Bizantinism

„Cine zice slavism, zice bizantinism - afirma Demostene Russo în cartea sa Elenismul în România (1912) -, căci slavonismul nu era altceva decât trupul exterior mişcat de sufletul bizantin.” Remarca reputatului bizantinolog cuprinde o doză importantă de veridicitate, dar are şi tendinţa de a trimite către o generalizare (excesivă şi oarecum exclusivistă) a „stării” literare la slavii de sud. Partea de acceptat din această teză spune că prin intermediul literaturilor sud-slave - veche şi mediobulgară şi sârbească - românii (şi nu numai ei, fiindcă textele elaborate la sud de Dunăre vor parcurge şi trasee est-europene, ajungând la ruşi şi ucrainieni) au receptat, de fapt, literatura bizantină, că literaturile acestea, născute preponderent pe temei grecesc, au funcţionat ca o filieră prin care „bunurile” literare şi culturale din Bizanţ au fost translate pe un spaţiu însemnat, menit să ajungă un fel de „Bizanţ după Bizanţ”.

Într-adevăr, românii nu au comunicat direct cu cultura bizantină decât ceva mai târziu. Pentru perioada cea mai veche, din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, contactele nemijlocite (fără a lipsi) nu au fost deosebit de semnificative. Afirmaţia lui Demostene Russo - care îndeamnă fără greş la investigarea temeinică a literaturii bizantine, pentru a înţelege în profunzime rosturile literaturii române de expresie slavonă, precum şi evoluţiile ulterioare în româneşte - lasă, nedrept, la o parte producţiile proprii ale scriitorilor slavi (care ajung şi ele în bibliotecile româneşti), ignorându-le nu fiindcă ar fi fost contestată existenţa lor, ci pentru că, probabil, cercetătorul se îndoia de originalitatea acelora. Russo nu a rămas singur pe această poziţie. Şi surprinzător, dar şi semnificativ, peste aproape şase decenii, un cercetător rus îndelung familiarizat cu problemele literaturii slave medievale, D.S. Lihaciov, va vorbi cam în aceiaşi termeni despre caracteristicile literaturii vechi bulgare.

Teoria lui Lihaciov (formulată prin anii ’60 şi reluată apoi în câteva rânduri) este mai amplă. Evocând relaţiile stabilite între culturile sud-est şi est-europene (într-o comunicare ce conta pe tezele „universaliste” ale unei ortodoxii supranaţionale) şi ajungând la încheierea că aceste legături au reuşit să construiască o „cultură comunitară” (la baza căreia se află în bună măsură cea bulgară), prin intermediul căreia slavii au comunicat cu Bizanţul, Lihaciov (neinformat în privinţa vechii literaturi româneşti) socotea că influenţa Bulgariei asupra celorlalte ţări slave a fost reprezentată doar de acea parte a culturii ei care fusese supusă bizantinizării: „Nu avem ştiinţă ca asupra Rusiei să fi existat vreo înrâurire a elementelor protobulgare sau a celor aparţinând culturii populare slavo-bulgare. Repet: cultura bulgară a exercitat o influenţă şi s-a «transplantat» în Rusia doar în acea parte a ei care reprezintă «cultura creştină intermediară»”. Cu alte cuvinte, D.S. Lihaciov (precum altădată Demostene Russo) valida integral literaturile slave de sud, pe cea bulgară în special, doar în acea secţiune a lor ce poate primi calificativul de „redacţie a literaturii bizantine”, parte utilă ca vehicul pentru valorile spirituale greceşti traduse.

Semnificativ este exemplul selectat de Dan Zamfirescu din cuprinsul literaturii noastre (care în destule cazuri a prelucrat scrieri bulgare sau sârbeşti ce nu au ajuns la slavii de răsărit): cazul Panegiricului lui Constantin cel Mare de Eftimie al Târnovei. Acest text, care nu a interesat în epoca lui Gavriil Uric (prescriitor al celor mai multe compuneri eftimiene), va fi adus în actualitatea literară românească în anii lui Ştefan cel Mare, vreme a cruciadei antiotomane, când un „erou exemplar” de felul împăratului proteguitor al creştinismului era trebuincios. Scrierea lui Eftimie al Târnovei, menită, atunci când a fost alcătuită, să insufle curaj în circumstanţe dificile, venea să sprijine un efort combatant. Ea va intra în cuprinsul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, căci şi voievodul de la Argeş edifica un „model monarhic”, şi va reapărea (cu rosturi nu prea greu de desluşit), împreună cu Învăţăturile... traduse în româneşte, în vremea lui Matei Basarab şi în ambiţioasele decenii brâncoveneşti.

Ar fi greşit să se considere că „mijlocitorii” slavi au monopolizat absolut toate căile de comunicare ale cărturarilor români cu Bizanţul, cu literatura şi cultura bizantină. Dacă s-ar proclama, cum s-a şi întâmplat, valabilitatea generală a unei asemenea formulări, imaginea vieţii spirituale a românilor ar suferi nedorite îndepărtări de realitate. Tabloul, înfăţişând nişte modeşti ştiutori de carte slavonă, în stare doar să prescrie textele tălmăcite în alte părţi, nu reface nici pe departe starea adevărată a literaturii române din veacurile al XIV-lea şi, mai cu seamă, al XV-lea şi al XVI-lea, ignoră capacităţile de asimilare şi re-proiectare manifestate de oamenii de carte români, eludează deschiderile şi nu valorifică posibilităţile unei culturi cu virtuţi probate. Nu toate căile, prin care se constituiseră relaţiile culturale româno-bizantine din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, de pildă, trecuseră prin „filiera” sud-slavă.

 Contactele directe cu Athosul s-au stabilit încă pe la sfârşitul secolului al XIV-lea. Înfiinţarea mitropoliilor din Ţara Românească (1359) şi Moldova (1401) s-a făcut prin năzuinţa lăuntrică, dar nu fără cointeresarea patriarhilor ecumenici din Constantinopol. La fel va proceda şi un voievod maramureşan care solicita Patriarhiei constantinopolitane să ia sub jurisdicţia sa, înălţând-o la rangul de stravropighie, importanta şi influenta mănăstire românească din Peri. Izbânzile artistice din epoca Paleologilor au găsit ecouri şi interpretări în alcătuirile arhitecţilor şi pictorilor români. Biserica Sf. Nicolae (Domnească) din Curtea de Argeş, mănăstirea lui Mircea cel Bătrân de la Cozia oglindesc modele bizantine.

Iconografia românească din acea vreme şi de mai târziu este şi ea de vădită sorginte paleologă. Instinctiv, dar şi din raţiuni politice (căci vecinii - ungurii şi polonii - erau catolici), românii au căutat legăturile cu Bizanţul, simţind acea civilizaţie a Imperiului, cu toate produsele ei, ca aparţinând unei „antichităţi zonale”, continuatoare a celei vechi, romane, din care şi ei se revendicau. „Prin Bizanţ - spunea G.M. Cantacuzino - noi ne legăm de marea tradiţie clasică greco-romană şi suntem solidari cu civilizaţiile occidentale. De aceea, pentru noi studiul artei bizantine ar trebui să aibă o însemnătate deosebită. În ea vom găsi obârşia tematicei noastre plastice.

Legile şi proporţiile arhitecturii bizantine derivă din cele clasice, chiar dacă acest lucru nu e clar la prima vedere pentru toţi”. Ştirile de care dispune ştiinţa contemporană despre aceste raporturi directe sunt, într-adevăr, sumare. Coroborate, însă, aceste informaţii îngăduie depăşirea cadrului format de practicarea, tradiţional acceptată şi acreditată, a unor exerciţii monotone. Lăsând la o parte faptul că, în unele centre cărturăreşti romaneşti, raporturile cu Apusul latin nu conteniseră, ci reprezentau fundamentul dezvoltărilor interne, trebuie admis că şi în zona de influenţă slavo-bizantină cultivarea textelor slave aduse de la sud de Dunăre nu epuiza disponibilităţile celor şcoliţi. Există date care confirmă că limba greacă nu a încetat a fi cunoscută şi folosită.

Într-un codice din secolul al XV-lea, scris în Moldova, cuprinzând epistole ale lui Fotie şi Athanasie cel Mare şi decizii sinodale, există câteva rânduri, şterse, însoţite de o însemnare a scriitorului: „Aceste cuvinte cu cerneală roşie se află în greceşte şi le-am transcris, dar s-au şters cu negru, pentru că noi am sărit din text”. Comentând manuscrisul, P.P. Panaitescu socoteşte că el conţine o traducere făcută din greceşte în slavonă, realizată în Moldova. Chiar dacă această însemnare îmbracă doar o constatare apărută în urma unei confruntări a versiunii slave, deja existentă, cu originalul grecesc, esenţa travaliului filologic al cărturarilor români nu se schimbă şi afirmaţia referitoare la cunoaşterea limbii greceşti rămâne valabilă.

Deşi cărturarii de la sud de Dunăre, bulgari şi sârbi, au depus, cu deosebire în secolul al XIV-lea, eforturi însemnate în direcţia racordării propriilor preocupări cu literatura bizantină mai nouă, rezultatele nu au izbutit să depăşească totuşi o anumită „sferă de interese” pe care tradiţia - numărând acum câteva veacuri - a acestei particulare „redacţii sud-slave” a literaturii bizantine o fixase aproape definitiv. Sunt traduse - şi încep să circule în Bulgaria şi Serbia, în ţările române şi apoi în Rusia - scrierile importante ale mişcării conduse de Grigorie Palamas (concomitent, cele care proveneau dinspre partida adversă, cea îndrumată de calabrezul Bernardo Varlaam, sunt sever blocate), materialele ce vor fi incluse în impunătoarea colecţie a Mineielor - elaborate, după unii cercetători, la Târnova -, precum şi alte texte, modeste în genere sub unghiul valorii literare.

Un „zid” - a cărui impenetrabilitate o asigurau rigoarea unei biserici aflate în interminabilele conflicte cu felurite „erezii” locale, ţelurile ce animau intelectualitatea bulgară a vremii, necoincidente cu finalităţile unor forme „facile”, soliditatea unor tradiţii şi, poate, lipsa de interes faţă de textele vag angajate „ideologic” - dincolo de care au trecut extrem de puţine lucruri din înfloritoarea producţie literară a „Renaşterii Paleologe”, a obturat multe canale de comunicare între literatura bizantină şi cele sud-est-europene. Despre acest obstacol cercetătorii slavi - dornici să evidenţieze punţile şi nu restricţiile - vorbesc puţin, dar existenţa lui a fost, din păcate, foarte reală.

În Bizanţul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea s-a scris, parcă spre a oferi o lăuntrică echilibrare imperiului care începuse să se clatine, o literatură variată, deja atentă la modelele apusene şi vizibil înclinată (în ciuda exagerărilor „puriste”, nu puţine) către întrebuinţarea unui veşmânt lingvistic accesibil, „democratic” . Existau, fireşte, genuri şi specii predilecte, agreate, la fel cum erau altele - textele dramatice, de pildă - care nu stârneau nici un fel de curiozitate. Lirica religioasă are în Nicephoros Vlemmides, în Nicephoros Callist Xanthopoulos, în Markos Evghenikos ori în împăratul Theodor II Laskaris, toţi stihuitori într-o limbă ce dispreţuieşte, încă, idiomul vorbit, reprezentanţi de marcă.

În poezia laică, convenţionalismul domină elogiile compuse de un Mihail Holobolos sau de Manuil Philes (condeier „profesionist” care solicită intens formulările encomiastice), sfaturile plictisitoare pe care le împrăştie neobosit Theodor Lapites sau enormele compoziţii ale lui Theodor Melitheniotes, a cărui alcătuire Despre prudenţă, cu cele 3.062 de versuri ale ei, redactate, se pare, sub înrâurirea scrierii L’Amorosa visione a lui Boccaccio, era socotită de Karl Krumbacher drept o „monstruozitate poetică”. Mai vii şi venind cu siguranţă din medii nearistocratice sunt satirele şi parodiile (precum celebra Poulologos), ca şi numeroasele texte populate de păsări, animale ori fructe, toate ascunzând sub învelişul parabolelor ţeluri critice şi combative. Şi epica uzează mult de vers.

Sunt la modă romanele şi povestirile versificate („sedii” ale „materializărilor” ficţionare), multe de inspiraţie şi model apusene, chiar atunci când puneau în mişcare eroii din Antichitatea greacă. O Ahileiadă (e drept, din secolul al XV-lea) maschează fondul homeric sub haine croite de scriitorii franci. Urme france, la fel de vizibile, apar în romanul Lybistros şi Rhodamna (un text de peste 4.000 de versuri), care repetă, ca ţesătură a intrigii, o scriere vestică de oarecare notorietate, Belthandros şi Chryzanta. Vremurile împăraţilor din dinastiile Laskaris şi Paleolog adăpostesc nişte epistolografi frenetici.

Cărturarii scriu prietenilor, îşi scriu unii altora, adresează epistole împăraţilor. Între cei mai celebri autori de scrisori trebuie aşezat Theodor Metochitul, autor de scrieri filosofice, istorice şi literare, profesor al lui Nicephoros Grigoras, cunoscător profund al gândirii anticilor şi admirator al lui Platon, scriitor şi filosof de primă mărime din secolul al XIV-lea şi probabil unul dintre cei mai însemnaţi din întreaga literatură bizantină. Se cuvine a mai fi amintiţi, ca epistolografi, Nicephoros Hummos (elev al lui Grigorie din Cipru) şi un devotat - într-un spirit ce îi prevesteşte pe marii umanişti - al lui Aristotel, dar şi Mazaris, plecat imitator al lui Lucian ori Toma Magistrul, cărturar ce descinde din stirpea Metochit-Grigoras. Retorii s-au simţit totdeauna în largul lor între cărturarii bizantini.

Oratoria poate fi inclusă între „genurile” agreate (în variatele ei ipostaze), iar retorica a fost un depozit la care scriitorii au apelat fără rezerve. Între autorii de discursuri, de panegirice, de „cuvinte”, diverse ca substanţă şi ţel, se află Demetrios Cydones (căruia studiile făcute la Milano i-au sădit o afecţiune statornică pentru literatura latină; va traduce în greceşte Summa teologica a lui Toma d’Aquino), retoricianul desăvârşit care a fost Theodor Hiraktenos şi, nu în ultimul rând, împăratul Manuil II Paleolog, savant, filosof şi orator distins.

Literatura istorică, ansamblu cu variate componente, îi convoacă pe autorii de memorii (dintre care se cade a fi pomenit împăratul Ioan VI Cantacuzin, în a cărui Istorie în patru cărţi subiectivitatea se numeşte justificare, perpetuă apărare şi îndreptăţire a multelor şi întortocheatelor acţiuni politice la care a participat) şi pe cei de autobiografii (un Nicephoros Vlemmides, un Grigorie din Cipru, un Gheorghios Pachymeres din Niceea, cu o scriere în hexametri), lângă istoriografi şi (acum desueţi) alcătuitori de cronografe. Între scriitorii de istorie se cade a fi evocat un Nicephoros Callist Xanthopoulos, autor, la începutul veacului al XIV-lea, al unei importante Istorii bisericeşti (dusă până la anul 911) din care se va „nutri” Eftimie al Târnovei în scrierea Panegiricul lui Constantin cel Mare.

Cei mai mulţi dintre istoricii „laici” sunt savanţi de talie europeană, căci nu altfel pot fi calificaţi nişte autori de însemnătatea lui Gheorghios Akropolites, elev al niceenilor Vlemmides şi Hekapertites şi continuator, prin a sa Chronike syggraphe, al lui Choniates. Preocuparea istoricilor bizantini de a se continua unii pe alţii este dovedită de tabloul neîntrerupt al curgerii evenimentelor pe care îl refac scrierile lor, chiar dacă punctele de vedere asupra unor fapte diferă, uneori surprinzător, de la un autor la altul. Cronica lui Akropolites se oprea la eliberarea Constantinopolului.

Cu alungarea „latinilor” din Bizanţ îşi începea lucrarea urmaşul lui Akropolites, Pachymeres, martor al evenimentelor pe care le înregistrează. Enorm de multă ştiinţă, dar mai puţină obiectivitate, acestea ar fi trăsăturile impunătoarei Istorii a romeilor (Historia Romaike, în 37 de cărţi), rămasă de la veritabilul „uomo universale”, retor, gramatician, filosof, matematician, teolog şi istoric care a fost Nicephoros Grigoras. Om al Renaşterii şi mare polihistor (poate cel mai însemnat al ultimelor două veacuri ale Bizanţului - zice Karl Krumbacher), Grigoras a coborât în for, s-a înscris în dispute, fiind inamicul cel mai temut al isihaştilor (în conciliul din 1351 aceştia îi vor arunca anatema). A rămas mereu el însuşi, din care pricină partea originală a Istoriei sale, cam de pe la 1320, va îmbrăca un pronunţat caracter memorialistic.

Rămânând în pragul secolului al XV-lea (secol în care scriu ultimii mari admiratori ai lui Tucidide, precum Ioannes Kananas, Ioannes Anagnostes, Dukas, Laonikos Chalkokondyles, Gheorghios Sphrantges, Kritoboulos din Imbros şi alţii), căci producţia istorică a acestui veac (chiar dacă ar fi fost tălmăcită de slavii de sud, aşa cum nu s-a întâmplat) nu ar fi putut practic să ajungă la îndemâna cărturarilor noştri în aceeaşi perioadă, pot fi consemnate, în fine, şi apariţiile - desuete pentru această epocă - ale unor cronici în versuri. Un anume Ephrem compune, în trimetri bizantini, o cronică ce mergea până la 1261, iar de la Mihail Panaretos a rămas o cronică despre Imperiul Trebizondei, cuprinzând evenimentele consumate între anii 1204 şi 1426. Ar trebui adăugată aici foarte diversa literatură religioasă produsă de adepţii lui Grigorie Palamas, care, după conciliul din 1351, scriu cu frenezie spre consolidarea şi propensiunea mişcării isihaste.

Cât şi în ce măsură i-a interesat pe cărturarii bulgari, contemporani cu veacurile de înflorire culturală bizantină, producţia literară a „Renaşterii Paleologe”? Care au fost „genurile” literare care, prin tălmăciri din greceşte ori prin eforturi proprii (jalonate de aceleaşi modele bizantine), au fost selectate spre a crea sistemul ce avea apoi să transmită propuneri şi spre alte spaţii literare? Dacă se judecă doar după acel unic Stihirar (culegere de imnuri religioase) tălmăcit din greceşte, însoţit de alte câteva compuneri de factură asemănătoare, răspândite prin felurite sbornice, răspunsurile la aceste întrebări ar trebui să sune foarte puţin încurajator. Abordând un asemenea unghi, ar însemna să fie ignorate nişte specificităţi ale procesului literar petrecut la sud de Dunăre în ultima parte a veacului al XIII-lea şi pe toată desfăşurarea celui de-al XIV-lea, condiţiile care au dirijat mişcările de idei şi concretizările lor în sfera „culturalului” şi a „literarului”.

În literaturile slave din sudul Dunării, în cea bulgară în particular, secolul al XIV-lea impunea câteva tendinţe ce vor avea urmări în modelarea sistemului „genurilor” literare practicate de scriitorii Prerenaşterii răsăritene. Sunt destule indiciile care spun că, îndemnaţi de spiritul laborios al isihaştilor şi grupaţi în centrele culturale de la Paroria, Kelifarevo, Târnovo şi Vidin, cărturarii bulgari au desfăşurat o activitate literară notabilă, îndeletnicirea lor de bază o reprezentau mai cu seamă tălmăcirea şi copierea de texte bizantine. Continua, deci, activitatea de transferare a unor „bunuri” literare, începută în veacurile precedente, dar care acum era plasată sub nişte comandamente sensibil modificate de programele isihaste.

Sunt traduse operele marilor scriitori bizantini ai isihasmului, cu deosebire cele care sprijineau canonizarea unor fruntaşi ai mişcării, cum ar fi Viaţa lui Grigorie Sinaitul şi Viaţa lui Theodosie de Târnava, scrise de patriarhul Callist, Viaţa Sfântului Romii, compusă de Grigorie, ucenicul lui. Theodosie de Târnova însuşi tălmăcise Capetele foarte folositoare, sinteză atribuită lui Grigorie Sinaitul. Textele isihaştilor îşi fac loc în sbornicele cu conţinut stabil, colecţii al căror „sumar” este revăzut prin reînnoirea traducerilor şi achiziţionarea unor scrieri până atunci evitate din pricina dificultăţilor de ordin lingvistic (hagiografiile compuse de Simeon Metaphrastul pot reprezenta această categorie).

Marile sbornice cuprinzând „vieţi” şi panegirice poartă pecetea exigenţei isihaştilor faţă de puritatea lingvistică şi faţă de „aparatul” stilistic al scrierii. „Ideologic” şi dogmatic, posibilităţile de pătrundere în sbornice - prin urmare şi în „circuitul literar” - a textelor ce oscilau între canonic şi necanonic se reduc drastic. Sporeşte în schimb, simţitor, cercul scriitorilor bizantini antologaţi. Sunt „convocaţi” acum şi autori din vremurile mai noi. Ei nu depăşesc, însă, veacul al XII-lea. Între ei, Ioan Damaschinul, Andrei din Creta, Iulian Taviotul, Isichia, Antipatros din Vostrona, Theodor Studitul, Theodor Daphnopathos, patriarhul Gherman, Simeon Metraphrastul, prezbiterul Leontie, Nicethas din Paphlagonia şi alţii.

Îşi fac apariţia „vieţile” de mai mare întindere, de obicei texte ce glorificau figuri martirizate în vremea împăraţilor iconoclaşti. Acum se traduc hagiografiile consacrate lui Ioan Gură de Aur şi lui Ştefan Noul Mărturisitor (autor, Simeon Metaphrastul), lui Grigore Omiritos (de Grigorie, episcop al Negranosului), lui Macarie Egipteanul (de Serapion), lui Vasilie cel Nou (de diaconul Grigorie), mucenicului Artemie (de Ioan din Rhodos) etc. Pe acest fundament va fi zidită prestigioasa activitate de panegirist a lui Eftimie de Târnova, care, în strădania sa de a-i nemuri pe „martirii naţionali” (cu scopuri de o profundă rezonanţă patriotică şi politică), a consacrat literatura hagiografică şi sub unghiul originalităţii.

Lângă hagiografie trebuie înregistrate oratoria (căci numeroasele „cuvinte” care se prefac sau se compilează erau destinate şi rostirii) şi epistolografia (Eftimie de Târnova a fost şi un autor de scrisori). În privinţa scrierilor cu caracter istoriografie, în depozitele sud-slave se aflau deja Cronografa pe scurt a patriarhului Nicephoros, tălmăcită probabil prin veacurile al IX-lea şi al X-lea (continuată de cărturarii sârbi - aceiaşi care dăduseră colecţia de Vieţi ale ţarilor şi arhiepiscopilor sârbi - prin Letopiseţele sârbeşti zise „noi”), Cronica scurtă a lui Gheorghios Hamartolos, transpusă în slava veche către sfârşitul secolului al X-lea ori la începutul celui de-al XI-lea.

În veacul al XIV-lea, este tradusă Cronica universală, pe care o elaborase cu patru secole mai înainte Simeon Metaphrastul, şi tot în acest timp, în mediul cărturăresc din preajma ţarului Ivan Alexandr (personaj iubitor de cultură, posesor al unei importante biblioteci, sprijinitor al scriitorilor şi artiştilor), s-a tălmăcit şi Istoria sinoptică a lui Constantin Manasses (pentru biblioteca ţarului executându-se o copie „de lux” - astăzi la Vatican - împodobită cu şaizeci şi nouă de miniaturi). La curtea aceluiaşi Ivan Alexandr se configurează şi interesul pentru literatura juridică. Este tălmăcită Sintagma pe care Matei Vlastaris o alcătuise la Salonic prin 1335. (Sârbii o traduseseră în jurul anilor 1347-1349 sau 1342.) Tot în veacul al XIV-lea un anonim transpune şi Pandectele lui Nicon, sporind zestrea de texte în acest domeniu. O ochire în domeniul „beletristicii” nu scoate la iveală prea multe elemente demne de a fi reţinute.

Epica este reprezentată prin „romanul popular” Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf scriere în care edificarea de tip ascetic lasă loc şi pentru exercitarea altor funcţii, şi prin aşa-zisele „povestiri istorice” şi pseudo-istorice, precum Cuvânt despre Alexandru cel Bătrân, Cuvânt despre uciderea împăratului Focas sau Viaţa lui Esop, deşi ideea traducerii lor în mediul cultural bulgăresc nu este acceptată de toţi cercetătorii. Acest tablou, departe de a fi complet, poate totuşi convinge că între „breşele” importante făcute către contemporaneitatea bizantină se află cea produsă de literatura isihastă. Se poate spune că această breşă este cu deosebire importantă, pentru că literatura curentului palamit transfera în Balcani un set nou de principii în interpretarea raportului capital dintre om şi univers, o atitudine modificată faţă de exerciţiul spiritual şi faţă de imaginea lui „literară”. În rest, scriitorii bulgari s-au oprit asupra unor texte cărora timpul scurs le consacrase însemnătatea şi le validase valoarea.

Trebuie spus din nou că literatura română veche (şi literaturile est-slave) nu au comunicat direct (decât mai târziu şi în chip nu foarte semnificativ) cu literatura bizantină. Pentru epoca începuturilor, drept mijlocitor i-a folosit literatura veche (apoi medio-) bulgară („participările” sârbeşti au o frecvenţă mult mai redusă), acea literatură pe care D.S. Lihaciov o numea „filieră” sau „intermediar”. Această „literatură-intermediar” a operat ca un filtru, cu exigenţe selectorii proprii, pe seama căruia trebuie aşezate, în mare măsură, şi configuraţiile din structura genologică furnizată atât propriilor scriitori, cât şi cărturarilor din spaţiile cărora le facilita contactul cu literatura Bizanţului. Un lung interval de timp achiziţiile acestei „literaturi-intermediar” au avut, pentru ariile din estul şi sud-estul continentului, un statut de „monopol”.

Sub acest regim, nu totdeauna convenabil şi nici foarte fertil (ca evoluţie) pentru literaturile - „receptori”, „literatura-intermediar” a realizat operaţia, foarte importantă, de colportare, transferare şi transplantare a unor „bunuri” literare în conformitate cu un program. Schematic şi succint reprezentată, evoluţia literelor româneşti în planul opţiunilor „genologice” arată că veacurile XIII, XIV, XV şi XVI se consacră în chip covârşitor (ceea ce pentru cel de-al XV-lea secol nu înseamnă şi exclusiv) transferării şi asimilării de texte, acumulării de informaţie într-un demers în care „intervenţia” este încă sporadică şi nu cutează a depăşi limitele unor modeste „localizări”.

Câmpul literaturii este dominat de textele „împrumutate” (apropriate în cadrul acelei circulaţii facilitate de „universalismul” ortodox), scrieri bizantine de primă mărime, dar şi opere ale cărturarilor sud-slavi. Aceste scrieri compun un fond de informare şi de lectură, cu funcţii modelatoare ale căror rezultate pot fi nemijlocit constatate. Nu lipsesc din depozitele de carte nici acele „genuri-ansamblu”, „mixte”, cumva amorfe şi eterogene, a căror estetică, medievală, conta, se pare, pe reunirea în corpusuri enorme a unor lucrări aparţinând unor „genuri” diferite şi compuse în „chei” variate.

Se scriu şi acum, în veacul al XV-lea şi mai târziu (mai exact, se copiază), şi se vor scrie în secolele următoare (căci presiunea tradiţiei nu poate fi eludată) sbornice masive, cu conţinut fix sau mobil, colecţii de „cuvinte”, mineie, paterice, proloage etc. Dar o modificare de structură apare cu evidenţă, reflectând, la nivelul relaţiei scriitor-text, o schimbare petrecută în mentalitatea auctorială. Literatura românească îşi cere dreptul de cetate, apar autori care „trăiesc” ca personalităţi distincte. Numele lor însoţeşte (chiar dacă nu mereu) nişte opere, cu caracteristici bine precizate (dovadă că scriitorii erau deja în posesia unor idei cât se poate de limpezi în privinţa delimitării „genurilor” şi a „speciilor”), lesne de încadrat într-un sistem. Toate acestea constituie indicii ale unui proces de înnoire, o înnoire realizată prin prefacerea resurselor unei medievalităţi ce nu mai convenea. Pe aceste temeiuri, veacul următor va dura propria sa activitate.

Iniţiativele româneşti din secolul al XV-lea, presărate în cadrul acelui curent unidirecţional al achiziţiei literare, depăşesc cu mult media unor producţii obişnuite. Lirica, spre exemplu, a debutat de-a dreptul spectaculos. Pripealele compuse de monahul Filotei de la Cozia (fostul logofăt Filos al lui Mircea cel Bătrân), spre a însoţi psalmii „aleşi” ai bizantinului Nicephoros Vlemmides, au avut un deosebit succes, atestat de răspândire (vor ajunge destul de repede a fi tipărite) şi consacrare. Mai departe, însă, în secolul al XV-lea, poezia nu-i va mai tenta pe cărturari. Proza hagiografică, în schimb, devine un punct de atracţie. Numeroase serii de „vieţi ale sfinţilor” ce circulau la noi în paterice, proloage (corespondentul slavon al grecescului „sinaxar”) ori mineie, au stimulat, împreună cu alţi factori, alcătuirea primelor texte autohtone.

Dacă o Viaţă a lui Nicodim, scrisă de ucenici după moartea întemeietorului mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, poate fi doar bănuită deocamdată (şi pe baza „cutumei” literare, dar şi în temeiul redacţiilor târzii, care trebuie să fi pornit de la o alcătuire veche), Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă, scrisă la începutul secolului al XV-lea de Grigorie, „monah şi prezbiter în marea biserică a Moldovlahiei”, este o remarcabilă realitate. Acest text, ce-şi va adăuga mai târziu şi un epilog, va intra într-un fertil şi stimulator dialog cu artele figurative dând naştere unei veritabile tradiţii. Împodobind, în 1541, din porunca lui Petru Rareş, paraclisul din turnul clopotniţei mănăstirii Bistriţa, un artist din şcoala lui Dragoş Coman reprezenta cu amănunţime viaţa sfântului. Pristavul Marcu, pictor al Voroneţului, a reluat şi el, câţiva ani mai târziu, această „idee” a programului iconografic alcătuit, probabil, de mitropolitul Grigore Roşea.

Hagiografia va fi o iniţiativă viabilă în vechea noastră literatură, reapărând fie sub forma unor texte originale, fie în prelucrări, cu rol de „localizare”, prilejuite de „naţionalizarea” unor relicve aduse de prin alte părţi (ca şi moaştele acelui Ioan cel Nou). Persistenţa, transformată în consecvenţă, a unui mod de a recepta şi de a crea capătă, pentru această fază a literaturii noastre - când Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, redactată la noi, are cam acelaşi statut, în codul epocii, cu Viaţa şi traiul precuvioasei maicii noastre Filotheea, text cu două versiuni succesive, una aparţinând lui Eftimie al Târnovei şi cealaltă lui Ioasaf al Vidinului, sau cu Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, tălmăcită din greacă în slavonă la mănăstirea Bistriţa din Oltenia, unde poposiseră moaştele sfântului -, mult mai multă pondere decât o originalitate interpretată doar prin identificarea elementelor de diferenţiere.

Istoriografia începe firesc prin „inscripţii”, într-o manieră pe care o dezvoltă pomelnicele, dar şi analele ori „cronicile” pictate. Curtea şi mănăstirea, Aula şi Ecclesia vor consemna, cu ţeluri specifice, istoria, primele alcătuiri lăsând destul de repede locul elaborărilor programate. Epoca lui Ştefan cel Mare, cu stabilitatea ei generatoare de strălucire într-ale spiritului, a favorizat autonomizarea exerciţiului istoriografie. Marele Letopiseţ de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, face din naraţiunea istorică - de marcă bizantină - al doilea mare „gen” al timpului, alături de hagiografie. Al XVI-lea secol va aduce diversificarea scrierilor cu caracter istoriografie şi, mai ales, apariţia textelor comandate de un voievod sau altul.

Cronicarii călugări - Macarie, Eftimie, Azarie - vor îndeplini aceste porunci, luând, fireşte, tot istoriografia bizantină (pe Manasses) drept pildă stilistică şi depozit de ornamente retorice. Între speciile mai mărunte, dar semnificative pentru efortul de diversificare a literaturii originale, trebuie amintită epistolografia. Nu s-au păstrat epistole ale oamenilor bisericii (de felul celor schimbate în veacul precedent de egumenul Nicodim sau de mitropolitul Antim al Ungrovlahiei cu patriarhul Eftimie al Târnovei), deşi ele trebuie să fi existat, dacă se are în vedere autoritatea de care se bucurau ierarhii Moldovei. Au ajuns până la noi, însă, scrisori de domni, texte prin excelenţă politice (frecvent folosite, cum lasă a înţelege începutul unei epistole a lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin), unele şi cu valoare „memorialistică”, care comunică, comentează ori interpretează evenimente ale timpului.

Textele rămase de la Ştefan cel Mare, subsumabile aceleiaşi specii, ţin în egală măsură şi de oratoria politică. Şi aşa-zicând „scrisoarea-circulară”, adresată principilor creştini după izbânda din 1475 de la Podul Înalt, şi solia, rostită în faţa senatului Republicii Veneţiene de Ioan Ţamblac, unchiul Mariei din Mangop, dar scrisă cu siguranţă după dictarea voievodului, înmănunchează, punând pe seama lui Ştefan cel Mare, calităţi de subtil analist şi însuşiri de literat fin. Voievodul va proba convingător acest har de scriitor în textul inscripţiei (remarcabil fragment de „publicistică” patriotică şi politică) de pe zidul bisericii ridicate la Războieni întru cinstirea oştenilor căzuţi acolo pentru apărarea ţării. Sunt de menţionat, în fine, produsele aparţinând oratoriei de amvon, domeniu care trebuie să fi fost bine reprezentat, căci prelaţi cărturari cu posibilităţi de a se exersa în această direcţie sunt semnalaţi pe parcursul întregului veac al XV-lea şi mai târziu.

„Lecţia” bizantină care a fost deprinsă de literaţii români fără „mijlocitorul” sud-slav a dus la instalarea în sistemul „genurilor” literare practicate la noi a scrierii parenetice (care pe cărturarii de la sud de Dunăre nu îi interesase). După Synesios, Agapet diaconul, Vasile Macedoneanul, Constantin Porfirogenetul şi Teophilact Hephaistos, şirul „sfaturilor pentru prinţ” a fost continuat, în lumea postbizantină, de Neagoe Basarab cu ale sale Învăţături... pentru Theodosie şi apoi de Matei al Mirelor, autor al unor Sfaturi către Alexandru Iliaş. Întreaga cultură românească veche, mai cu seamă în spaţiul începuturilor, este de marcă bizantină. Din Bizanţ şi din zonele care l-au moştenit, literatura română a primit genuri şi specii literare, idei şi motive, modele şi sugestii, construindu-şi - operaţie fundamentală - sistemul genologic şi asigurând cadrul pentru cele mai importante forme de discurs, crescând şi dezvoltându-se ca o adevărată literatură europeană.