Bătălia de pe Dealul Spirii (13/25 septembrie 1848)

La începutul lunii septembrie 1848, Poarta Otomană a decis să intervină cu forţa armată la nord de Dunăre, pentru a pune capăt revoluţiei din Ţara Românească. Această hotărâre avea la bază şi dorinţa autorităţilor otomane de a devansa trupele ruse care, după ce ocupaseră Moldova, aveau intenţia să pătrundă la sud de Carpaţi. De altfel, la 15/27 septembrie 1848, armata rusă, comandată de generalul Alexandru Nicolaevici Luders, a trecut Milcovul, intrând pe teritoriul Ţării Româneşti.

La 10/22 septembrie, trupele otomane, comandate de Fuad Paşa au ajuns pe câmpul Cotrocenilor, în apropiere de Bucureşti. Având în vedere disproporţia de forţe şi pentru a evita pierderile inutile, Locotenenta Domnească a dispus renunţarea la rezistenţa armată. Unităţile militare din Capitală au primit ordin, la 12/24 septembrie, din partea generalului Cristian Tell, ministrul de război, să fie pregătite ca la dispoziţia colonelului Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 infanterie şi al garnizoanei, să se deplaseze la cazarma din Dealul Spirii pentru a da onorul cuvenit forţelor otomane, ce urmau să intre în oraş a doua zi. Pentru a evita incidentele, Locotenenta Domnească mai luase măsura ca o parte din trupele din Capitală să fie deplasate în tabăra de la Râureni (judeţul Vâlcea), condusă de generalul Gheorghe Magheru.

În ziua de 13/25 septembrie, către prânz, Fuad Paşa a ridicat tabăra de la Cotroceni şi forţele otomane, ce se ridicau la circa 20.000 de oameni, urmau să intre în Bucureşti, pe trei coloane. Prima dintre ele, comandată de Mehmed Paşa, a venit dinspre Văcăreşti pe actuala stradă Şerban-vodă. A doua coloană, condusă de Fuad Paşa, a intrat pe Calea Plevnei, ea confruntându-se cu o rezistenţă a câtorva mii de bucureşteni, care cu braţele goale au încercat să blocheze înaintarea, în sfârşit, a treia, de circa 5.000 de oameni, ce avea înfrunte pe Kerim Paşa, s-a îndreptat spre cazarma Regimentului 2 infanterie din Dealul Spirii, unde colonelul Radu Golescu trebuia să predea cazarma, după ce trupele române dădeau onorul celor otomane. În curtea cazărmii se aflau dispuse, pentru desfăşurarea solemnităţii, Batalionul l / Regimentul 2 infanterie şi compania 7 / Regimentul 1 infanterie, în total 750 de oameni, conduşi de maiorul Nicolae Greceanu, comandantul Batalionului 1, cu armele neîncărcate. La poarta cazărmii se afla colonelul Radu Golescu, împreună cu o grupă de 20 de soldaţi.

La ceremonie urma să participe şi compania de pompieri, comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu, aflată în localul Poliţiei (Agiei). Subunitatea avea dispoziţie ca, la sosirea trupelor otomane, să se deplaseze la cazarma din Dealul Spirii, pentru a participa la solemnitate, dar ea a început deplasarea cu întârziere. Către orele 15, colonelul Radu Golescu a dat onorul lui Kerim Paşa şi suitei sale, comandatul otoman cerându-i predarea cazărmii şi a armelor. Colonelul Golescu a refuzat să predea cazarma, pretextând lipsa unei aprobări din partea autorităţilor, deşi în ajun el o primise din partea ministrului Tell.

Cât priveşte depunerea armelor, colonelul Golescu a răspuns că datoria unui soldat este să nu se lase dezarmat, ci să moară luptând. În fapt, el s-a conformat unui ordin dat cu o zi înainte de Cristian Tell, care, la întrebarea dacă otomanii vor cere armele, a răspuns: „Să nu le daţi. Prietenii nu cer armele” (Documente privind istoria militară a poporului român, ianuarie 1848 - decembrie 1856, volum întocmit de colonel Constantin Căzănişteanu (coordonator), Maria Georgescu, dr. Dorina Rusu, Bucureşti, 1986).

Deşi a fost nemulţumit de atitudinea ofiţerului român, Kerim Paşa si-a continuat drumul spre oraş. În acel moment şi-a făcut apariţia compania de pompieri care înainta grăbită spre cazarma, unde trebuia să intre în formaţie pentru a da onorul împreună cu celelalte subunităţi desemnate. Kerim Paşa a încercat să-i oprească, dar ei au continuat deplasarea, trecând prin coloana otomană. În acel moment, s-a produs o busculadă, un ofiţer otoman lovind cu latul săbiei pe sublocotenentul Dincă Bălşan, de care un soldat otoman s-a împiedicat şi a căzut. Acesta a răspuns deschizând focul şi omorându-l pe ofiţerul care îl lovise. De precizat că pompierii primiseră ordin ca armele să fie neîncărcate.

În acel moment s-a dezlănţuit confruntarea între pompieri şi trupele otomane. Acestea din urmă au recurs la sprijinul artileriei, două tunuri deschizând focul. Văzând primejdia, pompierii au capturat cele două piese pe care le-au descărcat împotriva trupelor otomane. Lipsa muniţiilor şi intervenţia unui escadron de cavalerie advers au obligat pe pompieri să părăsească tunurile. Văzând încăierarea produsă în coloana otomană, militarii români din cazarmă au deschis, la rândul lor, focul, încercând să acopere retragerea pompierilor spre interior. Concomitent, subunităţile aflate în afara Cazărmii, la ordinul colonelului Radu Golescu, au deschis şi ele focul, pricinuind adversarului pierderi serioase. În ciocnirea care a avut loc, colonelul Radu Golescu a fost rănit la mână, comanda fiind preluată de maiorul Nicolae Greceanu.

Confruntarea s-a generalizat, trupele române regrupându-se în cazarmă, iar cele otomane intrând în dispozitiv de luptă. În acel moment, partea otomană a propus ca trupele române să înceteze lupta şi să depună armele după care vor fi libere să se deplaseze spre oraş. Ofiţerii români au acceptat propunerea, sublocotenentul George loniţă fiind cel care a dus tratativele. Căpitanul Ioan Deivos, cel mai mare ofiţer în grad, a decis să se conformeze cerinţelor otomanilor şi împreună cu un grup de circa 300 de oameni s-a îndreptat spre comandantul coloanei. O altă parte dintre militari a refuzat să depună armele şi a ieşit din cazarmă pe o poartă lăturalnică.

După o scurtă convorbire între Kerim Paşa şi căpitanul Deivos, ultimul a dat ordinul de plecare. În acel moment, trupele otomane au deschis focul împotriva militarilor români dezarmaţi, care pentru a scăpa cu viaţă s-au împrăştiat care încotro. Scăpat de această rezistenţă, Kerim Paşa a ocupat cu o parte din forţe cazarma, iar cu o alta a intrat în oraş. Parte dintre militarii români a părăsit în zilele următoare oraşul îndreptându-se spre tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni, iar alţii şi-au găsit adăpostul în oraş sau împrejurimi.

Unităţile, inclusiv subunitatea de pompieri, s-au destrămat şi abia la începutul anului 1849 au fost refăcute. Pierderile celor două părţi, suferite în această ciocnire scurtă ca durată, dar violentă, au fost evaluate diferit, nelipsind nici unele exagerări. Otomanii au avut aproape 200 de morţi, dintre care un maior şi câţiva ofiţeri inferiori şi alte câteva sute de răniţi. De cealaltă parte, subunităţile de infanterie şi compania de pompieri au pierdut aproximativ 80 de soldaţi şi doi ofiţeri, ambii din compania de pompieri.

Bătălia din Dealul Spirii a pornit de la un incident minor între trupele otomane şi cele române, dar a reflectat profunda nemulţumire a populaţiei bucureştene, a societăţii româneşti, în general, faţă de intervenţia trupelor otomane la nord de Dunăre, prin care s-a pus capăt revoluţiei, care urmărea modernizarea profundă a societăţii româneşti. Ea a fost prima acţiune de luptă a armatei române, după reorganizarea intervenită în anul 1830, având prin aceasta o mare valoare pentru istoria militară naţională.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …