Bătălia de pe Tisa (20 iulie – 4 august 1919)

Relaţiile româno-ungare au cunoscut, în primăvara anului 1919, momente de tensiune maximă, ca urmare a refuzului autorităţilor comuniste de la Budapesta, ce au preluat puterea la 8/21 martie, de a recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi de a se conforma deciziilor marilor puteri ale Antantei.

La sfârşitul lunii februarie 1919, acestea au decis ca, până la fixarea graniţei româno-ungare de către Conferinţa de pace de la Paris, să se creeze o zonă neutră pe aliniamentul Satu Mare - Carei - Oradea - Salonta - Arad, ce urma să fie ocupată de trupele aliate (franceze). Trupele ungare au refuzat să pună în practică o asemenea hotărâre, astfel că, în a doua jumătate a lunii aprilie 1919, armata română a declanşat contraofensiva şi a ocupat teritoriul dintre Munţii Apuseni şi Tisa.

În lunile următoare, trupele române şi-au consolidat poziţiile de apărare pe râul Tisa, iar Armata Roşie Ungară a făcut pregătiri febrile pentru o ofensivă de amploare, cu scopul de a recupera terenul pierdut. Acest lucru a fost facilitat şi de succesele obţinute de trupele ungare împotriva armatei cehoslovace, precum şi de opinia cercurilor guvernante de la Budapesta că România nu va primi ajutor de la aliaţii occidentali. A mai intrat în calcul şi posibilitatea unei acţiuni de amploare declanşate dinspre est de trupele sovietice.

În vederea ofensivei, Marele Stat Major Ungar a concentrat împotriva armatei române 2/3 din forţele pe care le avea, respectiv 60.000 din cei 90.000 de oameni de care dispunea. Ele au fost structurate în patru corpuri de armată, zece divizii de infanterie, şapte brigăzi mixte independente, un număr variabil de batalioane de gărzi roşii etc. Forţa combativă se cifra la 107 batalioane de infanterie, 9 escadroane de cavalerie, 60 de baterii de artilerie şi 9 trenuri blindate.

Forţele ungare au fost dispuse în trei sectoare-nord, centru şi sud. Gruparea principală, compusă din trei divizii de infanterie şi alte subunităţi de diferite arme a fost dispusă în sectorul central, cuprins între localităţile Nagykorti, Szolnok, Alpar, Cegled şi Jaszlandany, ceea ce dovedea intenţia de a face aici efortul. De altfel, grupul central a primit misiunea să forţeze Tisa în sectorul Szolnok şi să dezvolte ofensiva spre est, obiectivul fiind cucerirea oraşului Oradea.

Marele Cartier General Român, condus de generalul Constantin Prezan, a constituit, la sfârşitul anului 1918, Comandamentul Trupelor din Transilvania, ce avea în frunte pe generalul Gheorghe Mărdărescu. În ajunul ofensivei armatei ungare, acesta avea 90.000 de militari, constituiţi în 92 de batalioane de infanterie, 58 de escadroane de cavalerie şi 80,5 de baterii de artilerie. Trupele române dispuneau, prin urmare, de o superioritate în infanterie şi cavalerie (în special), dar, în privinţa artileriei, armata ungară dispunea de un material calitativ superior, având 15 baterii grele faţă de numai două ale părţii române.

Comandamentul Trupelor din Transilvania avea de apărat o fâşie largă de 300 km, ceea ce a impus un dispozitiv suplu, capabil să interzică principalele direcţii de pătrundere şi să asigure ripostele ofensive corespunzătoare. Trupele române au fost dispuse în două sectoare de acoperire. Sectorul de nord avea o deschidere de 150 km, el fiind apărat de Grupul de nord, condus de generalul Nicolae Mihăescu. El avea în compunere diviziile 16 infanterie şi 2 vânători, comandate de generalii Alexandru Hanzu şi Gheorghe Dabija.

Sectorul de sud, tot cu o deschidere de 150 km, era acoperit de Grupul de sud, pus sub comanda generalului Ştefan Holban. El avea în organică tot două divizii, 18 infanterie şi 1 vânători, ce aveau în frunte pe generalii Dănilă Papp şi Aristide Lecca. Rezerva generală, concentrată în regiunea Cărei, Oradea, Debreţin, era formată din patru divizii (două de infanterie şi două de cavalerie), la care se adăugau regimentele de infanterie ale diviziilor 20 şi 21 infanterie, precum şi alte unităţi şi subunităţi. Ea însuma 48 de batalioane de infanterie, 42 de escadroane de cavalerie şi 23,5 de baterii de artilerie.

Dispozitivul adoptat de Comandamentul Trupelor din Transilvania se remarcă prin eşalonarea în adâncime a forţelor, în prima linie fiind dispuse câte o divizie în fiecare sector (16 şi, respectiv, 18 infanterie). Alte două mari unităţi erau concentrate în adâncime, în eşalonul doi, după care urma rezerva generală, destinată să intervină pe direcţia principală de ofensivă a armatei ungare. O atenţie deosebită a fost acordată protejării liniilor de comunicaţii, element absolut necesar realizării manevrei de forţe şi mijloace.

Ofensiva ungară a început în dimineaţa zilei de 20 iulie 1919, ea desfăşurându-se pe trei direcţii, corespunzătoare sectoarelor de concentrare, în sectorul de nord, în zona Tokaj, două brigăzi independente au forţat Tisa şi au realizat un cap de pod în dreptul localităţii Rakamaz, cu o dezvoltare frontală de 14 km şi o adâncime de 5 km. În următoarele două zile aici se vor da puternice lupte, unităţile Grupului de Nord reuşind să oprească înaintarea trupelor ungare. Confruntări violente au avut loc şi în sectorul de sud, Divizia 2 infanterie ungară, „divizia roşie”, cum i s-a mai spus, reuşind să realizeze capete de pod la Szentes, Mindszent şi Hodmezovasarhely. Brigada 1 vânători şi Regimentul 90 infanterie, format din ardeleni, au reuşit până în seara zilei de 23 iulie să respingă forţele ungare la vest de râul Tisa şi să lichideze capetele de pod.

Cele mai importante acţiuni au avut loc în sectorul central al frontului, în zona Szolnok, comandamentul ungar dând aici lovitura principală. Cele trei regimente ale Diviziei 18 infanterie, aflate în dispozitiv de acoperire, nu au putut face faţă atacului celor trei divizii ungare (5,6 şi 7), fiind nevoite să se retragă. Puternica presiune a inamicului exercitată în această regiune a avut drept rezultat crearea unui cap de pod cu o dezvoltare frontală de 80 km şi o adâncime de 60 km. În pofida succeselor obţinute, situaţia trupelor ungare era departe de a fi satisfăcătoare. Atacul de la nord era blocat, cel de la sud fusese respins, iar la centru nu mai existau rezerve suficiente pentru continuarea în ritm susţinut a ofensivei.

La rândul său, comandamentul român a făcut pregătiri intense pentru organizarea unei ample contraofensive, prin care să nimicească gruparea ungară, aflată la est de Tisa. Planul acesteia prevedea lovirea frontală a forţelor ungare din capul de pod de către Grupul de sud şi învăluirea flancului lor stâng de către o grupare specială, denumită Grupul de Manevră, comandat de generalul Traian Moşoiu. Acesta fusese constituit ad-hoc şi avea în compunere trei divizii - 2 cavalerie, 1 infanterie, 6 infanterie. El a avut o dublă misiune - să respingă forţele adverse care realizaseră un cap de pod în zona Tiszafured şi să lovească din flanc şi spate gruparea din capul de pod. La rândul său, Grupul de sud şi-a divizat forţele în trei detaşamente, conduse de generalii Papp şi Lecca şi colonelul Theodor Pirici, comandantul Brigăzii 1 vânători, ele urmând să atace centrul şi flancul drept al grupării din capul de pod.

Contraofensiva armatei române s-a declanşat în dimineaţa zilei de 24 iulie 1919. Grupul de manevră a respins atacul din spate al forţelor ungare care trecuseră Tisa pe la Tiszafured şi a presat puternic asupra flancului stâng al grupării ungare din capul de pod. În acelaşi timp, detaşamentele „Papp” şi „Lecca” au atacat centrul şi flancul drept al forţelor ungare de la est de Tisa. Sesizând pericolul de a fi încercuite, trupele ungare au început retragerea precipitată spre vest, ceea ce a impus comandamentului roman decizia de a trece la urmărire. Pentru a bloca trecerea trupelor române la vest de Tisa, forţele ungare în retragere au distrus marele pod de la Szolnok. După 3 zile de confruntări, armata română a nimicit gruparea ungară din zona Szolnok, ajungând pe aliniamentul deţinut până la data de 20 iulie.

În acest moment, conducerea politico-militară a României, un rol important avându-l primul ministru Ion I.C. Brătianu, a luat decizia de a trece dincolo de râul Tisa pentru a nimici armata ungară şi a desăvârşi astfel victoria. Din punct de vedere militar, o asemenea hotărâre era justificată, forţele ungare fiind înfrânte, dar nu complet distruse. Ea avea, însă, şi o mare semnificaţie politică deoarece marile puteri aliate, participante la Conferinţa de Pace de la Paris, avuseseră până atunci o atitudine ezitantă faţă de regimul comunist de la Budapesta. Înaintarea armatei române dincolo de Tisa nu a fost pe placul liderilor politici ai ţărilor Antantei, care au făcut demersuri pentru oprirea acţiunii. Cum acest lucru nu mai era posibil, Consiliul Aliat Suprem din capitala Franţei a trimis o delegaţie de ofiţeri la Budapesta pentru a evalua la faţa locului situaţia şi a lua contact cu autorităţile române, care trebuiau să se conformeze directivelor venite de la Paris.

Dincolo de disputele pe plan politic, care rămân controversate, Comandamentul Trupelor din Transilvania a elaborat, pe baza instrucţiunilor Marelui Cartier General Român, „Ordinul de operaţii” nr. 20 din 27 iulie 1919. Misiunea încredinţată trupelor din subordine era urmărirea inamicului la vest de Tisa până la „completa lui distrugere”. În acest scop, Grupul de manevră trebuia să treacă pe malul drept al Tisei şi să realizeze un cap de pod în zona Szolnok. Concomitent, Grupul de sud a primit misiunea să forţeze Tisa şi să realizeze un cap de pod în sectorul Fegyvernek, iar Grupul de nord să supravegheze cu multă atenţie acţiunile adversarului la vest de râu şi să nu-i permită constituirea unui dispozitiv de apărare puternic.

Forţarea Tisei nu s-a putut realiza imediat, astfel că Marele Cartier General Român a dispus ca acţiunea să fie declanşată în noaptea de 29/30 iulie 1919, operându-se şi schimbări în dispozitivul propriu. Potrivit noilor instrucţiuni, forţarea marelui râu urma să se facă în sectorul cuprins între localităţile Tiszabo (la nord) şi Fegy vernek (la sud). În acelaşi timp, în alte sectoare, trupele române au primit misiunea de a realiza acţiuni demonstrative pentru a facilita succesul în regiunea principală de efort.

Conform planului, în noaptea de 29/30 iulie, Divizia 2 vânători a început forţarea Tisei, întâmpinând o slabă rezistenţă din partea trupelor ungare. Ea a fost urmată de Divizia 1 vânători, până în seara zilei cele două mari unităţi realizând un cap de pod cu o lărgime de 10 km. Întrucât inamicul a renunţat la organizarea unei apărări pe Tisa, generalul Mărdărescu a dispus trecerea la urmărire, constituind un dispozitiv adecvat. În primele trei zile ale lunii august 1919, toate cele trei grupuri, nord, centru şi sud au înaintat fără încetare, nimicind din mişcare rezistenţele inamicului şi fracţionând forţele acestuia în două grupări.

Episodul cel mai important a fost, fără îndoială, ocuparea Budapestei, realizată de Brigada 2 roşiori, comandată de generalul Gheorghe Rusescu, la 4 august 1919. Două zile mai devreme, respectiv pe 2 august, Divizia 1 infanterie ungară, aflată în regiunea Miskolc, a capitulat, un gest asemănător făcând ulterior şi diviziile 4, 5, 6 şi 7. În perioada următoare, trupele române au curăţat teritoriul ungar, cu excepţia regiunii de sud-vest. Victoria obţinută a fost completă, ea având implicaţii politice de cea mai mare importanţă, ducând la sfârşitul Republicii Ungare a Sfaturilor, un experiment comunist în centrul continentului european.

Pierderile armatei române în bătălia de la Tisa, ce subsumează acţiunile de la sfârşitul lunii iulie până la 18 august, s-au ridicat la 123 de ofiţeri şi 6.434 de soldaţi, dintre care 1.760 de morţi (30 de ofiţeri şi 1.730 de soldaţi), 3.206 răniţi (81 de ofiţeri şi 3.125 de soldaţi) şi 1.573 de dispăruţi (trei ofiţeri şi 1.570 de soldaţi). Bătălia de la Tisa reprezintă cel mai important episod al campaniei armatei române, începută în luna noiembrie 1918, odată cu reintrarea ţării în război, care a avut drept scop apărarea actului istoric al unirii Transilvaniei cu ţara, decisă de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …