Bătălia din Munţii Apuseni (ianuarie-iulie 1849)

Situaţia deosebit de tensionată din Transilvania din vara anului 1848 a determinat ca fruntaşii români să convoace a treia Adunare, tot la Blaj (3/15 - 16/28 septembrie 1848), la care au participat 60.000 de oameni înarmaţi, inclusiv detaşamentele de moţi, conduse de Avram Iancu. Spre deosebire de celelalte două adunări din primăvară, ea a avut şi un caracter de tabără militară, nu numai de întrunire politică. Adunarea a rediscutat programul naţional, aducându-i modificări impuse de noile împrejurări, solicitând, între altele, deschiderea Dietei transilvane, compusă din deputaţi români, germani şi unguri în raport cu numărul locuitorilor din provincie. Se cerea, de asemenea, încetarea violenţelor împotriva românilor, declanşate după abolirea iobăgiei şi instaurarea ordinei şi legalităţii.

Adunarea a hotărât organizarea militară a Transilvaniei, prin înfiinţarea „gardei naţionale române”, cerând comandamentului habsburgic asigurarea armamentului corespunzător. Totodată, Comitetul Naţional de la Sibiu a elaborat instrucţiuni speciale care au stabilit sistemul zecimal şi apelul la tradiţia romană. Transilvania a fost împărţită în 15 prefecturi, fiecare urmând să organizeze o legiune. Toate localităţile româneşti trebuiau să asigure o subunitate, denumită centurie, condusă de un centurion (căpitan). Centuria era împărţită în grupe de zece oameni, numite decurii, ce aveau în frunte un decurion. Zece sate formau un tribunat, cu un efectiv de o mie de oameni, pus sub comanda unui tribun. Zece tribunate constituiau o legiune, efectivul ei ridicându-se la 10.000 de oameni. Ea putea să aibă mai mult de 10.000 de oameni, dar în acest caz se creau încă doi vice prefecţi. Această organizare a fost aprobată de generalul Anton Puchner, guvernatorul militar al Transilvaniei, care a şi promis sprijin, neonorat de altfel, pentru înzestrarea cu armament şi muniţie.

Datorită timpului scurt, această organizare nu s-a putut materializa la întreaga provincie, iar unele dintre legiunile create, dintre care o importanţă deosebită a avut-o cea din Ţara Moţilor, condusă de Avram Iancu, au avut o existenţă temporară. Intrarea lor în acţiune se făcea în cazuri de mare primejdie, doar un mic grup de luptători având activitate permanentă, ei asigurând, între altele, supravegherea comunicaţiilor, observarea mişcărilor adversarului, paza unor depozite etc. Problema cea mai nevralgică era înzestrarea cu armament. Numărul armelor de foc era mic şi nu întotdeauna de cea mai bună calitate, iar materialul de artilerie a fost confecţionat ad-hoc, cu mijloace tehnice modeste.

Reacţia conducerii revoluţionare maghiare la deciziile celei de-a treia Adunări de la Blaj s-a concretizat în Proclamaţia (Apelul) lui Lajos Kossuth către români din 10 octombrie 1848. El le cerea ca în termen de opt zile să depună armele şi să se conformeze dispoziţiilor guvernului din Pesta, în caz contrar, erau de aşteptat represalii dure. O asemenea incitare la violenţă nu avea cum să rămână fără urmări, de la mijlocul lunii octombrie înregistrându-se primele ciocniri româno-maghiare. Ele au avut loc pe fondul ruperii legăturilor dintre guvernul maghiar şi Curtea de la Viena, cele două tabere intrând în conflict deschis. A urmat ofensiva trupelor maghiare, conduse de generalul polonez losif Bem care, în perioada decembrie 1848 - martie 1849, a ocupat aproape întregul teritoriu al Transilvaniei, cu excepţia Munţilor Apuseni. Această regiune a fost împărţită în patru prefecturi, dar cea condusă de Avram Iancu a asigurat, practic, apărarea în faţa ofensivei ungare.

În prima jumătate a anului 1849, în acest areal au avut loc aprige confruntări, guvernul maghiar făcând eforturi deosebite pentru a disloca această enclavă românească. Primele ciocniri mai importante s-au desfăşurat la începutul lunii ianuarie 1849, iar la 19 ianuarie / 1 februarie 1849 s-a dat prima bătălie de la Mărişel, un detaşament de 600 de soldaţi unguri fiind înfrânt. Dorind să-şi ia revanşa pentru înfrângerea suferită, un detaşament mult mai numeros, de 1600 de soldaţi a atacat, la 12 martie 1849, pe aceeaşi direcţie, lupta având loc tot la Mărişel. Insuficienţa forţelor l-a determinat pe Iancu şi tribunii săi să recurgă la ajutorul femeilor din localitate care, conduse de Pelaghia Roşu, au reuşit să inducă în eroare inamicul asupra numărului şi intenţiilor moţilor. Atacul fulgerător al acestora l-a obligat pe adversar să se retragă în grabă, lăsând pe câmpul de luptă 30 de morţi şi zeci de răniţi.

Între timp lupte de amploare variabilă s-au desfăşurat şi în alte sectoare ale Munţilor Apuseni, cum ar fi, de pildă, pe valea Arieşului. Aici, în zona Iara, între 14-17 februarie 1849, legiunea lui Simion Balint a înfruntat trupele colonelului Czetz. Aceleaşi forţe au respins, în perioada 20-27 februarie, acţiunile ofensive ale detaşamentului condus de Rakoszy, la Sălciua, Bedeleu şi Valea Poienii. Tot pe aceeaşi direcţie s-au desfăşurat confruntări de amploare la Lita (1 martie), Cacova Ierii (22 martie), Ocolaş (13 aprilie) etc. La rândul ei, legiunea lui Axente Sever, nevoită să se retragă din regiunea Mureşului, a apărat, în lunile martie şi aprilie, Valea Ampoiului, blocând intenţiile adversarului de a-şi deschide drum spre Zlatna şi Abrud. Şi în ţinutul Zarandului, repartizat legiunii lui Ioan Buteanu, adversarul n-a putut înainta.

Insuccesele din primele luni ale anului 1849 au determinat ca autorităţile maghiare să proiecteze o ofensivă generală, cu scopul de a lichida rezistenţa românească şi a cuceri regiunea Munţilor Apuseni. Acţiunea urma să se desfăşoare pe trei direcţii: Gilău-Giurcuţa (valea Someşului Rece), Huedin-Giurcuţa şi Hălmagiu-Abrud, cu o variantă secundară dinspre Beiuş spre Câmpeni. În acelaşi timp, guvernul maghiar a iniţiat negocieri cu liderii români, această misiune delicată fiind încredinţată lui Ioan Dragoş, deputat român de Bihor. În zilele de 10-11/22-23 aprilie, în tabăra de la Mihăileni (Zarand), unde locuia Ion Buteanu, a avut loc o primă întâlnire la care au participat între alţii: Avram Iancu, Petru Dobra, Vasile Moldovan, Ion Buteanu. Ioan Dragoş s-a întors în Ungaria, unde a primit din partea lui Lajos Kossuth o scrisoare adresată românilor, ce conţinea o serie de concesii, precum şi confirmarea armistiţiului dintre cele două armate.

Tot la Mihăileni s-a desfăşurat, la 21 aprilie / 3 mai, o a doua reuniune, între Ioan Dragoş şi Avram Iancu, urmată de alta, la 22 aprilie / 4 mai la Abrud. La 23 aprilie / 5 mai, la Abrud şi Câmpeni au avut loc două adunări populare în care mulţimea, solicitată să se pronunţe asupra raporturilor cu guvernul maghiar, a declarat că doreşte pacea, dar, pentru a fi reală şi garantată, armatele maghiare să se retragă din munţi. La 24 aprilie / 6 mai, însă, maiorul Emeric Hatvani, în fruntea unui detaşament de 1.400 de soldaţi, a început deplasarea de la Brad la Abrud, unde a intrat către ora 22,00. A doua zi a declanşat arestările şi reprimările, printre cei reţinuţi fiind Ioan Buteanu, Petru Dobra şi Ioan Boeriu.

În aceste condiţii, Avram Iancu, care a reuşit să părăsească, în ultima clipă, Abrudul, a încercuit oraşul, blocând comunicaţiile. La 28 aprilie / 10 mai, moţii au declanşat atacul general asupra oraşului, pe care l-au eliberat. Anterior, la 26 aprilie / 8 mai, în toiul luptelor, sub pretextul că a încercat să fugă de la locul detenţiei, a fost ucis Petru Dobra. Acuzat de trădare, Ioan Dragoş a fost omorât de moţi. Deşi a înregistrat o înfrângere severă, Hatvani a reuşit să-şi refacă rapid forţele şi la 3/15 mai, în fruntea unui detaşament mai numeros (circa 2.800 de persoane) a pornit, din nou, spre Abrud, în care a intrat a doua zi fără multe probleme. Surprins, Avram Iancu a dispus mobilizarea rapidă a luptătorilor, aplicând acelaşi plan de luptă ca în bătălia anterioară. Luptele au început la 5/17 mai şi au durat două zile, gruparea lui Hatvani suferind o nouă înfrângere, sintetizată în următoarele pierderi: 300 de morţi şi răniţi, 700 de puşti, 5 steaguri şi 4 tunuri capturate. La 23 mai, înainte de a părăsi Zarandul, Emeric Hatvani l-a spânzurat pe Ioan Buteanu.

În pofida eşecurilor, Lajos Kossuth a dispus continuarea operaţiilor pentru lichidarea rezistenţei românilor din Munţii Apuseni. Misiunea a fost încredinţată baronului Farcaş Kemeny, care, în fruntea unui detaşament de circa 4.000 de soldaţi a pornit din Brad spre Abrud la 26 mai / 8 iunie. A înfrânt rezistenţele cetelor româneşti şi la 29 mai / 11 iunie a intrat în oraş. Avram Iancu a aplicat aceeaşi tactică, de blocare a comunicaţiilor şi încercuire a localităţii, utilizată în precedentele confruntări deoarece soldaţii erau noi şi nu cunoşteau terenul. Conform planurilor lui Iancu, atacul general urma să aibă loc pe 3/15 iunie, dar el a fost amânat în ultimul moment. Lipsit de provizii, Kemeny a atacat la 4/16 iunie, încercând să-şi deschidă drum spre Zlatna. Înfruntarea a fost acerbă, detaşamentul ungar având 500 de morţi şi un număr egal de răniţi. Însuşi Farcaş Kemeny a fost nevoit să recunoască proporţiile înfrângerii şi calităţile ostăşeşti ale moţilor şi comandantului lor, Avram Iancu.

Ultima confruntare de amploare a avut loc la Mărişel, acolo unde se dăduseră lupte grele la începutul anului 1849. La 24 iunie / 6 iulie, detaşamentul condus de Paul Vasvari a fost surprins în locul numit, „Fântânele” şi nimicit, însuşi comandantul căzând în luptă. Cu această strălucită victorie s-a încheiat practic „bătălia Apusenilor”, desfăşurată pe parcursul a 9 luni de zile. În perioada ulterioară, sub impulsul lui Nicolae Bălcescu, liderii maghiari, în frunte cu Lajos Kossuth, au acceptat să poarte tratative cu Avram Iancu şi căpitanii săi, ajungându-se chiar la semnarea unui document „Proiectul de pacificare” (Seghedin, 2/14 iulie), prin care se recunoşteau unele drepturi pentru români. A fost un gest de oportunitate, ce s-a dovedit tardiv şi care n-a mai putut salva armata ungară, silită să capituleze la Şiria (1/13 august) în faţa trupelor ruse, conduse de generalul Ivan F. Paskevici.

În luptele desfăşurate între forţele austro-ruse şi cele maghiare din vara anului 1849, Avram Iancu a păstrat neutralitatea, atitudine ce-i va fi reproşată ulterior de Habsburgi. Trebuie spus că, în anii 1848-1849, românii nu au luptat pentru împăratul de la Viena, chiar dacă prin forţa împrejurărilor ei i-au jurat credinţă. „Bătălia Apusenilor”, purtată de moţii conduşi de Avram Iancu, a reprezentat un „război de apărare a naţionalităţii”, ameninţată grav de conducătorii revoluţionari maghiari, care refuzau să acorde dreptul la existenţă de sine stătătoare popoarelor oprimate.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …