Bătălia de la Viena (14 iulie – 12 septembrie 1683)

Marele vizir Kara Mustafa Paşa (1676-1683) a abandonat, după cucerirea Cehrinului, politica de expansiune în Ucraina pentru a relua obiectivul principal al politicii otomane - cucerirea Vienei - şi a tranşa rivalitatea cu Habsburgii pentru supremaţia în Europa. Decizia de a ataca Viena a fost însă o mare greşeală strategică - conducând la coalizarea forţelor germane -, iar asigurarea securităţii hotarelor nordice prin tratate de pace s-a dovedit a fi doar o iluzie, Republica Nobiliară Polonă şi Rusia aşteptând doar momentul propice pentru a-şi lua revanşa împotriva Porţii. Pretextul expediţiei a fost oferit de conducătorul kuruţilor - ungurii răsculaţi împotriva stăpânirii habsburgice -, Thokoly Imre, care a recunoscut suzeranitatea sultanului şi i-a cerut acestuia sprijinul împotriva împăratului de la Viena.

Atât obiectivul, cât şi momentul declanşării expediţiei fuseseră rău alese de Kara Mustafa Paşa. Europa răsăriteană era pacificată prin tratatul de la Andrusovo (1667) încheiat între Republica Nobiliară Polonă şi Rusia. Contingentele principilor germani erau bine pregătite şi pe picior de război pentru a combate politica „camerelor de reuniune” ale regelui Ludovic al XIV-lea. Subsidiile largi şi diplomaţia eficace ale papei Innocenţiu al XI-lea (1676-1689) au condus la încheierea unei alianţe între Imperiul Habsburgic, Republica Nobiliară Polonă, Veneţia şi Malta (5 martie 1684), cunoscută sub numele de „Sacra Liga”. Thokoly Imre a fost înscăunat de otomani, la 16 septembrie 1682, rege al Orta Macar (Ungaria Centrală). Acest stat-tampon între imperiali şi otomani constituia o violare a stipulaţiilor tratatului de la Vas văr (1664), încheiat pentru 20 de ani.

Regele Jan Sobieski (1674-1696) a obţinut aprobarea dietei polone pentru a semna un tratat de alianţă cu împăratul de la Viena (31 martie 1683), iar la 17 aprilie dieta a ratificat alianţa. Sobieski a declarat atunci: „Dacă Viena cade, care putere va garanta Varşovia?”. Tratativele purtate de internunţiul Albert Caprara la Poartă au rămas fără rezultat. Divanul sultanului hotărâse deja începerea războiului cu împăratul la 6 august 1682, dar asupra acestei decizii s-a păstrat un strict secret. De altfel, Poarta primise o informaţie foarte valoroasă de la Thokoly Imre privind fortificaţiile Vienei - planuri şi desene.

Constatând pregătirile de război otomane, Consiliul Aulic de la Viena a declarat război Porţii (7 iunie). Până la Belgrad, expediţia a avut în frunte chiar pe sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687). Sultanul şi-a aşezat tabăra aici, iar marele vizir a primit comanda supremă. Împăratul Leopold I (1658-1705) a trimis în întâmpinarea otomanilor pe cel mai bun general al său, Carol de Lorena. Acesta a fost însă înfrânt la Petronell şi s-a retras spre Linz, unde se refugiase împăratul. Gyorul a fost înconjurat de otomani, iar Granul (Esztergom) era în flăcări. Tătarii au depăşit Viena cu trei zile de marş într-o expediţie de pradă devastatoare.

Prin eforturile papei a fost colectat aproape un milion de florini, iar ajutorul militar a venit din partea majorităţii prinţilor electori germani şi din Polonia - sub conducerea personală a regelui Jan al III-lea Sobieski. După ce a ajuns la Viena, Kara Mustafa Paşa nu a permis multă vreme un atac general, sperând că cetatea va capitula şi va fi evitată prădarea ei de către trupe - trei zile neîntrerupt, conform cutumei - prada revenindu-i astfel numai lui şi sultanului. Prelungirea asediului (14 iulie - 12 septembrie) s-a datorat în primul rând lipsei artileriei grele - la fel ca la primul asediu al capitalei imperiale (1529) de către Suleyman Magnificul -, în tabăra otomană aflându-se doar 17 tunuri de calibru mediu şi 95 uşoare.

Viena era protejată de o artilerie calitativ şi cantitativ superioare, care număra 315 tunuri. În special în ceea ce priveşte armele de foc portative, oastea otomană era în inferioritate, având în dotare prea puţine pistoale, iar muschetele erau învechite, cu o cadenţă de tragere mai lentă faţă de cele ale apărătorilor Vienei. Otomanii îşi puneau mari speranţe în explozia minelor subterane pozate sub fundaţiile fortificaţiilor şi transportate printr-un păienjeniş de tranşee.

Apărătorii Vienei erau în număr de 20.000, în schimb oastea otomană era apreciată la 200.000 de oameni, din care combatanţi nu mai mult de 125.000 de ostaşi. În tabăra otomană se aflau şi trupe din Moldova şi Ţara Românească - între 12.000 şi 20.000 -, kuruţii lui Thokoly Imre şi tătarii. Moldo-muntenii au fost utilizaţi doar ca salahori şi constructori de poduri, la amenajarea drumurilor sau la pază, după defecţiunea din 1673 de la Hotin otomanii nemaiavând încredere să-i folosească drept combatanţi. Tabăra domnilor români se afla în împrejurimile Schonbrannului şi mai apoi lângă Leopoldstadt. Atât Şerban Cantacuzino (1678-1688), domnul Ţării Româneşti, cât şi Gheorghe Duca (1678-1683), în a treia sa domnie în Moldova, înfruntând mari riscuri, au mijlocit corespondenţa rezidentului imperial la Poartă, Kunitz - ţinut ostatic în tabăra otomană -, cu Viena şi Carol de Lorena.

Tunurile domnilor români erau umplute cu paie, în loc de obuze, iar la 12 septembrie, la Kahlemberg, românii, aflaţi la aripa dreaptă a oastei otomane, s-au retras fără a opune vreo rezistenţă. Însă românii nu au acţionat pentru cauza creştină doar din interiorul taberei marelui vizir, ci au participat efectiv la luptele de despresurare a Vienei, prin cele 31 de steaguri (detaşamente) de cavalerie uşoară (2.422 de călăreţi), aflate în cadrul oastei poloneze. Un asalt de proporţii, după explozia unei mine, a avut loc la 18 august, fiind respins însă de focul tunurilor şi al muschetelor apărătorilor. Alte noi asalturi, după explozia unor mine, au fost respinse după lupte sângeroase la 27 august, 4 şi 6 septembrie.

Forţele creştine ce se îndreptau înspre Viena numărau 65.000 de ostaşi, beneficiind de tactica şi tehnica de vârf a vremii şi de experienţa Războiului de 30 de ani. Ele erau comandate, în virtutea rangului său regal, de Jan Sobieski, care avea o mare experienţă în luptele cu otomanii. Militar mediocru, marele vizir a permis oştilor creştine - germană şi poloneză - să facă joncţiunea fără dificultate. Vizirul de Buda, Uzun Ibrahim Paşa şi hanul Crimeei l-au sfătuit pe marele vizir ca pentru asediu să lase trupe puţine.

Restul efectivelor ar fi trebuit să sape tranşee pe direcţia de înaintare a creştinilor, să le fortifice cu trunchiuri de arbori, iar tranşeele să fie apărate de ieniceri şi artilerişti. Marele vizir nu a fost de acord, iar majoritatea ienicerilor a rămas la asediul cetăţii. Tătarii au primit poruncă să oprească trecerea Dunării de către armata creştină, dar au fost respinşi, iar hanul transformat în „ţap ispăşitor”. Ofensat, hanul a poruncit, la Kahlemberg, ca tătarii săi să se retragă fără împotrivire. Marele vizir nu a ocupat înălţimile de importanţă strategică de la vest de Viena, Wiener Wald, iar tabăra otomană nu a fost suficient fortificată.

La Kahlemberg (12 septembrie 1683), marele vizir a dat comanda aripii drepte paşei de Diarbakir, în fruntea aripii stângi l-a numit pe paşa de la Buda, iar comanda centrului oştirii, unde se aflau spahiii, aga ienicerilor şi restul trupelor, a preluat-o personal. Aripa dreaptă a oştirii creştine era formată din polonezi, comandaţi de Jablonowski, aripa stângă din trupele electorilor de Bavaria şi Saxonia, iar la centru se aflau imperialii conduşi de ducele de Lorena. După o serie de ciocniri nedecise, aripile armatei otomane au cedat, şi atunci şi centrul liniilor otomane, după o puternică rezistenţă, a început retragerea.

Ultima lovitură a fost dată de Sobieski taberei otomane şi ienicerilor rămaşi în tranşeele ce împresurau Viena. Această înfrângere a distrus faima oastei otomane, care constituise până atunci spaima Europei. Războiul s-a terminat prin pacea de la Carlowitz (1699), prin care otomanii au cedat imperialilor Ungaria şi Transilvania, păstrând însă Banatul. Tratatul de la Carlowitz marchează începutul refluxului otoman în Europa. De acesta vor profita marile puteri europene, în special Rusia şi Imperiul Habsburgic.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …