Biserica şi şcoala în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii. Construcţia ecleziastică şi implicarea laică

Religia a avut un rol foarte important în evoluţia societăţii, de-a lungul timpului, în spaţiul nostru geografic şi, în general, în lume. Adoptarea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean a contribuit la menţinerea latinităţii iar organizarea instituţională a Bisericii prin întemeierea mitropoliilor a dat legitimitate statelor medievale româneşti întemeiate la începutul Evului Mediu.

În epoca medievală Biserica a reprezentat principalul factor de cultură. Şi-a menţinut un rol important chiar şi în condiţiile laicizării impuse o dată cu epoca modernă. În prezent Biserica reprezintă un factor de echilibru în lume, îndemnând la concordie între oameni şi naţiuni. Apropierea dintre Bisericile creştine reprezintă unul dintre cele mai semnificative tendinţe ale lumii de astăzi.

Biserica şi şcoala până în secolul al XV-lea

În Evul Mediu şcoala a funcţionat, mai întâi, pe lângă mănăstiri şi biserici. Şcoli elementare în care copiii învăţau să scrie, să citească şi să socotească au existat în spaţiul românesc încă de la începutul epocii medievale. Treptat au apărut şi şcoli de nivel mediu, iar pentru învăţături mai înalte tinerii se îndreptau către universităţile din Polonia, Italia, Constantinopol, Viena, Paris şi Praga.

În secolul al XV-lea este atestată şcoala de pe lângă Biserica din Şcheii Braşovului, apoi cea de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi din Bucureşti, cât şi cele de pe lângă episcopii. Pentru a putea fi înţeleasă de popor, căruia i se adresa, în Biserică, limba slavonă a trebuit să-si asocieze limba vorbită de obşte, astfel încât învăţământul a devenit în mod necesar mixt, adică slavo-român. Manualele folosite erau textele bisericeşti (ceasloave, psaltiri etc.), iar dascălii erau recrutaţi din rândul preoţilor, cântăreţilor şi copiştilor de manuscrise.

În Transilvania, primele informaţii privind şcoala se află în legătură cu Biserica, atât cea ortodoxă cât şi cea catolică. Cea dintâi şcoală atestată documentar este cea din Cenad, unde exista o veche mănăstire şi episcopie ortodoxă care, după ocupaţia maghiară, a fost înlocuită cu o mănăstire şi o episcopie catolică. Viaţa Sfântului Gerard aminteşte de şcoala din Cenad, existentă în prima jumătate a secolului al XI-lea, frecventată de 30 de elevi. Mai târziu sunt atestate şcoli şi în celelalte reşedinţe episcopale catolice: Alba Iulia şi Oradea.

Limba de predare era latina, iar materiile de învăţământ erau grupate în două cicluri: primar era numit trivium, cu trei materii (gramatică, retorică, dialectică), iar al doilea quatrivium, cu patru materii (aritmetică, geometrie, astronomie, muzică). Cei care voiau să-şi desăvârşească studiile urmau, într-un ciclu superior filosofia şi teologia, considerate atunci ca o încununare a cunoştinţelor umane. Au funcţionat, de asemenea, şcoli cu predare în limba germană la Oradea (1447), Sibiu (1471), Braşov, Sighişoara, Sebeş şi Făgăraş. În Ţara Românească şi Moldova, pe lângă şcolile româneşti au funcţionat şi şcoli pentru locuitorii minoritari, saşi şi armeni.

Renaşterea şi Reforma

Renaşterea, Umanismul şi Reforma au adus în cultura Ţărilor Române un suflu nou, deşi pătrunderea acestor idei novatoare s-a produs relativ târziu (secolele XVI-XVII). Promotorii umanismului au continuat să scrie în limbile latină, greacă sau slavonă, dar treptat, sub influenta Reformei, au trecut la utilizarea limbii române. În secolele XV-XVII, ca urmare a dezvoltării vieţii urbane, se afirmă o cultură proprie cu un pronunţat caracter laic. În acest context au fost întemeiate scoli orăşeneşti în care, fără să lipsească învăţământul religios, erau şi preocupări laice, determinate de nevoile meşteşugarilor şi negustorilor.

Şcolile umaniste orăşeneşti de la Braşov, Cluj, Oradea, Bistriţa şi Sibiu au avut un rol important în răspândirea ideilor umaniste. În această ambianţă umanistă a epocii, Despot Vodă înfiinţează Colegiul latin de la Cotnari. Deşi nu a durat decât câteva luni, şcoala a însemnat o efemeră încercare de a introduce în Moldova o instituţie de învăţământ primar şi mediu, după modelul european, sub influenţa principiilor pedagogice ale Renaşterii. În anul 1581, în plină epocă umanistă şi de propagandă religioasă legată de Reformă sunt puse bazele Universităţii maghiare de la Cluj, prima universitate de nivel european din spaţiul românesc.

Noua societate urbană era preocupată şi de utilizarea limbii vorbite în afaceri, prin eliminarea celor de cultură (latina, greaca, slavona). Primul text în limba română păstrat până astăzi, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului (1521) este legat de numele unui membru al unei comunităţi urbane din spaţiul sud-carpatic.

Folosirea limbii naţionale în Biserică şi în cultură a pornit din mijlocul societăţii urbane şi a fost legată de Reforma religioasă în Transilvania, în secolul al XVI-lea. Principalul instrument al acestui proces a fost tiparul introdus de călugărul Macarie la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, în anul 1508. În acest context se situează şi efortul de traducere în limba română a principalelor texte religioase, începând cu Catehismul de la Sibiu (1544) şi continuând cu activitatea remarcabilă a diaconului Coresi, din Şcheii Braşovului în perioada 1577-1583.

Preocupările umaniste au stat la baza iniţiativei unor oameni de cultură şi domni din secolul al XVII-lea, de organizare a unor şcoli latine şi greceşti în centrele urbane din Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Vasile Lupu a întemeiat Şcoala domnească de la Iaşi (1640), iar la Târgovişte a început să funcţioneze Şcoala greacă şi latină, în timpul domniei lui Matei Basarab (1646). Cele două colegii au marcat trecerea de la şcolile de pe lângă biserici şi mănăstiri la cele laice. De asemenea, în 1694, Constantin Brâncoveanu a reorganizat Academia domnească de la Sfântul Sava creată de Şerban Cantacuzino, cu predare în limba greacă. Aceasta a devenit una dintre cele mai reputate instituţii de învăţământ din Europa de sud-est, unde se studiau literatura şi filosofia antică şi creştină.

Iluminismul

În ultima treime a secolului al XVIII-lea, Ţările Române se încadrează în dinamica europeană a ideilor iluministe care promovează luminarea poporului prin dezvoltarea ştiinţei şi culturii. Condiţiile social - politice deosebite faţă de restul spaţiului românesc au favorizat apariţia Şcolii Ardelene în Transilvania care îşi avea rădăcinile în concepţiile cantemiriene şi umaniste. Principalii ei reprezentanţi au fost Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Radu Tempea, etc.

Şcoala a contribuit la răspândirea ideilor iluministe, deşi evoluţia ei a fost contradictorie, nefiind pusă întotdeauna în slujba intereselor naţionale. Academiile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi au reprezentat un adevărat focar de cultură al Răsăritului ortodox, dar prezenţa fanarioţilor a favorizat trecerea acestora sub controlul grecilor. Şcoala naţională de nivel superior cu predare în limba română, a renăscut în lupta cu academiile domneşti grecizate, la începutul secolului al XIX-lea.

Întreţinerea şcolilor din Principat intra în atribuţia Bisericii, statul percepând o taxă specială pentru mănăstiri şi preoţi în scopul procurării de fonduri. În ciuda mentalităţii iluministe, învăţământul a progresat încet şi fără continuitate şi nu si-a schimbat decât în mică măsură caracterul restrâns şi învechit. Academia domnească din Bucureşti avea în 1776 un număr de 9 profesori. Numărul elevilor a fost destul de scăzut în secolul al XIX-lea. În 1834 numai 1129 de moldoveni şi 3050 de munteni urmau şcoli publice. Un număr aproximativ egal de copii se şcoleau, probabil, prin preceptori şi şcoli particulare.

În Transilvania numărul şcolilor, al profesorilor şi al elevilor era mult superior celui din Principate. Românii aveau şcoli medii la Blaj, Braşov şi Beiuş şi trei institute teologice la Blaj, Sibiu şi Arad. În anul 1761, statistica generalului austriac Bucow consemna existenţa a 219 dascăli români pentru întregul Principat.

Afirmarea şcolii naţionale

În primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au deschis noi perspective şcolii din Principate, prin prezenţa tot mai semnificativă a limbi române, îndeosebi în Academiile domneşti de la Iaşi şi Bucureşti. Cerinţele societăţii româneşti l-au determinat pe domnul Moldovei, Scarlat Calimachi, (1812-1819), să dispună înfiinţarea unui curs în limba română pentru pregătirea viitorilor ingineri hotărnici, de care se simţea pe atunci nevoie, atât în Moldova cât şi în Tara Românească. Cursul, înfiinţat în cadrul Academiei Domneşti de la Iaşi, este predat de Gheorghe Asachi. Acesta studiase ingineria în şcolile superioare din străinătate, la Lemberg şi la Viena, dar avea şi o pregătire umanistă serioasă.

Pe lângă cursul de inginerie, Asachi preda şi cunoştinţe de istoria patriei, făcând în esenţă o operă de educaţie naţională. Cursul de limba română marca începutul afirmării şcolii superioare în limba română, alături de şcoala în limba greacă şi elină (greaca veche). Un fapt asemănător se petrece şi în Ţara Românească unde, la sfârşitul domniei lui Ioan Vodă Caragea (1812-1818), se deschide un curs pentru pregătirea inginerilor hotărnici, care este predat de transilvăneanul Gheorghe Lazăr. Numit în 1818 profesor la cursul de inginerie, Gheorghe Lazăr ţine şi lecţii de istorie şi filosofie, expunând ideile învăţaţilor transilvăneni şi inspirând elevilor săi dragostea pentru trecutul neamului şi încredere în viitor.

Programul de învăţământ anunţat de Gheorghe Lazăr cuprindea patru trepte:

  • deprinderea slovelor, cititul, scrisul, lectură din sfera teologiei;
  • studiul gramaticii, poetica, geografia globului, retorica, istoria neamului;
  • aritmetica, geografia pământului, geometria, trigonometria, algebra, geologia, arhitectura etc.
  • determinarea unor „mai înalte tagme filosofice sau juridice”. Nicolae Iorga aprecia că, prin programul său, „Gheorghe Lazăr urmărea nu numai o schimbare pe tărâmul didacticii, ci şi o revoluţie în plan spiritual faţă de practicile întâlnite la şcoala grecească”.

În instituţia de învăţământ superior de la Sfântul Sava s-au format distinşi oameni de cultură: Ion Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru etc. În Antichitate, în perioada Daciei Romane, erau multe centre urbane unde funcţiona un învăţământ elementar (tăbliţe cerate, inscripţii în piatră, diplome militare, termeni de origine latină care se referă la învăţământ, etc.). Numărul ştiutorilor de carte era relativ mare, procentajul acestora fiind egalat abia în epoca modernă. Militarii erau interesaţi să ştie carte pentru a putea avansa. Instruirea sclavilor publici urmărea posibilitatea angajării lor ca mici funcţionari, iar sclavii particulari deveneau administratori şi reprezentanţi ai stăpânului în diferite afaceri.

Check Also

Românii şi statele vecine în timpul Evului Mediu

Reprezentând stadii diferite de închegare a instituţiilor politico-administrative şi militare, cnezatele şi voievodatele au fost …

Ştiinţa şi instrucţia şcolară în secolul al XIX-lea

Ştiinţa De-a lungul secolului al XIX-lea încrederea în ştiinţă a fost practic nestrămutată. Ideologia care …

Anglia la sfârşitul Evului Mediu

Care sunt, în secolul al XV-lea, trăsăturile formate până atunci ale caracterului naţional? Cu toate …

Probleme şi izvoare privind Evul Mediu

Pentru perioada evului mediu sau a feudalismului timpuriu dispunem de izvoare scrise (narative şi documentare) …

Învăţământul românesc în şcoli şi universităţi în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, învăţământul este unul din domeniile cu dezvoltarea cea mai dinamică în …