Bătălia trecătorilor (septembrie-noiembrie 1916)

După victoria de la Sibiu, comandamentul Puterilor Centrale a declanşat contraofensiva împotriva Armatei 2 române, care s-a retras, recurgând la rezistenţe pe aliniamente succesive, pe vechea frontieră. Acest fapt a impus ca şi Armata de Nord să renunţe la teritoriul eliberat, astfel că ambele armate se găseau, la sfârşitul lunii septembrie 1916, pe linia de plecare la ofensivă în august 1916. În aceste condiţii, comandamentul Puterilor Centrale şi-a propus nimicirea din mişcare a trupelor române, pentru a nu a le acorda timp organizării unei apărări puternice în munţi.

La 25 septembrie / 8 octombrie 1916, comandamentul suprem german, de comun acord cu cel austro-ungar, a transmis o directivă operativă prin care stabilea ca armatele 9 germană şi 1 austro-ungară să urmărească îndeaproape trupele române în retragere, cu scopul de a ocupa trecătorile. Armata 9 germană urma să facă efortul pe două direcţii - pe valea Prahovei, „îndreptând forţele principale către Bucureşti, asigurându-se însă spre Buzău” şi trecătoarea Oituz pentru a tăia în două dispozitivul româno-rus, izolând Moldova de Muntenia. O asemenea acţiune trebuia să se coroboreze cu o ofensivă peste Dunăre a trupelor bulgaro-germane conduse de generalul Mackensen, armata română fiind prinsă ca într-un cleşte.

De partea cealaltă, Marele Cartier General Român a încercat să întărească apărarea în Carpaţi pentru a proteja teritoriul naţional şi a crea condiţii pentru reluarea ofensivei. Dispozitivul trupelor române forma un arc de cerc pe linia munţilor, întinzându-se de la Şaru Dornei, unde se făcea legătura cu Armata 9 rusă, până la Dunăre. În Carpaţii Meridionali, până la valea Oituzului (inclusiv) era dispusă Armata de Nord, care dispunea de patru divizii, dintre care una (Divizia 8 infanterie) în rezervă în regiunea Piatra Neamţ, în continuare, din Munţii Vrancei, până la inclusiv şoseaua Rucăr-Bran se găsea Armata 2, care avea cinci divizii şi o brigadă, alte trei divizii (4, 12, 16) fiind în refacere sau aduse de pe frontul dobrogean. În sfârşit, Armata 1, cu patru divizii, era dislocată din valea Oltului până la Dunăre.

Cele trei armate formau un aliniament de apărare pe lanţul muntos de 710 km, foarte întins faţă de posibilităţile lor. De altfel, inamicul realiza un raport de forţe superior la artilerie (304/221 baterii) şi cavalerie (172/65 de escadroane) şi armament automat (1379/372 mitraliere şi puşti mitraliere). Trupele române deţineau o uşoară superioritate la infanterie (226/241 batalioane), dar acest lucru era grevat de faptul că adversarul avea trupe alpine, specializate în lupta în munţi. Analiza dispozitivului trupelor române arată că sectorul central, apărat de Armata 2, comandată de generalul Alexandru Averescu, era cel mai întărit. O asemenea idee era logică deoarece acoperea principalele direcţii ce afluiau spre zona centrală a Munteniei, protejând Capitala, oraşul Bucureşti. Cel mai slab sector a fost cel apărat de Armata 1, fapt sesizat de către inamic, are a stabilit aici lovitura principală.

„Bătălia trecătorilor” a cuprins două mari etape. Prima dintre ele, desfăşurată în perioada 26 septembrie / 9 octombrie 1916 - 15/28 octombrie 1916, a avut drept conţinut încercările inamicului de a cuceri din mişcare trecătorile Carpaţilor. În a doua perioadă (15/28 octombrie - 13/26 noiembrie 1916), el a organizat ofensiva generală pe frontul din Carpaţi, apărat de cele trei armate române, cu efortul pe valea Jiului. Confruntările au fost deosebit de violente în toate trecătorile, trupele române reuşind printr-o rezistenţă acerbă să dejoace planul adversarului de a lua în stăpânire din mişcare lanţul Munţilor Carpaţi. În perioada 28 septembrie / 11 octombrie - 14/27 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Oituz, în care Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a reuşit să oprească inamicul pe linia vechii frontiere. În timpul bătăliei, generalul Grigorescu a lansat lozinca „Pe aici nu se trece”, sintagmă care a făcut carieră pe tot parcursul războiului. Pentru spiritul său combativ, marea unitate a căpătat apelativul de „Divizia de Fier”.

Relativ concomitent, între 29 septembrie / 12 octombrie - 10/23 octombrie 1916, s-a desfăşurat bătălia de la Predeal, în care s-au remarcat diviziile 10 şi 21 infanterie. Trupele germane şi austro-ungare, constituite în Corpul 39 armată, au ocupat localitatea, dar nu au reuşit să străpungă bariera muntoasă. Timp de o lună şi jumătate (30 septembrie / 13 octombrie - 15/28 noiembrie 1916), „Grupul Nămăieşti”, constituit la 6/19 octombrie 1916, şi compus din diviziile 22 şi 12 infanterie, a rezistat tuturor încercărilor Corpului 1 rezervă armată german, comandat de generalul Kurt von Morgen, de a trece la sud de munţi. Abia după deteriorarea situaţiei din Oltenia, marile unităţi române au fost obligate să se retragă spre est.

Pe valea Jiului, apărată de Divizia 11 infanterie, confruntările au avut aceeaşi intensitate. În vederea cuceririi trecătorii Surduc (Lainici), s-a constituit grupul Kneussl, compus din diviziile 11 infanterie germană, 6 cavalerie germană, şi 301 infanterie austro-ungare. El a încercat, profitând de spaţiile largi din fâşia de apărare a Diviziei 11 infanterie, largă de 63 km, o manevră dublu învăluitoare. Acţiunile au început în ziua de 10/23 octombrie, adversarul având câştig de cauză. Succesul obţinut de inamic a creat o situaţie foarte periculoasă, fapt ce a impus măsuri deosebite la nivelul comandamentului. Generalul Ion Dragalina a preluat, în seara zilei 11/24 octombrie 1916, funcţia de comandant al Armatei 1, şef de stat major devenind locotenent-colonelul Constantin Găvănescu. A doua zi, în timpul unei inspecţii ce o efectua în defileul Jiului, generalul Dragalina a fost rănit, el decedând la 24 octombrie / 6 noiembrie 1916, la Bucureşti. În locul lui, la comanda Armatei 1 a fost numit generalul Nicolae Petala.

Între timp, inamicul a încercat să dezvolte ofensiva, făcând efortul la vest de Jiu, fără a reuşi să realizeze pătrunderea planificată. În faţa situaţiei dificile, Marele Cartier General a întărit cu noi forţe „grupul Jiu” şi a organizat o contraofensivă, care a vizat flancurile adversarului. Desfăşurată în perioada 14/27 octombrie - 16/29 octombrie 1916, ea a fost încununată de succes, inamicul fiind respins. Din cauza forţelor insuficiente şi a oboselii trupelor, urmărirea nu s-a realizat cu vigoarea necesară, ceea ce a permis adversarului să rămână în posesia celor două păsuri, având prin aceasta condiţii favorabile de reluare a ofensivei.

Cum şi încercările de înaintare pe văile Oltului şi Topologului au eşuat, inamicul a fost nevoit să constate eşecul planului său de a trece lanţul muntos. Prin urmare, generalul Falkenhayn a elaborat un nou plan, care avea în vedere executarea loviturii principale pe valea Jiului, concomitent cu exercitarea unei presiuni sporite pe văile Prahovei şi Oltului. Deşi arhiducele Carol, comandantul frontului, vedea mai eficientă o ofensivă pe valea Prahovei, el a fost nevoit să accepte, în cele din urmă, soluţia experimentatului general german. Alegerea văii Jiului, ca regiune a executării loviturii principale se baza pe faptul că apărarea trupelor române, în pofida succesului de la mijlocul lunii octombrie, era mai slabă, iar lanţul muntos avea lăţimea cea mai mică. În plus, el deţinea şi intrările în defileu.

În vederea ofensivei s-a format Grupul Kuhne, format din cinci divizii de infanterie şi Corpul de cavalerie, comandat de generalul Schmetow, cu două mari unităţi. De partea cealaltă, Marele Cartier General român a apreciat că adversarul nu va mai declanşa o ofensivă de proporţie în acelaşi sector, având în vedere eşecul suferit în prima bătălie. În consecinţă, o parte din forţe au fost îndreptate spre alte sectoare, considerate mai expuse. În ultimul moment, observând concentrările de trupe ale inamicului, Marele Cartier General a trimis câteva batalioane Diviziei 11, reorganizată sub denumirea de Divizia 1 infanterie. În final, Grupul „Jiu” a dispus de 21 de batalioane, 17 baterii, un escadron, 26 de mitraliere. Disproporţia de forţe era evidentă, inamicul realizând un raport de forţe 1/1,8 la infanterie, 1/2,6 la artilerie, 1/5,3 la cavalerie.

A doua bătălie de la Jiu a început la 29 octombrie / 11 noiembrie 1916, chiar din prima zi apărarea trupelor române fiind depăşită. Inamicul a cucerit oraşul Târgu Jiu (2/15 noiembrie) şi a pătruns la sud de munţi. Relativ concomitent, el a declanşat ofensiva şi pe văile Oltului şi Topologului, trupele române fiind obligate să se replieze. Succesiv, au fost ocupate oraşele Craiova (8/21 noiembrie), Râmnicu Vâlcea (12/25 noiembrie), Curtea de Argeş (14/27 noiembrie) etc. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General a proiectat organizarea unei mari bătălii pentru Oltenia, bazată pe ideea constituirii unui puternic aliniament de apărare pe râul Olt. Această intenţie nu s-a putut materializa, inamicul reuşind să depăşească din mişcare acest râu. Cum, la 10/23 noiembrie 1916, trupele comandate de generalul Kosch. ce făceau parte din grupul condus de feldmareşalul Mackensen, au trecut Dunărea la Zimnicea, nu-i mai rămânea Marelui Cartier General decât să ia în considerare purtarea unei bătălii în Câmpia Munteniei, variantă ce avea destule inconveniente.

Dacă pe văile Oltului şi Jiului apărarea trupelor române a cedat, pe valea Oituzului, Divizia 15 infanterie, întărită cu Regimentul 29 infanterie din Divizia 8, a trecut la ofensivă, în cadrul a ceea ce s-a numit „a doua bătălie de la Oituz” (28 octombrie / 10 noiembrie - 2/15 noiembrie), scopul fiind rectificarea aliniamentului atins. Luptele au îmbrăcat un caracter de uzură, oboseala ambilor beligeranţi şi înrăutăţirea vremii determinând stabilizarea frontului.

Bătălia trecătorilor” a fost purtată, în condiţii speciale, respectiv după un început promiţător şi o suită de eşecuri, care au zdruncinat moralul armatei şi populaţiei. Bătălia a evidenţiat, încă odată, inferioritatea tehnică şi numerică a trupelor române, precum şi slăbiciunile comandamentului, inclusiv la nivelul cel mai înalt. Mult mai experimentat, comandamentul Puterilor Centrale a avut, în toată această perioadă, iniţiativa strategică, Marele Cartier General fiind în postura de a reacţiona la mişcările adversarului. Trebuie subliniat că inamicul dispunea de condiţii favorabile pentru realizarea manevrei de forţe şi mijloace, reţeaua de căi ferate fiind foarte dezvoltată la nord de munţi. În schimb, la sud de lanţul muntos, comunicaţiile erau puţin dezvoltate, manevra de pe o direcţie pe alta fiind dificilă.

La nivel tactic, trupele române au dovedit o remarcabilă vitalitate, ceea ce a permis obţinerea unor succese importante, aşa cum au fost victoriile din prima bătălie de la Jiu sau de pe valea Oituzului. Un neajuns însemnat a fost lipsa unor trupe specializate în lupta în munţi, ceea ce a permis inamicului realizarea unor manevre de întoarcere, aşa cum a fost cazul în confruntările din trecătoarea Bran - Câmpulung Muscel şi valea Jiului. Conştientizând această lacună, Marele Cartier General a înfiinţat în luna decembrie 1916, la Târgu Neamţ, prima subunitate de vânători de munte. „Bătălia trecătorilor”, desfăşurată pe parcursul a aproape două luni de zile, a avut o mare semnificaţie strategică, inamicul fiind obligat să renunţe la trecerea din mişcare a Munţilor Carpaţi. Prin aceasta s-a obţinut, aşa cum s-a spus, o prelungire a „agoniei” României.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …