Bibliotecă

O colecţie de cărţi, organizată după criterii precise, poate defini o bibliotecă. Criterii precise în organizare se întâlnesc şi la bibliotecile din Antichitate; cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât exigenţa în precizie este mai mare. S-ar putea spune că bibliotecile s-au născut odată cu nevoia de cunoaştere a omului. Antichitatea a dezvăluit, în urma săpăturilor arheologice şi a relatărilor istoricilor vechi, prezenţa unor mari biblioteci, a căror vechime coboară adesea până în mileniul al III-lea î.Hr.

Diodor din Sicilia vorbeşte de existenţa unei biblioteci la Memphis, precum şi a unor arhive (şi în Egipt, şi în Caldeo-Asiria, arhivele şi cărţile erau păstrate împreună) vechi de peste 2000 de ani înaintea lui Hristos. Jean-Frangois Champollion a găsit în ruinele de la Teba, la palatul lui Ramses al II-lea, construcţii ce atestă existenţa unei mari biblioteci. La Edfu, în Egiptul de Sus, a fost detectată, în templul lui Horus, o sală ai cărei pereţi sunt plini de inscripţii cu titluri de cărţi.

La Tell-El-Amarna, tot în Egipt, a fost găsită în ruinele bibliotecii corespondenţa diplomatică a regilor Amenofis al III-lea şi al IV-lea din mileniul al II-lea î.Hr., în limba akkadiană (limba diplomatică a vremii), în scriere cuneiformă, purtată cu caldeo-asirienii şi cu hitiţii. Imperiul asirian a lăsat numeroase scrieri pe care Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) le-a tezaurizat într-o bibliotecă dezvoltată un veac mai târziu de Assurbanipal, cel mai cultivat dintre regii asirieni. Toată cultura vremii a pus Assurbanipal să fie copiată pe zecile de mii de tăbliţe de lut ale bibliotecii de la Ninive, aflate astăzi la British Museum din Londra.

Pe malul Eufratului, la Nippur, în jurul templului, au fost dezgropate părţi ale marii biblioteci şi ale arhivelor, formate din tăbliţe sumeriene şi caldeo-asiriene, închise iniţial în cutii de lemn sau de argilă, date cu păcură, ca să fie păzite de umezeală, şi aşezate pe rafturi sau în nişe săpate în perete. Toate aveau câte o etichetă ce preciza conţinutul grupului de tăbliţe. Alte biblioteci au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din Asia Mică, la Boghazkoi (Turcia), unde a existat cândva oraşul Hattuşaş, capitala hitiţilor, popor în plină dezvoltare între 1900 şi 1200 î.Hr. Au fost identificate aici şi cataloage cu titluri de opere şi cu numărul de tăbliţe pentru fiecare scriere.

După inventarea şi răspândirea alfabetului, cartea, sub forma ei de rulou, îşi găseşte din ce în ce mai mult locul în bibliotecă, unele devenite celebre în istoria culturii universale, în lumea elenistică, două sunt biblioteci cunoscute îndeobşte. Una este cea din Alexandria Egiptului, cea mai mare bibliotecă a civilizaţiei antice, fondată de Ptolomeu I Soter (305-283 î.Hr.). Învăţaţii pe care Ptolomeu al II-lea Philadephul (283-246 î.Hr.) i-a chemat în Egipt au fost atraşi nu numai de traiul liniştit pe care îl oferea faraonul de stirpe grecească, ci mai ales de bogăţia bibliotecii Museion din Alexandria, rulourile ei trecând de 700 000. Erau adunate aici nu numai creaţiile filosofiei, literaturii şi ştiinţelor greceşti, ci şi majoritatea operelor egiptene, caldeo-asiriene, ebraice, persane, traduse în limba greacă.

Mai exista o bibliotecă în Alexandria, mai mică, de numai 300.000 de rulouri, situată lângă templul lui Serapis, Serapeionul, dependentă oarecum de cea dintâi. Scopul pe care şi l-a propus biblioteca din Alexandria a fost acela de a reuni toată literatura greacă în cele mai corecte copii. Este prima înflorire a filologiei pe care o atestă istoria. Dintre învăţaţii care au lucrat la organizarea bibliotecii alexandrine trebuie reţinut în mod deosebit poetul Callimachos din Cyrene, mort în anul 235 î.Hr., considerat părintele bibliografiei. El a elaborat primul catalog metodic al scriitorilor greci, cunoscut sub numele de pinakes. O sută de ani mai târziu, catalogul a fost refăcut, sau rescris, în Canon Alexandrinus, care înregistrează personalităţile culturii greceşti.

Biblioteca din Alexandria a avut un destin tragic. Corpul Museion (sau Bruchion, cum se mai numea, după cartierul oraşului) a ars în anul 47 î.Hr., în timpul expediţiei lui Cezar în Egipt. Serapeionul a mai cunoscut o perioadă de înflorire, când Marc Antoniu a dăruit Cleopatrei o parte din biblioteca Pergamului, drept compensaţie pentru arderea Museionului. În 391 d.Hr., creştinii, luând cu asalt templul Serapis, ard şi biblioteca. Rămăşiţele au slujit în anul 641 la încălzirea băilor lui Amru, aghiotantul lui Omar, după cucerirea Alexandriei, care, când califul l-a întrebat ce să facă cu biblioteca, i-a răspuns prin dilema rămasă celebră: dacă ea cuprinde scrieri conforme Coranului, poate fi distrusă, întrucât există Coranul; dacă nu, cu atât mai mult nu-şi are rostul.

A doua mare bibliotecă din Antichitate, rivală la un moment dat cu aceea din Alexandria, a fost biblioteca din Pergam, oraş din vestul Asiei Mici, nu departe de Troia. Aşezată în apropierea templului lui Esculap, ea cuprindea 200.000 de rulouri, din papirus şi pergament, căci egiptenii, geloşi pe dezvoltarea ei, au prohibit exportul de papirus şi i-au obligat pe greci să folosească pergamentul ca suport pentru scris. După despuierea ordonată de Marc Antoniu, biblioteca a avut soarta Serapeionului, fiind incendiată de creştini. Pergamul a fost creştinat foarte devreme, sub directa participare a Sfântului Apostol Pavel, şi manifestările îndreptate împotriva literaturii necreştine n-au fost lipsite de violenţă.

La Roma, gustul pentru lectură şi pentru bibliotecă s-a înfiripat mult mai târziu. Dar după ocuparea Greciei şi a Macedoniei (146 î.Hr.) şi după asimilarea culturii greceşti, s-au strâns la Roma multe manuscrise şi s-au înjghebat biblioteci particulare cu care patricienii romani se mândreau. Paulus Aemilianus adusese cu entuziasm biblioteca lui Perseu, ultimul rege macedonean, şi a fost cel dintâi care a înjghebat o bibliotecă preţioasă în oraşul etern. Cezar s-a hotărât să înfiinţeze o mare bibliotecă publică, dar moartea l-a surprins fără să-şi fi putut realiza planul.

Cel care a pus bazele primei biblioteci a fost Asinius Pollio, scriitor şi poet de oarecare merit, în anul 39 î.Hr., în Templul Libertăţii. Şi la Roma primele biblioteci publice erau ataşate templelor; mai târziu, în primele două secole ale imperiului, vor fi organizate în jurul fermelor. Octavian August a înzestrat şi el Roma cu două biblioteci: una în apropierea templului lui Apollo de pe muntele Palatin, în anul 28 î.Hr., în amintirea luptei de la Actium, cealaltă la intrarea în Câmpul lui Marte, Biblioteca Octaviana, în cinstea surorii sale. Fiecare era condusă de un procurator bibliothecae, care aparţinea clasei cavalerilor, şi servită de un librarius şi mai mulţi adjuncţi, de obicei liberţi. Fondul latin de manuscrise era separat de cel grecesc şi de cel în alte limbi. Amândouă vor cădea pradă incendiilor.

Domiţian a fondat şi el o bibliotecă pe Capitoliu. Dar adevărata bibliotecă, de mari dimensiuni, pe lângă care erau ataşate şi arhivele, a fost creată de împăratul Traian: Biblioteca Ulpia. După unele estimări, în jurul anului 370 d.Hr. Roma avea nu mai puţin de 28 de biblioteci publice, unele aşezate în jurul băilor. Nimic nu va rămâne din această moştenire spirituală a lumii romane: totul va fi distrus de barbarii care nu o dată au invadat Roma. Apoi, pentru multe sute de ani, bibliotecile se vor retrage între zidurile mănăstireşti, singurele locuri apărate oarecum de violenţa frământărilor popoarelor migratoare.

Celebrele mănăstiri irlandeze, cele plasate pe continent (Luxeuil, Corbie, Korvey), cele de la Fulda, Saint Gall, Bobbio, Monte Casino, Fleury sur Loire, Cluny, Vivarium şi multe altele aveau biblioteci din care au parvenit până astăzi relicve salvate din furtunile vremilor. Un moment de strălucire se va ivi în Apus în vremea lui Carol cel Mare. La Aachen se va desfăşura o remarcabilă activitate de copiere într-un scriptoriu rămas celebru şi va fi înjghebată o superbă bibliotecă imperială. La moartea împăratului, toate cărţile au fost vândute la mezat, după propria-i dorinţă, şi banii au fost împărţiţi săracilor.

Imperiul Bizantin, care a dăinuit până în 1453, agonizând în ultima jumătate de mileniu a existenţei sale, s-a bucurat, totuşi, de mai multă linişte. Literatura creştină în greacă, latină, siriacă şi coptă a cunoscut un remarcabil avânt. La începutul veacului al IV-lea, Sfântul Pamfil pune bazele unei mari biblioteci în Cezareea Palestinei, distrusă în anul 637, de arabi. La Constantinopol, fondatorul capitalei adunase o bibliotecă bogată, ce va cădea pradă focului în anul 475, dar va fi restaurată şi va supravieţui şi cruciaţilor.

Altă bibliotecă care deţinea un număr impresionant de texte din literatura religioasă a fost aceea a mănăstirii Studion, centrul teologic al capitalei. Bogată va fi biblioteca mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, care la data redescoperirii de către cercetători încă avea peste 3.000 de manuscrise, printre ele aflându-se şi cea mai veche versiune a Noului Testament. În sfârşit, sunt de amintit bibliotecile mănăstireşti de la Athos, care au acumulat de-a lungul a 900 de ani scrieri şi documente de mare preţ.

Dar pe la finele secolului al XII-lea un suflu nou răzbate în Europa de Apus. Burghezia oraşelor se trezeşte la o viaţă nouă şi nu se mai mulţumeşte doar cu cunoştinţele pe care i le oferă Biserica. Se simte nevoia unui învăţământ sistematic, care se va face în universităţile ce se vor ivi începând cu anul 1154 (Bologna) şi vor împânzi Apusul. Cartea se va laiciza, bibliotecile mari şi bine înzestrate se vor ivi pe lângă universităţi, literatura va îmbrăca limbile naţiunilor. Biblioteca Universităţii din Paris este opera lui Robert de Sorbon, capelan şi confesor al regelui Ludovic cel Sfânt (1226-1270), şi datează din 1257.

Unele dintre manuscrisele foarte preţioase erau legate cu lanţuri (libri catenati) de pupitrele pe care erau aşezate pentru lectură. Ludovic cel Sfânt avea o bibliotecă a sa de scrieri teologice, alături de capelă, la care aveau acces cei interesaţi de lectură. Este un embrion de bibliotecă publică, ce nu a rezistat decât până la moartea regelui, când s-a împrăştiat. Abia sub Carol al V-lea înţeleptul (1364-1380) se pun bazele primei biblioteci publice franceze, nucleul viitoarei Biblioteci Naţionale. Biblioteca era instalată la Luvru şi avea ca bibliotecar pe Gilles Malet, care la 1373 a întocmit un catalog ce s-a păstrat până astăzi. De amintit biblioteca ducilor de Burgundia, care la finele secolului al XV-lea avea peste 4.000 de volume, cifră mare pentru vremea aceea.

Biblioteca Vaticanului, cea a lui San Marco din Veneţia, Laurentiana din Florenţa, fondată de Laurenţiu Magnificul, biblioteca lui Matei Corvinul de la Buda, cea a Universităţii din Oxford etc. sunt tot atâtea centre de înflorire a culturii apusene. Vor veni însă vremuri grele şi pentru biblioteci. Mai întâi tulburările pricinuite de Reformă şi de războaiele religioase din secolul al XVI-lea vor duce la imense distrugeri de biblioteci abaţiale. În special în Anglia, dar şi în Franţa, pierderile pentru cultura universală provocate de distrugerile mănăstirilor catolice au fost de nereparat.

Iar în timpul războiului de 30 de ani (1618-1648) pierderile nu vor fi mai mici. Multe rapturi de cărţi săvârşite de beligeranţi vor deplasa aceste averi spirituale dintr-o ţară în alta. Aşa s-a născut, spre pildă, biblioteca de la Upsala, cu colecţii luate mai ales din Boemia. În secolul al XVIII-lea şi mai ales în secolul al XIX-lea vor fi puse bazele unor biblioteci naţionale cu sute de mii de tomuri, practic în toate statele. Nu poate fi urmărită, evident, evoluţia acestor aşezăminte până astăzi. Cu noile sisteme informaţionale, cărţile din întreaga lume devin, practic, bunuri ale întregii omeniri.

La noi, începuturile trebuie căutate la adăpostul zidurilor mănăstirilor din Ţara Românească şi Moldova. La Tismana, Cozia, Vodiţa, la Neamţ, Bistriţa, Puma, se lucrau capodoperele artei miniaturistice, care, înainte de a împodobi rafturile marilor biblioteci europene, au aparţinut acestor mănăstiri. Un Nicodim de la Tismana, un Gavriil Uric de la Neamţ au creat biblioteci de manuscrise pe care însă vicisitudinile le-au risipit în patru vânturi.

Când, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Biblioteca Academiei Române a adunat rămăşiţele marilor biblioteci monahale, a avut surpriza să găsească la Neamţ câteva zeci de manuscrise din veacurile anterioare introducerii tiparului la români. Şi multe altele au rămas în continuare în biblioteca mănăstirii. Nu există date despre existenţa unor biblioteci voievodale sau boiereşti până în secolul al XVII-lea. Se întâlnesc pe la 1645 preocupări în acest sens la Udrişte Năsturel; în biblioteca acestui rafinat boier va găsi Varlaam al Moldovei acel catehism al calvinilor pe care îl va combate cu atâta energie.

Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Dosoftei poetul şi mitropolitul vor dispune de biblioteci bine înzestrate, inclusiv cu cărţi occidentale, necesare elaborării operelor pe care le-au lăsat. Iar spre sfârşitul secolului, în singurătatea sa aurită de la Mărgineni, judeţul Prahova, stolnicul Constantin Cantacuzino va zăbovi cu imensă plăcere asupra cărţilor din vestita sa bibliotecă, al cărei început de catalogare se situează pe la 1667. Despre această bibliotecă, devastată în parte la 1716, când stolnicul a fost omorât la Constantinopol, s-au scris nu puţine studii, inclusiv de către străini.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714), strălucit voievod şi mecena al culturii, avea şi el o vastă bibliotecă la Bucureşti şi Hurezi, adunată cu grijă prin cumpărături şi daruri. Dar cea mai bogată bibliotecă, fondată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea de către Nicolae Mavrocordat (1716-1730), a fost cea de la Văcăreşti, organizată sistematic, cu cataloage riguroase. Şi aceasta s-a împrăştiat după moartea lui Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, fiind vândută. Rămăşiţele, puţine, au ajuns în biblioteca de la „Sf. Sava”, unde s-au întâlnit cu altele rămase de la stolnic şi de la Brâncoveanu şi care cu vremea au fost vărsate în patrimoniul Academiei Române.

După 1830, iau fiinţă trei biblioteci publice subvenţionate de stat, la Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Numeroase biblioteci particulare, cu colecţii variate, se dezvoltă mai ales după 1850: Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Hurmuzachi, D.A. Sturdza, Ion Ghica, Alexandru I. Odobescu etc., iar în 1867 ia fiinţă Biblioteca Academiei Române. Aceasta avea să joace de atunci şi până astăzi primul rol în procesul de documentare a culturii şi ştiinţei, datorită preţioaselor colecţii nu numai de cărţi şi periodice, ci şi de manuscrise, documente istorice, stampe, hărţi, numismatică, partituri, totalitatea colecţiilor depăşind 10 milioane de unităţi.

Biblioteci mari au fost fondate pe lângă universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, după cum în marile oraşe ale ţării au luat fiinţă biblioteci reprezentative: la Galaţi, Drobeta Turnu Severin, Ploieşti, Bacău, Buzău etc. Astăzi, în toate oraşele ţării există mari biblioteci publice, cu multe sute de mii de volume. În 1952, a fost înfiinţată Biblioteca Centrală de Stat, bibliotecă pentru publicul larg, devenită după 1989 Biblioteca Naţională. Ea se ocupă de îndrumarea bibliotecilor publice din ţară. Biblioteca Academiei Române elaborează bibliografiile naţionale ale României şi este bibliotecă ştiinţifică a ţării. Procesul de modernizare în curs de desfăşurare va alinia marile biblioteci ale României celorlalte instituţii similare din întreaga lume.