Bătălia de pe Neajlov-Argeş („Bătălia Bucureştilor”) (16/29 noiembrie – 20 noiembrie / 3 decembrie 1916)

Confruntarea din Câmpia Română, jalonată de râurile Argeş şi Neajlov şi cunoscută în istoriografie sub sintagma „Bătălia Bucureştilor”, încheie campania armatei române din anul 1916, începută la jumătatea lunii august acelaşi an, în condiţiile unui entuziasm general al opiniei publice, generat de intrarea în război. Ea a fost organizată pe fondul situaţiei foarte dificile a armatei române, confruntată cu o ofensivă generalizată a forţelor germane, austro-ungare, bulgare şi otomane.

Grupul condus de generalul Viktor Kuhne a reuşit, la începutul lunii noiembrie 1916, să străpungă apărarea forţelor române în trecătoarea Jiului, să ocupe întreaga Oltenie şi să forţeze Oltul. Tododată, Grupul, avându-l în frunte pe generalul Konrad Krafft von Dellmensigen, a înfrânt rezistenţa marilor unităţi ce apărau trecătoarea Turnu Roşu şi a debuşat la sud de munţi. Concomitent, în sud, trupele germane, bulgare şi otomane, reunite în Corpul 52 armată, comandat de generalul Robert Kosch, au forţat Dunărea în zona Şiştov-Zimnicea.

Aceste trei grupări de forţe formau un arc de cerc a cărui raza se micşora, acţiunile lor polarizându-se spre regiunea Capitalei. Pentru a da mai multă coerenţă formidabilului ansamblu, feldmareşalul August von Mackensen a fost investit comandant suprem al tuturor forţelor ce operau în Câmpia Română, Falkenhayn rămânând la şefia Armatei 9 germane. Într-o asemenea situaţie strategică disperată, Marele Cartier General Român a luat în calcul două soluţii.

Prima dintre ele avea în vedere abandonarea Munteniei şi retragerea pe aliniamente succesive până în regiunea Carpaţii de Curbură - Siretul Inferior - Dunărea maritimă. A doua a fost angajarea unei bătălii decisive care să protejeze Capitala ţării şi să determine, în cazul unei victorii, schimbarea raportului de forţe şi, implicit, soarta războiului pe frontul românesc.

Condiţiile angajării bătăliei au fost dificile, deoarece inamicul deţinea cei doi piloni strategici ai Câmpiei Române - Carpaţii Meridionali şi fluviul Dunărea - fapt ce crea posibilitatea ca armata română să fie întoarsă din flanc şi spate. În plus, forţele aflate la dispoziţie erau inferioare numeric şi din punct de vedere tehnic şi aveau un moral scăzut ca urmare a eşecurilor din săptămânile anterioare.

În vederea desfăşurării operaţiei a fost constituit un grup de armate pus sub comanda generalului Constantin Prezan, ce condusese anterior Armata de Nord (Armata 4). El avea în compunere Armata 1 română, comandată de generalul Dumitru Stratilescu, Grupul Apărării Dunării, condus de generalul Constantin lancovescu, diviziile 21 infanterie (comandant-generalul Dimitrie Lambru), 9/19 infanterie (comandant - generalul Constantin Scărişoreanu) şi 2/15 infanterie (comandant - generalul Alexandru Socec), precum şi alte unităţi şi formaţiuni.

Concepţia bătăliei a fost ingenioasă şi a constat într-o manevră pe direcţii interioare ca răspuns la cea pe direcţii exterioare, utilizată de adversar. Întrucât dispozitivul inamicului nu avea continuitate, între grupările sale existând o serie de intervale, generalul Constantin Prezan a preconizat lovirea şi nimicirea acestora pe părţi. Efortul principal urma să fie îndreptat asupra grupului Kosch care, după forţarea Dunării, acţiona de-a lungul şoselei Alexandria-Bucureşti. După lichidarea lui, urma să se acţioneze împotriva forţelor adverse de la nord şi vest.

Dispozitivul adoptat cuprindea trei grupări de forţe cu următoarele misiuni: Armata 1 trebuia să reziste atacurilor Grupului Kraft, menţinând poziţiile pe care le ocupa; Grupul Apărării Dunării urma să oprescă înaintarea grupului Kosch, folosindu-se de râurile Argeş şi Neajlov, iar Grupul de Manevră (diviziile 2/15, 9/19, 21 infanterie şi 1 cavalerie), care avea misiunea cea mai importantă, trebuia să atace flancul stâng şi spatele Grupului Kosch.

Ofensiva Grupului de armate „general Prezan” s-a declanşat la 30 noiembrie 1916 (stil nou), cu o zi întârziere faţă de planul iniţial, ea desfâşurându-se pe un front de 150 de km. Diviziile 2/15 şi 9/19 infanterie au reuşit să pătrundă în flancul drept şi spatele Diviziei 217 infanterie germană, cea mai puternică a grupului Kosch, ameninţând-o cu încercuirea. În acelaşi timp, Divizia 21 infanterie a înaintat pe şoseaua Bucureşti-Alexandria spre a ataca frontal aceeaşi divizie germană.

Copleşită numeric, Divizia 21 infanterie a fost nevoită să se retragă, inamicul ocupând punctele de trecere peste Neajlov. În ziua următoare, situaţia Diviziei 217 infanterie germană s-a înrăutăţit, trupele române, între care s-a remarcat Regimentul 40 infanterie „Călugăreni”, capturând un număr important de prizonieri şi o cantitate semnificativă de armament şi tehnică. Se profila un succes românesc de proporţii, Mackensen şi Falkenhayn neştiind nimic despre atacul forţelor române.

În acel moment de derută a avut loc un eveniment cu implicaţii grave asupra rezultatului bătăliei. Doi ofiţeri de stat major din Divizia 8 infanterie, căpitanii Epure şi Barcan, care duceau un ordin de operaţie al generalului Prezan către Armata 1, au fost interceptaţi la Răteşti de Regimentul 18 infanterie bavarez, aflat în marş. Din ordinul de operaţie şi din alte documente aflate în caseta de fier a automobilului reieşea cu toată claritatea planul comandamentului român.

Cu toată rivalitatea dintre Falkenhayn şi Mackensen, primul a transmis informaţiile astfel obţinute celui de al doilea. Pe această bază, comandamentul german a luat măsuri pentru redresarea situaţiei. Diviziile 109 şi 11 infanterie germane din Grupul Kuhne au primit misiunea să-şi orienteze atacul spre sud-est, spre Clejani, pentru a cădea în spatele Grupului de Manevră român. Totodată, Divizia 41 infanterie, din aceeaşi grupare, a înaintat spre nord-est, pentru a învălui flancul stâng al Armatei 1 române.

În ziua de 2 decembrie 1916, diviziile 2/15, 9/19 şi 21 infanterie au continuat atacul, încercuind în mare parte Divizia 217 infanterie germană. Pentru definitivarea victoriei era necesară intervenţia trupelor ruse, care trebuiau să acţioneze spre vest, pentru a întoarce flancul drept al forţelor bulgare, silindu-le să evacueze linia Neajlovului. Comandamentul rus a refuzat concursul, fapt ce a permis comandamentului german să-şi refacă dispozitivul defensiv. Între timp, diviziile Grupului de Manevră erau ameninţate grav de marile unităţi ale Grupului Kuhne, cale le ataca din flanc şi spate. În a patra zi a operaţiei, 3 decembrie 1916, Divizia 2/15 a fost angajată concomitent de patru mari unităţi adverse şi s-a retras spre est. În retragere, ea a antrenat şi unităţi ale Diviziei 9/19 infanterie, atacate concomitent de Divizia 11 bavareză.

Pulverizarea Grupului de Manevră a creat o situaţie extrem de critică forţelor române, fapt ce l-a determinat pe generalul Constantin Prezan să dispună retragerea generală spre est. „Bătălia de pe Neajlov-Argeş”, ce avea scopul să apere Capitala, s-a încheiat cu un eşec. La 6 decembrie 1916, Bucureştii, părăsiţi de familia regală, guvern, parlament, au fost ocupaţi de trupele Puterilor Centrale. Armata română s-a retras pe aliniamente succesive, fără a reuşi să oprească ofensiva inamicului, frontul stabilizându-se, la sfârşitul anului 1916, pe aliniamentul general Carpaţii Orientali - Siretul Inferior - Dunărea maritimă. Oltenia, Muntenia şi Dobrogea au fost ocupate de Puterile Centrale.

Cauzele eşecului trupelor române în cea mai amplă confruntare din campania anului 1916 sunt multiple. Poate cea mai importantă este neasigurarea unui raport de forţe corespunzător care să reprezinte o premisă a victoriei. Partea română dispunea de zece mari unităţi, iar Puterile Centrale de 14 divizii şi o brigadă de vânători de munte. Inferioritatea numerică a reprezentat, prin urmare, principalul element care a contribuit la eşecul operaţiei.

Mai trebuie luată în considerare şi lipsa de prevedere a Comandamentului român în ceea ce priveşte păstrarea secretului bătăliei. De obicei, subordonaţii nu sunt informaţi cu datele generale ale bătăliei, ci numai cu aspectele care îi privesc. Capturarea celor doi ofiţeri români care aveau la ei documente ce arătau intenţiile Marelui Cartier General Român a deconspirat planul bătăliei, Comandamentul inamic luând măsuri în cunoştinţă de cauză pentru redresarea situaţiei, ce începuse să devină critică.

De asemenea, a existat o slabă preocupare pentru cunoaşterea intenţiilor adversarului, Comandamentul român având, de exemplu, o vagă idee despre Grupul Kuhne, care a acţionat cvasinestingherit. O altă cauză a înfrângerii o reprezintă lipsa sprijinului din partea trupelor ruse. De altfel, Comandamentul rus s-a opus de la început organizării operaţiei, solicitând retragerea tuturor forţelor din Câmpia Română pe aliniamentul Carpaţilor de Curbură, Siretul inferior, Dunărea maritimă, care scurta foarte mult frontul.

Rezultatul bătăliei a fost influenţat şi de moralul scăzut al armatei române, care înregistrase până atunci o suită de înfrângeri pe culmile Carpaţilor, la sudul Dunării, în Dobrogea. În sfârşit, în economia luptelor au avut un rol negativ şi erorile unor comandanţi de diferite trepte, inclusiv a unor generali. Cel mai cunoscut episod îl are drept protagonist pe generalul Alexandru Socec, comandantul Diviziei 2/15 ce-a făcut parte din Grupul de Manevră. El a fost acuzat de părăsire de post. În consecinţă, a fost demis de la comanda marii unităţi, a fost judecat şi condamnat la cinci ani închisoare. Suprema umilinţă a constat în degradarea, la Iaşi, la începutul lunii ianuarie 1917, în faţa propriilor trupe.

Analiza istorică a evidenţiat faptul că generalul Alexandru Socec a greşit, el neridicându-se, în „Bătălia Bucureştilor”, la înălţimea cerinţelor. Dar nu este singurul vinovat de înfrângerea suferită de trupele române în această operaţie. Şi generalul Prezan a greşit în încercarea sa de a-l face „ţapul ispăşitor” al tuturor necazurilor. Pe alt plan, măsurile disciplinare luate de generalul Prezan, numit şef al Marelui Cartier General Român, la 9/22 decembrie 1916, au fost benefice, ele contribuind la restabilirea, în bună măsură, a stării morale a trupelor, grav afectate de o campanie dezastruoasă.

„Bătălia de pe Neajlov-Argeş” a fost, uneori, comparată cu bătălia de la Marna de pe frontul occidental, desfăşurată la începutul războiului şi care a salvat Franţa. Ele se aseamănă prin manevra utilizată. A existat şi pe frontul franco-anglo-german golul de la Rebais, pe unde a atacat corpul englez, condus de generalul French şi flancul stâng al trupelor franceze, comandate de generalul Franchet d’Esperay. O astfel de manevră, pe direcţii exterioare, a fost încercată şi în Câmpia Română, dar din motivele arătate mai sus „miracolul de la Marna” nu a mai avut loc.

Bătălia Bucureştilor a reprezentat, încă din momentul conceperii ei, obiectul unei vii dezbateri. Cei mai importanţi oameni politici, în frunte cu regele Ferdinand şi primul ministru Ion I.C. Brătianu şi militari cu grad înalt, cum ar fi generalii Constantin Prezan şi H.M. Berthelot, au considerat necesar ca trupele române, deşi erau inferioare numeric şi cu starea morală afectată, să susţină un ultim efort. Exprimând un asemenea punct de vedere, I.G. Duca scria în memoriile sale: „Oricum ar fi şi atunci şi astăzi credinţa mea e că bătălia aceasta trebuia dată. Bucureştii nu puteau fi părăsiţi, cea mai mare parte a teritoriului naţional nu putea fi sacrificată fără o ultimă sforţare, fără o supremă încercare de salvare”.

Adversarii acestei soluţii, între care s-au remarcat generalii Alexandru Averescu, Gheorghe Dabija, au invocat riscurile confruntării, după o campanie plină de insuccese, dintre care cel mai important era pierderea forţelor principale. La rândul său, generalul Mihail V. Alekseev, şeful Marelui Cartier General rus, s-a opus constant organizării bătăliei pentru că o asemenea decizie implica participarea forţelor ruse, iar, în caz de victorie, obligaţiile acestora creşteau. Generalul Alekseev era un adept constant, încă de la intrarea României în război, al scurtării frontului românesc, prin abandonarea Olteniei, Munteniei şi Dobrogei şi fixării lui pe aliniamentul Carpaţii Orientali - Siretul Inferior - Dunărea maritimă, întrucât era mult mai uşor de apărat.

Bătălia de la Neajlov-Argeş, cea mai amplă de până atunci, a decis, practic, rezultatul campaniei din anul 1916 a armatei române. Concepţia care a stat la baza ei a fost originală, dar deficienţele structurale ale armatei române, insuficienţa forţelor, sprijinul inconsistent al aliatului rus şi unele erori comise de comandamentul român au reprezentat principalele cauze ale eşecului.

Check Also

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …