Ben Corlaciu

Ben (Benedict) Corlaciu (6 martie 1924, Galaţi - 16 iunie 1981, Paris) - poet şi prozator. Este fiul Rozaliei şi al lui Neculai Corlaciu.

După ce a urmat clasele primare şi cele de liceu la Bucureşti, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1947. Este angajat corector la ziarul „Timpul”, apoi redactor la „Frontul plugarilor” şi la revista „Flacăra” (1848-1851), responsabil cultural la Casa Scriitorilor etc. În 1954 este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind reprimit în 1965.

Din 1968 până în 1972 este redactor-şef al revistei „Almanahul literar”, editată de „România literară”. Colaborează la „Albatros” (unde şi debutează), „Revista Fundaţiilor Regale”, „Timpul”, „Vremea” şi „Flacăra”. Volumul Manifest liric (1945) este distins cu premiul Editurii Forum. În anul 1975 solicită azil politic şi se stabileşte în Franţa.

Volumul de debut, Tavernale, apărut în 1941, împreună cu volumele ce îi succedă ritmic, într-un interval scurt de timp - Pelerinul serilor (1942), Arhipelag (1943) şi Manifest liric (1945; Premiul Editurii Forum) -, reprezintă o primă etapă în cariera poetului, expresia unei sensibilităţi cu ecouri avangardiste ce se simte lezată şi răspunde prin atitudine de frondă şi bravadă: „Mi-am trimis umbra, în noaptea asta, / ca să vă râdă în nas, prietenii mei, / să beie cu voi (ca nişte mişei) / şi să vă fure din braţe nevasta”.

Influenţa lui Bacovia poate fi trasată nu doar în atmosfera şi imagistica versurilor, dar şi în supralicitarea lirismului prin sarcasm, patetism şi expresivitate excesivă. Oscilând între poza damnării şi tonalitatea elegiacă, poetul rămâne programatic contestatar, fixând în notaţii dramatice - chiar dacă adesea teatrale - o dureroasă marginalizare: „În fuga lor, toţi oamenii Cetăţii / Călcau, nepăsători, pe trupul meu bubos, / Lăsându-mă, sfârşit şi rupt, pe jos. / Îngrozitoare, ghearele singurătăţii / Rupeau din răni fâşii de carne crudă, / Şi nimeni nu voia să mă audă. / Din timp în timp, doar câte-o-înjurătură / îmi săruta urechile râioase - / Răscolitor durerilor din oase.”

Versurile din volumul Arhipelag dezvăluie aceeaşi conştiinţă neliniştită şi gravă, iar postura contestatară îşi asociază acum elemente fantastice în elaborarea unei genealogii clamată ca o provocare: „Tatăl meu era un lunatic: / noaptea ieşea din baltă şi s-agăţa de cer, / zvârlea cu trestii în broaşte şi, sălbatic, / Se avânta spre Lună, fluturând un hanger” sau „Eu sunt poetul Ben Corlaciu, / care-am crescut prin mlaştini clocite, / Cer am avut un fund de apă / răscolit de trestii prea învechite”.

Deşi plasat în acelaşi registru, Manifest liric aduce o cristalizare a eului poetic în zona subiectivismului dramatic, anticipând lirismul meditativ ce marchează ciclul Postumele (1945-1967) din volumul Poezii (1969). Renunţând la ironie şi la spectaculosul afişat cu ostentaţie, poetul caută acum semnificaţii esenţiale, marcat de un sentiment al neîmplinirii căruia i se împotriveşte cu luciditate: „Sunt un munte fugit în pământ,/m-am întors în fântânile mele de rocă bătrână, / prea se agăţaseră mulţi pe umerii mei, / prea multe tălpi mi-astupaseră stelele cu bătături de ţărână. // [...] Până când m-am umplut de jivine, / de dogme şi mâluri. Atunci m-am ascuns în pământ. / Oamenii ştiu că aici e un munte, îl caută noaptea / şi văd numai apele, îl caută ziua / şi văd numai grâul pe câmpul tăcut / pe unde trecură odată călcând în picioare o frunte”.

Restructurarea lirică este şi mai evidentă în volumele publicate în deceniul opt - Poeme florivore (1972), Starea de urgenţă (1972; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi Arcul biologic (1974) -, când limbajul emfatic şi sarcasmul lasă loc unui lirism interiorizat şi mai profund. Corlaciu a scris şi proză: nuvele - La trântă cu munţii (1949), Candidatul (1950), povestiri - Pâinea păcii (1951) şi romane, cel mai semnificativ, Cazul doctor Udrea (1959), analizând dilema intelectualului între izolare şi egoismul implicării în termenii profesiunii şi angajarea în termeni sociali. Mărturia dramatică din Tout espoir sera puni, un volum postum, apărut în 1984 la Paris, restituie o imagine a vieţii literare româneşti din anii ’50-’70.

Opera literară

  • Tavernale, Bucureşti, 1941;
  • Pelerinul serilor, Bucureşti, 1942;
  • Arhipelag, Bucureşti, 1943;
  • Manifest liric, Bucureşti, 1945;
  • Moartea lângă cer, Bucureşti, 1946;
  • La trântă cu munţii, Bucureşti, 1949;
  • Candidatul, Bucureşti, 1950;
  • Timpii de aur, Bucureşti, 1951;
  • Pâinea păcii, Bucureşti, 1951;
  • Noaptea de la Ipoteşti: două episoade, Bucureşti, 1957;
  • Cazul doctor Udrea, Bucureşti, 1959;
  • Baritina, Bucureşti, 1965; ediţia (Când simţi cum moare vântul), Bucureşti, 1972;
  • Poezii, Bucureşti, 1969;
  • Poeme florivore, Bucureşti, 1972;
  • Starea de urgenţă, Bucureşti, 1972;
  • Strigoaica şi casa nebună, Bucureşti, 1973;
  • Arcul biologic, Cluj Napoca, 1974;
  • Tout espoir sera puni, traducere de Maura Barbul, Paris, 1984.

Traduceri

  • Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Geo Dumitrescu);
  • Lehel Szeberenyi, Se urnesc munţii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Francise Munteanu);
  • Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ, prefaţă de Eugen Schileru, Bucureşti, 1962;
  • Leon Negruzzi, Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …