Bibliotecile din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Progresele în domeniul culturii obţinute în Moldova şi Ţara Românească în cursul secolului al XVIII-lea se reflectă şi în dezvoltarea cunoscută de biblioteci. Organizarea acestora se îmbunătăţeşte şi îşi fac apariţia şi posturile de bibliotecari, cum e cel de la Academia domnească de la Iaşi, care a fost amintit mai sus. Îngrijirea cărţilor devine deci o activitate specializată.

Cele mai statornice şi mai bogate biblioteci sunt, fără îndoială, cele ale şcolilor superioare şi ale unor instituţii bisericeşti, mitropolii, episcopii şi mari mănăstiri. Despre biblioteca Academiei de la Iaşi s-a amintit mai înainte. Faţă de cele de la Sf. Sava şi Sf. Gheorghe din Bucureşti, Nicolae Mavrocordat, care le cerceta, îşi arăta din 1716 intenţia de a le îmbogăţi colecţiile. Acelaşi domn constituia o bibliotecă la mănăstirea Văcăreşti, unde s-a văzut că a întemeiat şi o şcoală. Ni s-a păstrat catalogul din 1723 al acestei biblioteci, dar şi cu adăugiri mai târzii, care însumează numele a nu mai puţin de 237 de autori.

Din 1727 datează catalogul bibliotecii de la mănăstirea Barnovski din Iaşi, constituită încă din veacul precedent şi care cuprindea, pe lângă opere religioase, dicţionare şi gramatici, un fond important de literatură greco-latină - Homer, Eschil, Euripide, Aristofan, Theocrit, Demostene, Virgiliu, Ovidiu, Cicero, istorici antici etc. - şi cărţi ştiinţifice, de aritmetică, geografie, fizică etc. O altă bibliotecă mănăstirească, al cărei cuprins în veacul al XVIII-lea îl cunoaştem dintr-un catalog din 1791, este aceea a Hurezului, având la bază fondul dăruit de ctitorul ei, C. Brâncoveanu.

Ea se compunea, la data alcătuirii catalogului, din 382 de volume tipărite şi 46 de lucrări manuscrise. Dintre acestea, în româneşte erau 115 tipărituri şi 37 de manuscrise; cărţile greceşti se ridicau la 110, cărora li se adăugau 87 greco-latine, pe când literatura slavă nu mai era reprezentată decât prin 39 de cărţi şi un manuscris. Dacă circa 80% din bibliotecă era formată din cărţi religioase, în rest se cuprindeau câteva cărţi de ştiinţă, lexicoane, Pandectele lui Justinian, scriitori clasici greci şi seria aproape completă a istoricilor bizantini.

Informaţiile despre bibliotecile personale sunt mai puţin precise şi au un caracter mai sporadic. Ele converg însă pentru a ne convinge de lărgirea obiceiului de a aduna în biblioteci proprii un număr, fie şi modest, de cărţi tipărite sau manuscrise. Desigur că nivelul cel mai înalt în această privinţă este reprezentat de biblioteca Mavrocordaţilor, cu miile ei de tipărituri şi manuscrise, evaluată de Sulzer, pe la 1780 - când cea mai mare parte a ei părăsise ţara - la 600.000 de taleri. Adunată în răstimp de trei generaţii - Alexandru Exaporitul, Nicolae şi Constantin Mavrocordat - această bibliotecă dobândise o faimă europeană. Biblioteca regală din Paris îi cerea copii după manuscrise, iar atunci când, după moartea lui Nicolae Mavrocordat, se credea că va fi vândută la licitaţie, între concurenţi se aflau papa, împăratul Carol al VI-lea şi regele Angliei.

Dar, oricât de importantă ar fi fost prin cuprinsul său, această bibliotecă menită să urmeze peripeţiile carierei politice a posesorilor ei, nu poate fi socotită drept reprezentativă pentru dezvoltarea culturală a ţărilor române. Mult mai semnificative, în acest sens, sunt menţiunile pe care le întâlnim în izvoare cu privire la biblioteci de bună seamă incomparabil mai reduse, dar care, prin răspândirea lor, indică lărgirea interesului pentru carte.

O descriere a Ţării Româneşti spune că Nicolae Mavrocordat, aşa cum a ridicat de la Mărgineni o bună parte din cărţile adunate de Cantacuzini, a luat „şi de la mulţi din boieri de ţară”. În 1760-1761, Enache Kogălniceanu cumpăra manuscrise la Constantinopol. Ştiri pline de interes, în această privinţă, se pot culege din însemnările pe cărţi sau din cele ale copiştilor de manuscrise. De pildă, Iordache Darie-Dărmănescu, biv vel-paharnic, trebuie să fi adunat o bibliotecă destul de remarcabilă, căci în 1772, fiind ispravnic de Neamţ, punea să i se copieze Întâmplările lui Telemac de Fenelon, în 1783 o carte de Voiture, iar în 1786 Gheografie noao, care să împarte în 4 tomuri.

În 1726, Gligoraş sin Vasile Uricariul copia un corp de cronici moldoveneşti pentru Toader Costache, treti logofăt. În 1730, Ianache Scarlat, vel-cămăraş, punea să i se transcrie Istoria Moreii. În 1766, preotul Luca executa copii de cronici pentru marele spătar Iordache Cantacuzino şi pentru postelnicul Alexandru Hurmuzaki. Patru ani înainte, Pătraşcu logofăt copiase un cronograf pentru Constantin Comăneanul, fost mare serdar, „ca să-i fie dumnealui de citanie şi în urma dumnealui, cei ce vor citi, să fie spre pomenirea dumnealui”.

Constantin Căpitanul, care copia la 1761 Istoriile domnilor Ţării Româneşti, făcea acest lucru, desigur, pentru sine, ca şi un Ştefan Paharnicul de la mijlocul secolului, care a transcris Învăţături creştineşti, sau mai târziu ceva, în 1779, un „Mihalachie vătaf de plaiul Prahovei”. Mici dregători nu cruţă sacrificiile pentru a poseda manuscrisele dorite, cum e cazul unei Alexandrii din 1746, copiate „cu toată cheltuiala Dimii stolnic de la dumnealui vel-ban”, de către „Costandin, copil din casă, totu de la dumnealui vel-ban”.

Interesul faţă de carte, dorinţa de a o avea pentru sine, le întâlnim şi în păturile orăşeneşti. „Costandin săidăcariul - adică şelarul - feciorul răposatului popii Nicăi din Mogoşoaia”, nu putea fi un copist de meserie. El copia totuşi în 1753 Divanul lui Dimitrie Cantemir, iar 15 ani mai târziu, când iscălea „Costandin săidăcariul cel bătrân”, un cronograf, pe care-l şi împodobea. În 1777, se însemna pe un manuscris miscelaneu, cuprinzând şi un fragment de Alexandrie: „Şi am scris eu Ianachi sin hagi Fragul în dughiana dumisale giupânului Theodor Dorobăţ”. Este evident că ne aflăm într-o epocă în care cartea începe a deveni o necesitate socială.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …