Bătălia de pe Câmpia Munteană (1462)

La jumătatea lunii august 1456, în contextul campaniei de la Belgrad, un corp de oaste din Transilvania l-a înlăturat pe domnul Vladislav al II-lea (1447-1448, 1448-1456) şi l-a adus pe tronul de la Târgovişte pe Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476). Timp de 3 ani, noul domn a plătit tributul, ducându-l personal la Poartă. Cei 10.000 de ducaţi reprezentau o sumă importantă - preţul mediu al unui sat fiind de 45 de ducaţi - cu ei putându-se cumpăra circa 222 de sate. Dar, în anul 1459, Vlad a refuzat să mai plătească tributul, după ce s-a asigurat de sprijinul regelui Ungariei, Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara.

Contextul extern părea favorabil, astfel, la conciliul de la Mantova, papa Pius al II-lea (Enea Silvio Piccolomini, 1458-1464) a proclamat cruciada antiotomană, oferind în acest scop 100.000 de ducaţi. Imperiul romano-german a promis 10.000 de călăreţi şi 32.000 de pedestraşi, iar Matia Corvin, beneficiarul sumei de 40.000 de ducaţi primiţi de la papă, a declarat că va participa şi el la lupta împotriva otomanilor, însă acest sprijin extern nu a mai sosit niciodată. După ce solii sultanului nu au reuşit să-l convingă pe Vlad Ţepeş să redevină domn tributar Porţii, otomanii au încercat, în iarna 1461/1462, să-l captureze pe domnul Ţării Româneşti printr-o stratagemă.

Astfel, renegatul Catavolinos, devenit lunus Bey, urmat în taină de Hamza Paşa şi 10.000 de ostaşi, declara că trebuia să primească tributul şi să-i garanteze domnului muntean că va ajunge cu bine la reşedinţa sultanului. Dar viclenii au căzut în propria lor capcană. Oastea lui Vlad a acţionat prin surprindere, l-a capturat pe Iunus Bey, a distrus corpul expediţionar condus de Hamza Paşa şi l-a luat prizonier pe acesta. Prinşii otomani au fost traşi în ţeapă, lângă Târgovişte, lui Hamza Paşa rezervându-i-se cea mai înaltă ţeapă, conform rangului său.

Profitând de faptul că otomanii nu obişnuiau să lupte iarna, Vlad a pornit o campanie în valea Dunării - fluviul fiind îngheţat şi permiţând trecerea trupelor -, care a avut un succes deplin. A dezvoltat o ofensivă pe direcţia Măcin-Obluciţa în Dobrogea, apoi s-a îndreptat spre Hârşova şi zona Silistra (Dristra), Turtucaia, Rusciuk şi, în sfârşit, spre Vidin, Novigrad şi Rahova. La Nicopol, Vlad, într-o noapte, le-a vorbit în turceşte apărătorilor, care i-au deschis porţile cetăţii.

Pierderile otomanilor au fost deosebit de mari - 23.884 de oameni, potrivit unei scrisori a domnului, nefiind luaţi prizonieri. Aceste acte de cruzime erau destinate să semene teroare în rândurile otomanilor şi să creeze o zonă deşertică la sud de Dunăre, de unde sultanul să nu poată recruta ostaşi sau să obţină provizii. Au fost anihilate, de asemenea, garnizoanele otomane de la Dunăre, care puteau oricând să atace prin surprindere Ţara Românească.

Preparativele sultanului Mehmed al II-lea pentru expediţie au fost intense, el asumându-şi comanda oastei care număra aproximativ 100.000 de oameni, din care cel puţin două treimi erau combatanţi. Domnul Ţării Româneşti nu avea mai mult de 31.000 de ostaşi, pe care, cum vom vedea, va trebui să-i împartă în două direcţii, fiind nevoit să lupte pe două „fronturi”. Mai întâi a avut loc un atac otoman care s-a dorit prin surprindere. La sfârşitul lui martie 1462, 30.000 de ostaşi sub comanda lui Mahmud Paşa au sosit pe mare în Dobrogea.

Aici, Mahmud Paşa a lăsat pentru pază 12.000 de oameni şi în fruntea a 18.000 a intrat în Ţara Românească. Pâlcurile de akângii au ars şi jefuit satele, luând 10.000 de robi. 5.000 de călăreţi români au atacat pe otomani, care erau încărcaţi de pradă şi au fost respinşi abia după ce Mahmud Paşa s-a angajat cu toate forţele în luptă şi apoi i-a urmărit pe români. Gruparea principală a lui Vlad îi aştepta în lunca Buzăului, unde oastea lui Mahmud Paşa a fost nimicită, din cei 18.000 de otomani scăpând în goana cailor doar 8.000.

Pentru a supraveghea linia Dunării între Brăila şi Chilia, Vlad a fost nevoit să detaşeze un corp de oaste de 7.000 de oameni, restul de 24.000 urmând să se împotrivească trecerii fluviului de către oastea otomană având în frunte pe sultan. Ajuns la Nicopol, Mehmed al II-lea a constatat că oastea lui Vlad se afla de partea cealaltă a fluviului, la Turnu,încercând să împiedice oastea Porţii să treacă Dunărea. Sultanul a promis ienicerilor o mare recompensă dacă vor putea asigura un cap de pod în Ţara Românească. Sub protecţia nopţii, aceştia au traversat Dunărea (4 iunie) în aval de oastea lui Vlad, transportând şi 120 de bombarde, tunuri mobile şi tunuri de mare calibru.

Imediat, ienicerii şi-au întărit tabăra cu şanţuri, plasând tunurile în aşa fel încât să fie la adăpost de atacurile cavaleriei lui Vlad. Într-o încercare temerară de a ataca tabăra românească, ienicerii au fost respinşi, pierzând 300 de oameni. La adăpostul focului artileriei, au traversat Dunărea şi azapii şi apoi grosul oastei otomane, cavaleria timariotă din Anatolia şi Rumelia, akângii, oastea „de curte” a sultanului, alcătuită din garda sa, paji şi cavaleria kapâkulu. Ienicerii trecuseră deja fluviul, fiind răsplătiţi cu 30.000 de ducaţi, o sumă de trei ori mai mare decât tributul Ţării Româneşti.

Oastea lui Vlad s-a repliat, fiind de neconceput a purta o bătălie pe câmp deschis cu oastea sultanului. Mehmed al II-lea a trimis peakângii, sub comanda lui Evrenosoglu Ali Bey către Brăila, pentru a face joncţiunea cu ostaşii veniţi prin Marea Neagră pe gurile Dunării cu o flotă de 25 de galioane şi 150 nave mai mici. Aceste trupe nu au putut pătrunde în interiorul Ţării Româneşti, dar au blocat în zonă o parte a ostaşilor lui Vlad, care nu au mai putut contribui la efortul de a stopa oastea sultanului.

Mehmed al II-lea a înaintat de la Turnu pe direcţia Târgovişte, dar a găsit fântânile otrăvite sau secate, păşunile pârjolite. Populaţia necombatantă şi animalele fuseseră îndreptate înspre munte sau în păduri, iar proviziile luate sau îngropate. În acea vreme, oştile îşi rechiziţionau cele necesare, în bună măsură, din teritoriul invadat, dar lipsa apei, a furajelor şi căldura deosebită din câmpia munteană şi-au făcut efectul, mulţi cai pierind de foame şi sete. De voie, de nevoie, detaşamente otomane au fost obligate să se îndepărteze de tabăra sultanului pentru provizii şi apă, fiind hărţuite de ostaşii lui Vlad şi suferind pierderi grele. În fiecare noapte, tabăra otomană era ameninţată cu zgomot mare de pâlcuri de călăreţi români, astfel că otomanii erau, în plus, şi lipsiţi de odihnă.

În noaptea de 16/17 iunie, la 3 ore după asfinţit, în apropiere de Târgovişte mai puţin de 10.000 de călăreţi cu torţe aprinse, conduşi de Vlad Ţepeş, au atacat tabăra otomană, având ca obiectiv să-l ucidă pe sultan şi să creeze panică şi retragerea otomanilor. De remarcat faptul că, înainte de atac, Vlad s-a informat cu precizie de felul cum era organizată şi apărată tabăra sultanului şi a intrat aici deghizat şi vorbind în turceşte cu prima linie de apărători otomani, care au fost anihilaţi prin surprindere.

Ostaşii anatolieni, loviţi năprasnic, au căutat să se refugieze la corturile ienicerilor, care însă îi ucideau sau îi alungau. Oastea rumeliotă şi garda imperială au reuşit să protejeze pe sultan, dar biruinţa oştenilor lui Vlad era de netăgăduit, având pierderi minime şi provocând printre otomani un adevărat măcel, mulţi dintre aceştia, până în zori, omorându-se unul pe altul.

Lângă Târgovişte îl aştepta pe sultan un alt spectacol înfiorător - 20.000 de otomani traşi în ţeapă. După ce nu a putut cuceri capitala, sultanul s-a retras înspre Brăila, unde intenţiona să-şi îmbarce răniţii şi bolnavii. În apropiere de Buzău, a reuşit să respingă un nou atac al lui Vlad. Dar în urma raidurilor de pradă ale akângiilor a căzut în captivitate o parte din familiile boierilor munteni. Atunci a avut loc o schimbare dramatică a sorţilor războiului, un moment decisiv când sultanul a primit acordul boierilor ca să numească domn pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos, pretendent venit în tabăra otomană.

Părăsit de boierii care aveau familiile ostatice, Vlad a trebuit să se retragă în Transilvania, de unde nu primise nici un ajutor, ba, mai mult, a fost întemniţat sub acuzaţia ridicolă că s-ar fi înţeles cu otomanii. Vlad nu putea obţine un omagiu mai mare decât cel pe care-l primise din partea inamicului, sultanul exclamând la Târgovişte că „nu poate să ia ţara unui care face lucruri aşa de mari şi, mai presus de fire, ştie să se folosească aşa de domnia şi de supuşii săi”.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …