Bătălia de la Vidin

Odată cu victoria din 28 noiembrie / 10 decembrie 1877 misiunea Armatei de investire comandată de domnitorul României luase sfârşit. Rând pe rând, în zilele următoare, unităţile române şi ruse au început să părăsească zona Plevna, primind obiective de luptă în alte arii ale teatrului de război balcanic.

Despărţirea a prilejuit ostaşilor români şi ruşi, de la masa soldaţilor până la generali, reafirmarea sentimentelor reciproce de respect şi prietenie plămădite în timpul grelelor încercări prin care trecuseră şi pecetluite cu sângele vărsat în comun pentru înfrângerea puternicului lor adversar în ordinul de zi emis cu acest prilej de comandantul superior al forţelor ruse şi române care cuceriseră Plevna se arăta: „Stăruinţa voastră şi luptele voastre eroice au fost încununate de succes [...]. Scopul în care a fost reunită Armata de împresurare [...] a fost atins şi acest ordin de zi aduce trupelor imperiale ruseşti, pe care am avut onoarea să le comand, salutarea mea de despărţire şi în acelaşi timp el exprimă întregii armate, de la general la soldat, mulţumirea mea pentru sprijinul devotat ce mi-au dat [...]. Glorioasa armată imperială e legată acum cu armata română printr-o prietenie indestructibilă. Sper că veţi păstra pentru fraţii voştri români de arme o amintire tot aşa de amicală ca aceea pe care dânşii v-o păstrează. Cu părere de rău depun comanda ce am avut asupra voastră şi dorinţa mea cea mai fierbinte, acum la despărţire, este să aveţi în luptele viitoare, pentru sfânta noastră cauză, succese tot aşa de strălucite ca până acum [...]. Comandantul armatei de asediu de la Plevna, Carol”.

Cu acelaşi prilej, a fost lansat şi un ordin de zi pentru trupele române: „Soldaţi! Stăruinţa voastră, marile suferind şi lipsuri ce aţi îndurat, sacrificiile de sânge şi vieţi pe cari le-aţi adus cu atâta bunăvoinţă, toate acestea au fost plătite şi răsplătite în ziua când groaznica Plevna a căzut prin curagiul vostru eroic, în ziua când trufaşa armată a sultanului, sub comanda celui mai vestit şi mai viteaz dintre generalii săi, Osman paşa cel Biruitor, au aruncat armele înaintea voastră şi a tovarăşilor voştri de luptă, soldaţii maiestăţii sale împăratul Rusiei.

Soldaţi, voi aţi săvârşit fapte vrednice de acelea ale vitejilor voştri strămoşi şi istoria le va transmite veacurilor viitoare întocmai ca pe ale lor. Curând vă veţi întoarce în patrie şi fiecare din voi va purta pe piept semnul curagiului său de soldat şi al devotamentului său pentru patrie, Crucea Trecerei Dunărei şi Medalia pentru Apărarea Independenţei Române.

Atunci veţi putea spune cu mândrie rudelor voastre ceea ce aţi făcut pentru ţară. Bătrânii, ascultându-vă, îşi vor aminti de timpurile mari ale poporului român, a căror veste s-a propagat din generaţii, iar tinerii vor vedea în voi o pildă vie a datoriei lor viitoare; România poate privi cu mândrie şi încredere viitorul pe cât timp va poseda astfel de fii? cu inima caldă şi cu braţul tare. În numele patriei voastre, vă mulţumeşte prinţul şi căpitanul vostru, Dat în Plevna, la 2 decembrie 1877”.

Un nou cadru strategic al cooperării dintre armatele română şi rusă

Stabilirea unor noi forme de cooperare între armatele română şi rusă, potrivit unor planuri de operaţii puse în prealabil de acord, a făcut obiectul dezbaterilor unui consiliu de război ţinut în ziua de 30 noiembrie / 12 decembrie la Poradim. Participanţii la consiliu - ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul Carol, marele duce Nicolae, generalul D.A. Miliutin, generalul-adjutant A.A. Nepokoiciţki, generalul-adjutant E.I. Totleben şi generalul-locotenent N.N. Obrucev - au decis ca operaţiile militare să fie continuate cu toate forţele pentru a exploata la maximum victoria obţinută la Plevna şi a nu lăsa răgaz comandamentului otoman să adopte măsurile impuse de noua situaţie. Conform opţiunii exprimate de partea română, trupele naţionale urmau să-şi dezvolte ofensiva în zona Vidin, în timp ce trupele ruse au primit misiuni similare spre sud, având ca obiectiv principal imediat Sofia şi apoi, în funcţie de împrejurări, Adrianopolul sau Kazanlîkul.

Decizia română de a canaliza forţele armate române spre Dunăre, la Vidin, avea o semnificaţie principială politică şi de strategie militară. În primul rând, se relua cerinţa afirmată de la începutul conflictului de a stabili armatei române o arie separată de operaţii, ca o expresie a identităţii şi suveranităţii naţionale a României. Această cerinţă, incomplet satisfăcută pe parcursul conflictului, în special datorită opunerii ruseşti şi apoi nevoii armatei ruse de a fi scoasă din impasul momentan de la Plevna, a putut fi îndeplinită în faza finală a înfruntării.

Aceasta s-a datorat şi împrejurării că principalul beligerant antiotoman - Rusia - viza acum exclusiv direcţia sud-estică (Constantinopolul, Strâmtorile), astfel că zona nord-nordvestică a teatrului de operaţii, unde se includea Vidinul, era disponibilă pentru eforturile militare ale celor două ţări mici coparticipante la război - Serbia şi România. În speţă, forţele armate române întrunite aveau să devină acum aripa dreaptă a armatelor aliate, la flancul ce li se descoperise, în timp ce forţele ruse înaintau dincolo de Balcani.

Totodată, situaţia generală era caracterizată şi de alt element: chiar dacă după ultima bătălie a Plevnei balanţa militară înclinase net în favoarea armatelor ce combăteau pe otomani, aceştia nu-şi pierduseră toate atuurile strategice. Deşi ar părea paradoxal, poziţii dintre cele mai solide ale lor se găseau excentric, în nordul teatrului de război balcanic. Astfel, chiar în această fază înaintată a înfruntării, dispozitivul otoman era încă implantat solid pe Dunăre, care nu fusese încă liber deschisă pentru transporturile militare sau civile ale Rusiei şi riveranilor dinspre mare spre Europa centrală sau invers. Angajarea făcută armatei române pentru blocarea şi eliminarea fortăreţei otomane a Vidinului ţintea astfel să disloce unul din umerii strategici ai dispozitivului inamic de pe traseul fluvial de importanţă continentală.

La solicitarea înaltului comandament rus, care avea stringentă nevoie de unităţi de întărire şi rezervă, comandantul suprem român a acceptat însă ca o divizie să participe la escortarea întregului convoi de prizonieri otomani capturaţi la Plevna; după îndeplinirea acestei misiuni, marea unitate română urma să preia de la trupele ruse asigurarea zonei cuprinse între Giurgiu şi Călăraşi pe malul stâng al fluviului. Acesta a fost ultimul consiliu de război comun al reprezentanţilor celor două comandamente. Ţarul Alexandru al II-lea, la 3/15 decembrie, şi domnitorul Carol, la 10/22 decembrie, au părăsit zona Plevnei pentru a reveni în ţările lor.

Odată cu domnitorul au plecat în ţară generalul Alexandru Cernat şi alţi componenţi ai Marelui cartier general. Şeful Statului major general, colonelul Şt. Fălcoianu, şi o altă parte a comandamentului suprem au rămas pe teatrul de război de la sud de Dunăre. Pregătirea şi execuţia operaţiilor ulterioare ale trupelor române, îndeosebi bătălia de la Vidin, s-au aflat sub continua îndrumare şi control al comandamentului suprem român. De regulă generalul Cernat trimitea ordinele şi dispoziţiile la sud de fluviu colonelului Fălcoianu, iar acesta, concretizându-le după caz, le adresa comandamentului principal al forţelor române rămase să se bată pe axul Dunării.

Pe planul strategic al teatrului din Balcani a intervenit în această perioadă reintrarea în război a Serbiei, care fusese nevoită să accepte, în februarie 1877, pacea cu Poarta otomană. Declaraţia de război, înaintată Porţii la 1/13 decembrie 1877, învinuia autorităţile otomane de încălcarea prevederilor protocolului de pace şi de iniţierea unor acţiuni subversive care periclitau securitatea principatului sârb.

În proclamaţia adresată poporului şi armatei la 1/13 decembrie prinţul Milan Obrenovici al IV-lea remarca superioritatea forţelor aliate antiotomane şi justeţea cauzei pentru care luptau popoarele din Balcani: „astăzi, intrând în luptă găsim pe teatrul de război armata rusă acoperită de glorie, găsim pe eroicii noştri fraţi din Muntenegru şi pe vitejii noştri vecini, românii, care au trecut Dunărea şi au venit să se lupte pentru independenţa lor şi pentru libertatea creştinilor asupriţi”. Serbia a mobilizat 5 corpuri de armată şi o divizie independentă, care însumau 124 de batalioane, 24 de escadroane şi 226 de tunuri (aproximativ 90.000 de militari), din care o parte au fost angajate nemijlocit în operaţii.

Reorganizarea armatei române pentru faza finală a războiului

Îndeplinirea misiunilor ce decurgeau din hotărârea română exprimată la consiliul de război din 30 noiembrie / 12 decembrie a făcut necesară reorganizarea armatei române la toate eşaloanele, începând cu comandamentul suprem şi terminând cu unităţile din compunerea diverselor divizii. Prin această reorganizare s-a urmărit, totodată, să se promoveze o serie de ofiţeri şi generali care se distinseseră în bătăliile purtate anterior 12 şi să se aplice, în măsura posibilului, unele învăţăminte rezultate din experienţa bogată acumulată pe câmpul de luptă.

Prin înaltul ordin de zi nr. 174 din 7/19 decembrie 1877 armatei române i s-a dat următoarea organizare: Marele cartier general, având în frunte, ca „maior general”, adică locţiitor al comandantului suprem, pe generalul de divizie Alexandru Cernat, secondat de colonelul Ştefan Fălcoianu ca şef al Statului major al armatei, şi-a păstrat practic nemodificată structura anterioară. Şefi ai celor patru secţii au rămas colonelul Eraclie Arion (artilerie), maiorul Iacob Lahovari (operaţii), locotenent-colonelul Anton Berendei (geniu) şi maiorul Constantin Brătianu (topografică). Generalul de brigadă Gheorghe Manu a deţinut în continuare funcţia de comandant general al artileriei, iar generalul dr. Carol Davila pe aceea de inspector general al Serviciului Sanitar.

S-a constituit Corpul de vest, sub comanda generalului de brigadă Nicolae Haralambie (având ca şef de stat major pe colonelul Alexandru Gramont), în compunerea căruia au intrat:

  • Divizia 1 infanterie, de sub comanda colonelului Dimitrie Leca şi având ca şef de stat major pe locotenent-colonelul Serghie Băicoianu, era constituită din Brigada 1 infanterie, comandată de colonelul Constantin Cruţescu (Regimentul 1 infanterie şi regimentele 1 şi 3 dorobanţi); Brigada 2 infanterie, comandată de colonelul Nicolae Dona (regimentele 9 şi 4 dorobanţi, un batalion din Regimentul 11 dorobanţi, un batalion din Regimentul 15 dorobanţi); cavaleria diviziei, comandată de colonelul Pavel Cernovodeanu (regimentele 2 şi 8 călăraşi); artileria diviziei, comandată de locotenent-colonelul Alexandru Horbatschi (Regimentul 2 artilerie şi o baterie teritorială) şi o companie de geniu;

  • Divizia 4 infanterie, de sub comanda generalului George Anghelescu şi având ca şef de stat major pe locotenent-colonelul Ion Argetoianu, era formată din Brigada 1 infanterie, comandată de colonelul Otton Sachelarie (Regimentul 2 infanterie. Regimentul 12 dorobanţi şi Batalionul 4 vânători); Brigada 2 infanterie, comandată de colonelul Grigore Ipătescu (regimentele 2 şi 7 dorobanţi, Regimentul 8 infanterie şi Batalionul 3 vânători); cavaleria diviziei, comandată de colonelul Constantin Formac (regimentele 6 şi 9 călăraşi); artileria diviziei, de sub comanda locotenent-colonelului Dimitrescu-Maican (bateriile 1, 2, 5 şi 6 din Regimentul 1 artilerie) şi o companie de geniu;

  • Divizia de rezervă, de sub comanda colonelului George Slăniceanu şi având ca şef de stat major pe colonelul Emanoil Boteanu, se compunea dintr-o brigadă de infanterie comandată de colonelul Mihail Holban (un batalion din Regimentul 3 dorobanţi, un batalion din Regimentul 4 dorobanţi şi batalioane de miliţii); Regimentul 1 călăraşi; câteva subunităţi de artilerie comandate de colonelul Alexandru Anghelescu (bateriile 3 şi 4 din Regimentul 1 artilerie, baterii teritoriale şi de coastă). Divizia de rezervă s-a aflat dislocată, iniţial, în întregime la nord de Dunăre, în zona Calafat. Sub denumirea de divinii detaşate, diviziile 2 şi 3 infanterie au primit, în perioada imediat următoare capitulării grupării otomane de la Plevna, misiuni deosebite de acelea ale Corpului de vest: Divizia 2, de a asigura serviciul de garnizoană în cetăţile Nicopole şi Plevna; Divizia 3 - de a escorta prizonierii de la Plevna, iar ulterior, aşa cum s-a arătat mai sus, de a prelua de la trupele ruse acoperirea aliniamentului Dunării pe traseul Giurgiu-Călăraşi.

La data emiterii înaltului ordin de zi nr. 124 Divizia 2 infanterie, comandată de generalul de brigadă Mihail Cerchez, secondat ca şef de stat major de locotenent-colonelul Ioan Algiu, avea următoarea compunere: Brigada 1, de sub comanda colonelului Grigore Cantili (Regimentul 7 infanterie, regimentele 14 şi 16 dorobanţi); Brigada 2, de sub comanda colonelului Constantin Budişteanu (regimentele 4 şi 6 infanterie şi Regimentul 10 dorobanţi); Regimentul 3 artilerie, Regimentul 5 călăraşi şi compania 2 geniu.

Divizia 3 infanterie, de sub comanda generalului Dimitrie Racoviţă şi având ca şef de stat major pe locotenent-colonelul Grigore Mărculescu, era constituită din Brigada 1 infanterie, comandată de colonelul Matei Vlădescu (Regimentul 3 infanterie, regimentele 8 şi 13 dorobanţi, Batalionul 1 vânători); Brigada 2 infanterie, comandată de colonelul Grigore Borănescu (Regimentul 5 infanterie, regimentele 5 şi 6 dorobanţi, Batalionul 2 vânători); cavaleria diviziei, comandată de colonelul George Rosnovanu (regimentele 3, 4 şi 7 călăraşi), şi Regimentul 4 artilerie, comandat de colonelul Nicolae Dabija. Rezerva Marelui cartier general era formată din Brigada de roşiori comandată de colonelul Victor Creţeanu (regimentele 1 şi 2 roşiori), compania 3 geniu şi compania 6 telegrafie.

Marşul, concentrarea şi primele lupte ale Corpului de vest român în zona Vidin

La câteva zile după capitularea Plevnei, grosul Corpului de vest român a început marşul şi concentrarea pe linia Lomului. Marele cartier general român întocmise un plan detaliat privind itinerarele şi etapele de marş, punctele de aprovizionare cu muniţii şi subzistente etc. pentru toate marile unităţi şi unităţile care urmau să se concentreze în zona Vidin. Dar acest plan nu a putut fi respectat decât în parte, datorită bruştei înrăutăţiri a vremii.

În zilele de 7-9 / 19-21 decembrie un viscol de o violenţă neobişnuită, cu temperaturi extrem de scăzute şi zăpadă abundentă, s-a abătut asupra întregii zone dintre Carpaţi şi Balcani. Trupele române şi ruse, surprinse în marş spre noile zone de operaţii, au plătit un nou tribut de suferinţe şi jertfe. Această calamitate naturală s-a repercutat şi mai dureros asupra convoaielor de prizonieri turci, din rândurile cărora au căzut multe victime. Drumurile - şi aşa greu practicabile - au fost acoperite de troiene, iar gerul a atins uneori minus 25 de grade.

Unităţile de geniu au devenit cu totul insuficiente pentru a degaja comunicaţiile de straturile abundente de zăpadă. Ca urmare marşul coloanelor s-a executat lent, cu repetate şi îndelungi staţionări pentru odihna militarilor extenuaţi de eforturile supraomeneşti depuse de-a lungul fiecărei etape. S-au înregistrat numeroase cazuri de degerare, mulţi militari şi, mai ales, animale de tracţiune au pierit pe câmpiile dintre localităţi fără posibilitatea de a li se acorda asistenţă sanitară. Aprovizionarea cu alimente a ridicat, şi ea, grele probleme comandamentelor şi formaţiunilor de servicii.

În memoriile colonelului Ch. Crăiniceanu se nota referitor la vicisitudinile acelui marş memorabil: „Mari greutăţi s-au întâmpinat în mersul pe terenuri desfundate [...] în care se vedeau încă înţepenite în hârtoape căruţe şi animale căzute ce transportau din ţeară muniţiuni de răsboi. Mai cu deosebire se iviau aceste anevoinţe la urcarea dealurilor repezi, unde trăsurile nu înaintau decât cu ajutorul braţelor, din cauza alunecuşurilor ce se formau prin multa uzură şi muiare a drumurilor”.

Un tablou asemănător al marşului strategic spre nord-vest înfăţişa şeful Statului major general, colonelul Ştefan Fălcoianu: „Greutăţile mersului trupelor spre Vidin au fost foarte mari, căci zăpada căzuse foarte mare şi un vifor din cele mai puternice acoperise şi întroenise toate drumurile. Ele trebuiau a recunoaşte mai întâi drumurile cu călăuze şi cu cavalerie, apoi a-şi deschide pârtii cu sănii de prin sate, şi cu toate acestea trupa, mai cu seamă cea din cap, trebuia să lupte în zăpadă până la brâu. La cel mai mic urcuş atelajele trebuiau îndoite şi întreite, şi trăsurile artileriei urcate mai mult cu braţele [...]”.

După deplasări extenuante, care au pus la grea încercare capacitatea organizatorică a cadrelor de comandă şi însuşirile moral-volitive ale masei ostaşilor, spre 25 decembrie 1877 / 6 ianuarie 1878 Corpul de vest se găsea concentrat aproape în întregime pe aliniamentul râului Lom: Divizia 1 infanterie - în zona localităţii Arcer Palanka; Divizia 4 infanterie - cu o brigadă la Lom Palanka şi o brigadă în zona cetăţii Belogradcik.

În timpul marşului şi al concentrării unităţile române au silit, uneori prin lupte sângeroase, inamicul să evacueze o serie de localităţi (Arcer Palanka, la 10/22 decembrie, Sabri paşa-kioi, la 24 decembrie 1877 / 5 ianuarie 1878 etc.) şi să se retragă spre centura de fortificaţii a Vidinului. În numele Marelui cartier general, colonelul Şt. Fălcoianu, şeful Statului major general, indicase la 22 decembrie 1877 / 3 ianuarie 1878 Corpului de vest repartiţia forţelor şi ideea de manevră, pe care acţiunea militară le-a verificat ca judicioase.

O deosebită însemnătate tactică a avut ocuparea, înfăptuită la 29 decembrie 1877 / 10 ianuarie 1878 de către Divizia 1 infanterie, a localităţii Nazâr Mahala, care reprezenta poziţia cea mai înaintată a inamicului şi stânjenea manevra unităţilor române pe artera Belogradcik - Vidin. Concomitent, unităţile române au pus stăpânire pe localităţile Vidbol, Bukoviţa şi Târnek.

Descriind aceste lupte, istoricul austriac Anton Springer - a cărui lucrare Nicolae Iorga o considera valoroasă - aprecia că pe alocuri loviturile penetrante ale unităţilor noastre au fost atât de energice, încât adversarii au trebuit să se retragă precipitat, astfel că „au lăsat în mâinile românilor o cantitate însemnată de muniţie, corturi, harnaşamente”.

Între timp, avizând că pentru desfăşurarea izbutită a operaţiilor din zona Vidin erau necesare forţe mai puternice decât cele destinate iniţial - diviziile 1 şi 4 infanterie -, Marele cartier general ordonase, la 17/29 decembrie 1877, ca în compunerea Corpului de vest să fie inclusă şi Divizia 2 infanterie (mai puţin două batalioane afectate serviciului de garnizoană la Rahova şi Nicopole).

În acest timp Divizia 3 infanterie îndeplinise misiunile ce i se fixaseră, care o detaşaseră de grosul oştirii române: să escorteze de la sud de Dunăre în ţară convoaiele de prizonieri, iar apoi cu grosul forţelor ei să preia acoperirea Dunării în sectorul dintre Giurgiu şi Călăraşi, înlocuind următoarele forţe ruse: la Călăraşi Regimentul 96 infanterie de Omsk cu 2 baterii (urma să fie trimis la Şipka), Regimentul 1 husari de Şumî cu o baterie călăreaţă (urma să fie expediat în rezerva generală); la Olteniţa şi Giurgiu Brigada 2 a Diviziei 32 infanterie cu 2 baterii şi Brigada 2 a Diviziei 11 cavalerie (urma să intre în compunerea Corpului 11 rus); în total divizia română a făcut disponibile unităţi ruse echivalente aproape cu două divizii.

Încercuirea Vidinului

Vidinul, aşezat pe malul drept al Dunării în faţa localităţii româneşti Calafat, a fost din cele mai vechi timpuri un bastion militar puternic fortificat. Populaţia oraşului, apreciată în condiţii normale la 25.000 de locuitori, era acum aproape dublată de familiile musulmane retrase din faţa înaintării trupelor române. Fortificaţiile Vidinului constau din două incinte: una mai veche, formând un semicerc aproape regulat cu raza de 600 m, cuprindea lucrări permanente cu forturi, bastioane cu escarpă şi contraescarpă zidite, care făceau corp comun cu cetatea, precum şi şanţuri, de asemenea zidite şi inundabile, în caz de atac, cu apă din pârâul Pereşit (situat la vest de oraş); a doua incintă, situată la o distanţă de 1.200-2.000 m de prima, avea o lungime de 6 km şi era formată din lucrări din zid, sprijinite din şase în şase sute de metri pe forturi puternice, bine înarmate cu artilerie. Şanţul exterior era inundabil prin devierea pârâului Delena.

În jurul oraşului, pe o întindere de circa 3-7 km, terenul era mlăştinos şi inundabil la precipitaţii mari sau la dezgheţ, ceea ce îngreuna apropierea de cetate. Spre Dunăre se înălţa un zid în cremalieră (dinţat) lung de 3 km, rezemat pe forturi care băteau în toate direcţiile. Apropierea de Vidin era posibilă pe trei căi de comunicaţie: prima dinspre sud, pe direcţia Belogradcik - Nazâr Mahala - Vidbol - Vidin; a doua dinspre vest (Belarada - Novoselo - Vidin) şi a treia dinspre nord (Florentin - Kapitanovcea - Vidin). Pentru a-şi asigura legătura cu exteriorul garnizoana otomană a organizat o bună interzicere a acestor direcţii prin poziţii înaintate la Nazâr Mahala (aşa cum s-a arătat, căzuse încă în preliminarele bătăliei), Novoselo, Tatargik, Smârdan, Inova, Rupcea, Raianovcea şi Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală exterioară de menţinere a cetăţii.

După ce Osman paşa plecase la Plevna, în iulie 1877, în cetatea Vidin a rămas o puternică grupare otomană - circa 12.000 de militari bine instruiţi -, sub comanda lui Mehmet Izzet paşa, cunoscut ca un comandant „energic şi inteligent”, având ca şef de stat major pe Fano bei. Garnizoana era pregătită pentru rezistenţă şi asediu îndelungat, dispunea de suficiente alimente şi muniţii; poziţiile înaintate, mai ales cele de la Smârdan şi Inova, erau în măsură să scoată Vidinul de sub bătaia artileriei asediatorilor. Analizând aşezarea Vidinului, sistemul lui defensiv, căile de acces şi ţinând seama, totodată, de experienţa bătăliei de la Plevna, comandantul Corpului de vest, generalul Nicolae Haralambie, a hotărât să se încercuiască mai întâi cetatea spre a o izola de exterior, după care să se execute un atac general pentru cucerirea ei.

În acest scop zona de operaţii de la Vidin a fost împărţită în trei sectoare, fiecăruia corespunzându-i una din comunicaţiile principale:

  • Sectorul 1, la sud de Vidin, se întindea de la Dunăre până la pârâul Belarada, de o parte şi de alta a comunicaţiei Vidin - Nazâr Mahala - Belogradcik - Sofia. Comandamentul Corpului de vest, apreciind că prin acest sector inamicul ar fi putut încerca, cu prioritate, să se retragă spre Belogradcik, l-a încredinţat Diviziei 4 infanterie, care avea capacitatea de luptă completă. Între 2 şi 5/14 şi 17 ianuarie 1878 Divizia 4 infanterie şi-a concentrat toate unităţile în sectorul destinat: Brigada 1 infanterie la Vidbol, având avanposturi (sprijinite de o baterie de artilerie) împinse pe şoseaua Nazâr Mahala - Vidin până în apropiere de cetate; Brigada 2 infanterie (cu avanposturi sprijinite de o altă baterie de artilerie) spre localitatea Tatargik, având şi misiunea de a asigura legătura la flancul stâng cu Divizia 1 infanterie; bateria călăreaţă pe dealul dinspre Belarada, iar Regimentul 6 călăraşi la Sinagovţi. Postul de comandă al Diviziei 4 infanterie s-a aflat iniţial la Nazâr Mahala, apoi la Tîrnek.

  • Sectorul 2, situat la vest de Vidin, între pârâurile Belarada şi Topoloviţa, era străbătut de comunicaţia Vidin - Belarada. Acest sector a fost repartizat Diviziei 1 infanterie, care l-a ocupat începând de la 2/14 ianuarie 1878 astfel: Brigada 1 infanterie la Belarada, având avanposturi spre Tatargik şi Novoselo şi asigurând, totodată, legătura la flancul drept cu Divizia 4 infanterie; Brigada 2 infanterie la Musulmane, cu avanposturi spre Vidin (la Rupcea), având şi misiunea de a face legătura şi siguranţa flancului stâng cu Divizia 2 infanterie. Postul de comandă al diviziei a fost instalat la Belarada.

  • Sectorul 3, situat la nord-vest de Vidin, între pârâurile Topoloviţa şi Delena, a fost repartizat Diviziei 2 infanterie 33, care l-a ocupat la 8/20 şi 9/21 ianuarie 1878 numai cu Brigada 2 infanterie 34 (de sub comanda locotenent-colonelului Ion Cotruţ, care îl înlocuia pe colonelul Budişteanu, rănit în luptă). Această brigadă era compusă din Regimentul 4 infanterie (instalat, împreună cu două baterii de artilerie, la Dinkoviţa), batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie, două escadroane din Regimentul 5 călăraşi (celelalte două se aflau la Kalugher pentru a executa cercetare în împrejurimile Belogradcikului), trei escadroane din Regimentul 8 călăraşi (aduse de la Divizia 1), trei baterii de artilerie (la Gârcea). La 9/21 ianuarie a fost trecut la Divizia 2 infanterie şi Regimentul 9 dorobanţi din Divizia 1 infanterie. Postul de comandă al diviziei a fost instalat iniţial la Gârcea, apoi la Dinkoviţa.

Concomitent cu ocuparea poziţiilor din jurul Vidinuluiau fost realizate legăturile telegrafice ale comandamentului Corpului de vest cu comandamentele diviziilor şi s-a reglementat sistemul poştal de transmitere a corespondenţei. Pentru evacuarea şi îngrijirea răniţilor au fost organizate două spitale centrale, la Rahova şi Lom Palanka, un spital temporar la Arcer Palanka şi patru etape pentru evacuarea răniţilor (ai Diviziei 1 - la Belarada şi Bukoviţa, iar ai Diviziei 4 - la Vidbol şi Nazâr Mahala). Brigada comandată de colonelul Gr. Cantili, aflată la Belogradcik, şi Divizia 2 infanterie urmau să-şi evacueze răniţii şi bolnavii la Arcer Palanka. Se vădea, şi în aceste măsuri, preocuparea comandamentului român de a aplica experienţa acumulată în bătăliile purtate anterior.

Românii cuceresc centura exterioară de fortificaţii a Vidinului

La 9/21 ianuarie 1878 încercuirea Vidinului era încheiată. În scopul de a apropia dispozitivul de Vidin pentru a izola complet cetatea şi, în special, pentru a asigura eficacitatea focului bateriilor de artilerie, un consiliu de război convocat de Marele cartier general român şi întrunit în această zi a hotărât „să se atace şi să se ocupe toate satele dimprejurul Vidinului: Tatargik în sectorul 1; Rupcea, Novoselo şi Raianovcea în sectorul 2; Smârdan, Inova şi Kapitanovcea în sectorul 3”.

Atacul trebuia executat simultan în toate cele trei sectoare spre a nu permite comandamentului otoman să facă manevră de forţe şi mijloace. La această dată efectivele Corpului de vest, aflate pe malul drept al Dunării în faţa Vidinului, se ridicau la 15.435 de infanterişti, 2.149 de călăraşi şi roşiori şi 84 de piese de artilerie. Urmau să participe la atac, prin trageri de artilerie, şi bateriile din Divizia 5 infanterie (de rezervă), aflate în poziţii la Calafat şi Ciuperceni, pe malul stâng al Dunării.

La 11/23 ianuarie s-a ţinut un nou consiliu de război al Marelui cartier general român, la Belarada, în care s-a stabilit ca atacul să aibă loc în ziua următoare. S-au dat indicaţii „să se atace dis-de-dimineaţă şi deodată toate satele” din poziţia înaintată „pentru ca astfel [inamicul] să fie împrăştiat şi să nu poată veni în forţă prea considerabilă în ajutorul unui singur punct”. Consiliul a soluţionat, totodată, problemele cooperării între marile unităţi.

Pe baza dezbaterilor consiliului de război, generalul de brigadă Nicolae Haralambie, comandantul Corpului de vest, a dat un ordin de operaţii către divizii în care preciza că „pentru siguranţa liniei de investiment ocupată” era necesar să se treacă, la 12/24 ianuarie 1878, ora 7 dimineaţa, „la izgonirea trupelor inamice din satele Tatargik, Novoselo, Rupcea, Rainovcea, Smârdan şi Inova, a le ocupa, menţinându-se într-însele pe cât timp ele nu vor fi prea mult expuse la focul tunurilor din cetatea Vidin. Scopul principal al acţiunii prescrise prin acest ordin este părăsirea punctelor Novoselo şi Smârdan de către trupele inamice”.

În continuare, în ordinul de operaţii se stabileau misiunile fiecărei divizii: Divizia 4 infanterie - de a acoperi flancul drept al „întregii linii de bătaie şi a ocupa satul Tatargik, menţinându-se cu forţa şi în orice caz a nu-şi pierde poziţia ce ocupă astăzi”; Divizia 1 infanterie - „de a înainta asupra satelor Rupcea şi Novoselo, căutând a le ocupa şi menţinându-se într-însele de va putea”; Divizia 2 infanterie - „ de a opera asupra Smârdanului şi Inovei, căutând a face ca ambele sate să fie părăsite de inamic şi a fi ocupate de trupele noastre care se vor menţine într-însele, dacă focul tunurilor din cetate le va permite”. Atacul dat asupra Smârdanului trebuia să înceapă după ce satul Tatargik va fi fost ocupat de către Divizia 4 infanterie.

Referitor la misiunile Diviziei 5 infanterie, ordinul stabilea că „bateriile de la Calafat vor începe bombardarea oraşului Vidin îndată ce tunurile de dincoace [de pe malul drept al Dunării] vor începe a trage, spre a aduce astfel mai multă confuzie în mişcările trupelor inamice”. Ca şi la dezbaterile din consiliul de război, problemele cooperării şi asigurării flancurilor au ocupat un loc însemnat în ordinul de operaţii: artileria Diviziei 4 infanterie avea misiunea să tragă dincolo de satul Novoselo - obiectiv de atac al Diviziei 1 infanterie - în scopul de a împiedica garnizoana din Vidin să intervină cu forţe proaspete în acest punct; artileria Diviziei 1 infanterie, „deosebit de rolul principal ce are asupra Novoselcei, să bată şi în direcţiunea Smârdanului”, spre a sprijini Divizia 2 infanterie. Având în vedere experienţa luptelor anterioare, comandantul Corpului de vest a lăsat la aprecierea comandanţilor de divizii întrebuinţarea cavaleriei, recomandându-le doar să o folosească după nevoie spre „a trage dintr-însa orice avantaj în timpul luptei”.

În dimineaţa de 12/24 ianuarie 1878, la ora stabilită, întreaga artilerie - din cele trei sectoare şi de la Calafat - a declanşat focul atât asupra poziţiilor înaintate ale inamicului, cât şi asupra Vidinului. Pregătirea de artilerie a durat 30 de minute. La ora 7,30, pe o ceaţă foarte deasă, unităţile Diviziei 4 infanterie, care aveau „misiunea de a ocupa satul Tatargik şi a se menţine într-însul, respingând împreună cu Divizia 1 pe inamic din Novoselo”, au trecut la atac: în linia întâi - Regimentul 8 infanterie; în linia a doua, ca susţinere - Regimentul 2 dorobanţi, Batalionul 3 vânători şi un pluton de geniu. Regimentele 7 dorobanţi şi 6 călăraşi constituiau rezerva diviziei, la sud de Târnek.

Deşi era ceaţă, inamicul a descoperit coloanele de atac şi a deschis un foc viu de infanterie, susţinut de artileria din Novoselo. Regimentul 8 infanterie, care deschisese lupta, a înaintat însă hotărât, iar adversarii au fost siliţi să se retragă în debandadă spre Vidin şi Novoselo; după numai o jumătate de oră Tatargikul era ocupat. Această victorie rapidă s-a datorat şi manevrei reuşite executate cu vigoare de către Regimentul 1 infanterie din Divizia 1, care a atacat din flanc localitatea şi a intrat în ea concomitent cu unităţile Diviziei 4 infanterie. Imediat după ocuparea Tatargikului subunităţi de geniu din cele două divizii au trecut la executarea de amenajări spre „a întări poziţiunea şi a o întoarce în contra Vidinului”.

Divizia 1 infanterie, care avea misiunea de a ocupa şi menţine localităţile Rupcea, Raianovcea şi Novoselo - poziţiile înaintate ale inamicului în sectorul 2 -, a atacat, de asemenea, conform ordinului primit. În timp ce Regimentul 1 infanterie a concurat, aşa cum s-a arătat mai sus, la ocuparea localităţii Tatargik, Brigada 2 infanterie a executat atacul asupra poziţiilor adverse de la Rupcea cu subunităţi din Regimentul 4 dorobanţi, în linia întâi, şi un batalion din Regimentul 15 dorobanţi, în linia a doua, coloana de atac fiind condusă de locotenent-colonelul George Herfner, comandantul Regimentului 4 dorobanţi.

Ca urmare a focului foarte intens al artileriei şi atacului viguros al unităţilor diviziei, inamicul s-a retras; spre ora 14 Rupcea intrase în stăpânirea trupelor noastre. Localitatea Raianovcea a fost ocupată în seara aceleiaşi zile de batalionul 1 din Regimentul 3 dorobanţi, comandat de maiorul Titus Guriţă, care avea misiunea de a face şi siguranţa joncţiunii cu Divizia 2 infanterie. După ocuparea acestor localităţi, pe linia defensivă înaintată a Vidinului mai rămăseseră în mâinile otomanilor poziţiile puternice de la Smârdan, Inova şi Novoselo.

Pentru menţinerea localităţilor Smârdan şi Inova, aşezate la aproximativ 5 km nord-vest de Vidin, pe o înălţime înconjurată de teren mlăştinos, forţele otomane construiseră trei redute: prima la marginea de sud a satului Smârdan, acoperită în faţă, la o distanţă de 400 m, de un şanţ; între localităţile Smârdan şi Inova se afla a doua redută, sprijinită la dreapta pe pârâul Delena, iar la stânga pe drumul ce ducea spre Karakalina; a treia redută se afla la flancul drept al întregii poziţii inamice, între satele Inova şi Kapitanovcea, legată la stânga cu un şanţ defensiv ce dădea în pârâul Delena şi cu altul, în dreapta, până la localitatea Kapitanovcea, unde se aflau rezervele otomane. Fiecare redută era prevăzută cu câte două tunuri sistem Krupp de 90 mm şi menţinută de câte un batalion de infanterie dotat cu puşti moderne, model Henry-Martini.

Cercetarea executată anterior condusese la concluzia că partea sensibilă a acestei poziţii era flancul drept al primei redute de pe drumul ce ducea spre Karakalina; poziţia putea fi întoarsă în acel punct, deoarece nu era „proteguită cu trupe, nici rezemată pe vreun accident de teren”. Pentru executarea asaltului asupra poziţiilor inamice de la Smârdan şi Inova comandantul Diviziei 2 infanterie a realizat, în dimineaţa de 12/24 ianuarie, un dispozitiv de luptă pe două eşaloane, având în eşalonul întâi Regimentul 4 infanterie şi batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie (acest grup era comandat de locotenent-colonelul Ioan Cotruţ); în eşalonul doi se afla Regimentul 9 dorobanţi.

Flancul drept era asigurat de escadronul 4 din Regimentul 5 călăraşi. La flancul stâng al dispozitivului de atac, spre Dunăre, se afla Brigada de călăraşi a Diviziei 1 infanterie, cu regimentele 2 şi 8 călăraşi (mai puţin 3 escadroane). În stânga brigăzii de călăraşi, între Alvagii şi Negovanţi, se găsea Brigada de roşiori, cu cele două regimente în coloană de escadroane, având avanposturi spre Inova şi Kapitanovcea.

La ora 7 dimineaţa patru baterii de artilerie şi două secţii dintr-o baterie călăreaţă au deschis focul asupra obiectivelor de atac ale Diviziei 2 infanterie - Smârdan şi Inova. Înainte de atac generalul Cerchez a ordonat să se execute la flancul drept două cercetări prin luptă, fiecare cu forţe de tăria unei companii de infanterie şi a unui escadron de cavalerie, spre a se convinge „dacă poziţiile turceşti se întind până la Topoloviţa sau dacă între acest râu şi poziţiile lor se află un loc practicabil pentru a întoarce poziţia prin flancul ei stâng”. Cele două detaşamente de cercetare au constatat că nu se găseau acolo nici trupe otomane, nici lucrări de întărire. Sub acoperirea cetii, cercetările s-au putut executa până aproape de Smârdan, fără pierderi.

La ora 14,20 prima linie a început, în linişte - conform ordinului de atac primit -, înaintarea spre inamic. Batalioanele 1 (companiile 3 şi 4) şi 2 din Regimentul 4 infanterie, sub comanda locotenent-colonelului George Teliman, însoţite de o secţie din bateria de artilerie călăreaţă, au executat un atac de front şi în flancul drept al redutei de la Smârdan; companiile 1 şi 2 ale batalionului 1 din Regimentul 4 infanterie şi batalionul 2 (din Regimentul 6 infanterie), de sub comanda maiorului Eftimie Ulescu, acoperite la dreapta de escadronul 4 din Regimentul 8 călăraşi, au executat o manevră de învăluire a flancului stâng al redutei combinată cu un atac de front.

La 600 m de redută flancul stâng al dispozitivului de atac a fost întâmpinat „deodată cu un foc din cele mai vii de infanterie şi artilerie cu mitralii şi şrapnele”. Companiile din Regimentul 4 infanterie s-au adăpostit într-un şanţ ce se afla în faţa redutei, deschizând un foc viu asupra inamicului. În acest timp companiile 1 şi 2 din Regimentul 4 infanterie, împreună cu batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie, acoperite la dreapta de escadronul 4 călăraşi Suceava, „conduse cu multă energie de locotenenţii-colonei I. Cotruţ şi G. Teliman, făceau în pas gimnastic mişcarea ocolitoare asupra satului Smârdan şi gâtului lunetei”. Pentru întărirea flancului stâng al dispozitivului de atac a fost trimis un batalion din Regimentul 9 dorobanţi, aflat în rezervă; un alt batalion a fost introdus la centrul liniei întâi spre a putea interveni oriunde ar fi fost nevoie.

Batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie şi companiile din Regimentul 4 infanterie au continuat, între timp, manevra de întoarcere a redutei şi, în momentul în care au ajuns în flancul şi spatele acesteia, locotenent-colonelul Ioan Cotruţ a ordonat asaltul general. Ostaşii au pornit în pas alergător spre redută; „se aruncară asupra ei cu un ura puternic, repetat de companiile adăpostite în faţa întăririlor şi care şi ele se repeziră cu o admirabilă bravură asupra liniei de focuri duşmane, care făcu să cază din flecare din acele şase companii a treia parte din efectivele lor”.

S-a încins o luptă aprigă la baionetă. În timp ce companiile 6 şi 8 conduse de maiorul Ulescu, atacând de front, pătrunseseră în şanţul redutei împreună cu companiile din Regimentul 4 infanterie, companiile 5 şi 7, sprijinite activ de escadronul de cavalerie, au atacat inamicul chiar la intrarea în redută. De asemenea, companiile 5 şi 8 din Regimentul 4 au reuşit, după o mişcare de învăluire, să cadă prin dreapta redutei în flancul şi spatele adversarului. „Spectacolul era măreţ, trupele înfruntau ploaia de gloanţe ce cădeau asupră-le, cu un avânt din cele mai admirabile, cu toată mulţimea îngrozitoare de morţi şi de răniţi ce lăsau în urma lor”.

Surprins de repeziciunea şi energia cu care se desfăşurase atacul, de manevra reuşită pentru întoarcerea redutei, inamicul a părăsit lupta. O parte din otomani s-au predat, alţii au fugit în panică spre reduta a doua. Lăsând cele două companii conduse de maiorul Ulescu să desăvârşească lichidarea rezistenţei din reduta nr. 1, să dezarmeze şi să asigure paza prizonierilor, comandantul primei linii a ordonat să se declanşeze imediat atacul asupra localităţii Smârdan.

Fiecare casă, fiecare curte erau puternic organizate pentru defensivă, de după fiecare colţ şi de la fiecare fereastră se trăgea asupra atacatorilor. Privind de pe strada principală - nota mai târziu generalul Ioan Cotruţ - „părea că eram într-un infern: soldaţii împrejurul meu împuşcau în toate părţile, după toate ferestrele eşau focurile puştilor turceşti, gloanţele ce isbeau prin copacii după [sic] stradă şi prin case ne împroşcau cu o ploaie de ţăndări de lemne”.

Pentru a cuceri o clădire adeseori trebuia mai întâi ca ea să fie încercuită, apoi să se spargă uşile şi ferestrele şi să se recurgă la baionete împotriva dârjilor ostaşi turci baricadaţi prin camere, poduri sau beciuri. Un istoric bulgar nota cu obiectivitate efortul depus şi calităţile militare dovedite de ostaşii armatei române în încleştările de la Smârdan, Inova, Vidin.

„Românii s-au bătut cu o dârzenie şi bravură excepţionale împotriva inamicului înverşunat de la Smârdan, care opunea o rezistenţă disperată”. Duşmanul a fost „uluit de curajul şi dârzenia ostaşilor români [...]”. A fost prima luptă de stradă dată de armata română în războiul de independenţă, căci, după cum s-a arătat, pe străzile Plevnei trupele române pătrunseseră după dezagregarea grupării inamice de acolo.

Cu foc la gura ţevii, cu baioneta şi cu patul armei a fost cucerită pas cu pas, dar cu multe jertfe, localitatea Smârdan Aici a fost rănit grav în timp ce-şi conducea compania la atac locotenentul Teodor Paladi. Aici au căzut în fruntea grupelor lor sergenţii Constantin Ion, Radu Ion şi caporalul Oprea Bănică din Regimentul 4 infanterie. Şi tot aici, în apriga încleştare la baionetă, au stropit cu sângele lor străzile Smârdanului soldaţii Gheorghe Niţă, Ion Dumitru, Nicolae Ioniţă, Nicolae Bolintineanu, Ion Horcea din Regimentul 6 infanterie şi alte zeci de eroi din unităţile care executau atacul.

În timpul acestei încleştări s-a remarcat, printr-o intervenţie hotărâtă, şi escadronul comandat de căpitanul Gheorghe Tănăsescu din Regimentul 8 călăraşi, care a şarjat un detaşament de contraatac compus din circa 400 de otomani, apărut în flancul infanteriei române. După o ciocnire scurtă şi aprigă, adversarii au azvârlit armele şi au fugit în Vidin, lăsând pe câmpul de luptă 40 de morţi. Bătălia nu era însă terminată: două redute şi satul Inova continuau să fie deţinute de forţele otomane. Începuse să se însereze.

Între timp, maiorul Ulescu, care fusese lăsat în reduta nr. 1 cu companiile 5 şi 7 din Regimentul 6 infanterie pentru a organiza poziţia cu o nouă faţă şi a dirija paza prizonierilor, văzând situaţia critică prin care treceau celelalte companii din unitatea sa, a lăsat reduta şi prizonierii în seama companiei 6 din Regimentul 4 infanterie şi şi-â lansat ostaşii în pas alergător spre satul Inova. Fără alte pregătiri, el a declanşat imediat asaltul asupra redutei a doua; companiilor din Regimentul 6 infanterie li s-au alăturat şi două companii din Regimentul 4 infanterie.

După o scurtă dar îndârjită rezistenţă, adversarii s-au predat; au fost capturate cu acest prilej două tunuri în bună stare de funcţionare. În timpul luptei a sosit la Inova şi batalionul 1 din Regimentul 9 dorobanţi, care formase linia a doua de luptă. Inamicii mai deţineau acum doar satul Inova şi o redută, de unde executau un foc dens asupra trupelor române. „A treia lunetă [redută] cu şanţurile ei - notează generalul Cerchez - şi satul Inova rămăseseră singure în partea duşmanului pe întregul câmp de bătaie şi un foc bine nutrit era îndreptat de acolo asupra celorlalte puncte ocupate [...]”.

În această fază comandantul Diviziei 2 infanterie a introdus în luptă întregul eşalon doi. Regimentul 9 dorobanţi, în frunte cu comandantul lui, locotenent-colonelul Holban, a trecut imediat la atac: cu batalionul 1 dinspre vest, iar cu batalionul 2 dinspre nord-vest. Sub ploaia de gloanţe a inamicului dorobanţii au înaintat până la pârâul Delena, au trecut prin apa adâncă şi acoperită cu sloiuri de gheaţă şi apoi, fără a se opri, au asaltat cea de a treia redută. Atacul a fost încununat de succes. Aici şi-au dat viaţa pentru independenţa patriei căpitanul Ion Băjgoi, sublocotenentul Vasile Verbiceanu, caporalii Ion Frăţilă şi Ion Vasile, soldaţii Nicolae Paraschiv, Neagu Petrescu, Toader Ciobotaru şi mulţi alţii.

Spre ora 17 Divizia 2 infanterie îşi îndeplinise misiunea. Smârdanul şi Inova, cu cele trei redute, fuseseră cucerite, iar ostaşii inamici care scăpaseră cu viaţă îşi căutau salvarea spre Vidin şi Kapitanovcea, fiind şarjaţi de cavaleria care asigurase flancurile atacului român. Comandantul Corpului de vest a felicitat Divizia 2 „pentru victoria briliantă ce a câştigat”. În cursul repetatelor atacuri date în această zi Divizia 2 infanterie a luat circa 300 de prizonieri, a capturat 4 tunuri Krupp, un drapel şi o mare cantitate de muniţie; pe câmpul de luptă au rămas peste 350 de soldaţi inamici morţi şi răniţi.

Deşi erau foarte obosite, căci se aflau în luptă de peste 12 ore, unităţile Diviziei 2 infanterie au trecut imediat în dispozitiv defensiv, deoarece se aştepta o ripostă inamică. Sub siguranţa avanposturilor împinse spre Vidin şi Kapitanovcea ostaşii au lucrat toată noaptea la amenajarea poziţiei: la Smârdan - batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie, iar la Inova - Regimentul 4 infanterie şi călăraşii aduşi de la Alvagii; Regimentul 9 dorobanţi a fost trecut din nou în rezervă la Dinkoviţa, unde a fost regrupată şi artileria.

Tot în cursul nopţii comandamentul otoman a concentrat în satul Kapitanovcea puternice forţe sprijinite de artilerie, care, la ora 7,30 dimineaţa, au început contraatacul asupra Inovei. Subunităţile române din avanposturi au deschis un foc viu asupra inamicului. În primele momente „lupta a fost disperată, căci ajutoarele nu sosiseră încă şi artileria lipsea, astfel că inamicul avea toate avantajele pentru dânsul”. Între timp au fost introduse în luptă Regimentul 4 infanterie, Regimentul 9 dorobanţi (din rezervă) şi batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie, de la Smârdan.

Ostaşii români s-au bătut eroic pentru a păstra ceea ce cuceriseră cu atâtea jertfe în ziua precedentă. Odată cu sosirea artileriei şi a unui batalion din Regimentul 3 dorobanţi românii şi-au asigurat superioritatea de forţe necesară pentru a trece la contraatac. Ameninţat de a fi întors pe flancul drept de trei companii ale Regimentului 9 dorobanţi şi de Brigada de roşiori, iar pe flancul stâng de un batalion din Regimentul 4 infanterie şi de o companie din Regimentul 6 infanterie, inamicul a început să se retragă; trupele române din contact l-au urmărit cu vigoare până aproape de cetate, iar artileria noastră i-a produs mari pierderi.

La 14/26 ianuarie comandamentul otoman a iniţiat un nou contraatac, de data aceasta asupra satului Tatargik. Riposta energică dată de compania comandată de sublocotenentul Constantin Savopol din Regimentul 7 dorobanţi, care se afla în poziţie la podul de pe şoseaua Vidin-Tatargik, a silit inamicul să se retragă. Aceasta a fost ultima încercare a adversarului de a recuceri în zona bătăliei poziţiile pierdute.

În aceeaşi zi cercul din jurul Vidinului a fost complet închis. Regimentele de cavalerie au ocupat localităţile Kapitanovcea, Kerim beg, Ceiselo şi Kutova „dând mâna cu trupele de peste Dunăre”. Pierderile suferite de unităţile române în zilele de 12/24 şi 13/25 ianuarie 1878 au însumat 11 ofiţeri (5 morţi şi 6 răniţi) şi 597 de soldaţi (233 morţi şi 364 răniţi). Pierderile otomane s-au cifrat, probabil, la 1.000 de militari (din care 300 prizonieri).

Într-un ordin de zi dat cu prilejul încheierii luptei pentru cucerirea centurii de fortificaţii exterioare a Vidinului comandantul Diviziei 2 infanterie aprecia: „în ziua de 12 ianuarie aţi gonit din poziţii întărite un duşman tot atât de numeros ca şi noi, aţi luat prizonieri, tunuri, arme, muniţii, aţi ajuns la porţile unei cetăţi care se credea că nu se poate lua; prin vitejia voastră aţi respins la 13 pe acel duşman ce credea că voi nu ştiţi a păstra ce aţi luat.

Să trăiască în inimile noastre cât vom trăi şi noi amintirea bravilor ce au căzut pe câmpul de luptă, să trăiţi ca să arătaţi fiilor voştri ce este vitejia”. Pentru eroismul de masă manifestat în aceste memorabile lupte drapelele regimentelor 4 şi 6 infanterie şi 9 dorobanţi au fost distinse cu ordinul „Steaua României”, iar numeroşi ofiţeri şi soldaţi au fost decoraţi.

Înfruntările de la Belogradcik

Concomitent cu luptele date pentru cucerirea poziţiilor înaintate ale Vidinului, unităţile române au desfăşurat ofensiva şi împotriva garnizoanelor otomane din Belogradcik şi din localităţile învecinate. Situată la 45 de kilometri sud de Vidin, într-o zonă muntoasă greu accesibilă, cetatea Belogradcik era deţinută de o grupare de circa 3.000 de militari, din care numai 1.000 aparţineau trupelor regulate.

Deşi garnizoana dispunea de puţine tunuri - şi acelea vechi, cu o slabă eficacitate -, zidurile groase şi poziţia dominantă, în vârful unei stânci care permitea executarea unui foc de infanterie triplu etajat, făceau cetatea Belogradcik de necucerit prin asalturi directe. În satele din jur, aflate la circa 3-4 kilometri (Kalugher spre nord, Oreşti şi Raşoviţa spre est, Boroviţa şi Ciflik spre sud), adversarii construiseră întărituri, exploatând avantajele oferite de terenul muntos. Până la sosirea trupelor române în zonă echipe inamice de cavalerie executau ieşiri din Belogradcik până la 10-15 kilometri de cetate în căutare de provizii.

Încă în timp ce diviziile 1 şi 4 infanterie române înaintau spre Vidin comandamentul român apreciase că pentru a feri flancul stâng al trupelor proprii de eventuale lovituri inamice ce s-ar fi dat dinspre sud erau necesare izolarea şi neutralizarea grupării otomane din Belogradcik. În acest scop, Divizia 1 infanterie a constituit un detaşament mixt, de tăria a două batalioane de dorobanţi, o secţie de artilerie şi un escadron de călăraşi, care a fost îndreptat spre poziţiile defensive înaintate ale Belogradcikului. Sub comanda maiorului Nicolae Burchi, detaşamentul a ocupat la 24 decembrie 1877 / 5 ianuarie 1878 satul Rujinţi, în vreme ce Regimentul 3 dorobanţi a alungat inamicul din localităţile Osmanii şi Lagoşevţi.

Pe aceste poziţii s-au menţinut unităţile Diviziei 1 infanterie până la 28 decembrie 1877 / 9 ianuarie 1878, când au fost înlocuite de Brigada 1 din Divizia 2 infanterie. Această mare unitate avea în compunere regimentele 7 infanterie, 14 şi 16 dorobanţi, două baterii de artilerie şi două escadroane de călăraşi. Ea a ocupat localităţile Skomlea, Medovniţa şi Rujinţi, situate la est de Belogradcik, în timp ce la Biala şi Kalugher, situate la nord de cetate, pe şoseaua spre Vidin, s-au instalat unităţile Brigăzii 2 din Divizia 4 infanterie.

La 1/13 ianuarie 1878 generalul George Anghelescu, comandantul Diviziei 4 infanterie, a hotărât să se execute un atac concentric asupra Belogradcikului, cu scopul de a lichida toate rezistenţele inamice din jurul cetăţii şi a desăvârşi încercuirea fortăreţei. Brigada 1 (din Divizia 2 infanterie) comandată de colonelul Cantili a înaintat spre Raşoviţa şi Ciflik, interzicând ca inamicul să se retragă eventual spre sud, iar Brigada 2 din Divizia 4 infanterie a atacat dinspre nord, pe direcţia Biala - Kalugher - Belogradcik.

Unităţile române s-au apropiat până la circa 1.500 de metri de cetatea otomană, care a devenit astfel vulnerabilă la focul artileriei. Odată realizată încercuirea completă a cetăţii, comandantul Diviziei 4 infanterie a ordonat ca atacul să fie oprit, iar Belogradcikul să fie ţinut sub tragerile artileriei. Ele au continuat şi în zilele de 2/14 şi 3/15 ianuarie 1878, însoţite de atacuri demonstrative ale regimentelor 8 infanterie şi 2 dorobanţi. Răspunsul artileriei adverse din cetatea Belogradcikului a fost slab şi ineficient. Tunurile vechi nu reuşeau să bată nici măcar până în liniile infanteriei române, „pe când obuzele noastre erau de un efect admirabil, producând o mare dezordine în cetăţuie”.

La 4/16 ianuarie întregul efectiv al Diviziei 4 infanterie a fost regrupat în zona de operaţii din jurul Vidinului, astfel încât pentru asedierea cetăţii Belogradcik a rămas doar brigada comandată de colonelul Cantili (din Divizia 2). Garnizoana otomană de acolo a încercat să profite de slăbirea forţelor de încercuire şi a ocupat poziţia fortificată de la Kalugher, unde a instalat câteva tunuri în baterie. Printr-un contraatac viguros trupele române au silit însă inamicul să se retragă din nou în cetate; la Kalugher s-au instalat cartierul brigăzii, Regimentul 7 infanterie, un batalion din Regimentul 16 dorobanţi şi o baterie de artilerie. Siguranţa de spate era făcută de un escadron de călăraşi instalat la Biala. Restul forţelor de încercuire a cetăţii Belogradcik erau repartizate astfel: la Skomlea - câte un batalion din regimentele 14 şi 16 dorobanţi, un pluton de călăraşi şi o secţie de artilerie; la Rujinţi - un batalion din Regimentul 14 dorobanţi şi trei plutoane de călăraşi.

Efectivele brigăzii care încercuise Belogradcikul erau cu totul insuficiente pentru a lua cu asalt această puternică fortificaţie, de aceea ele nu au întreprins acţiuni de această natură, care ar fi fost lipsite de perspectiva unor rezultate certe şi ar fi provocat mari pierderi trupelor române. De altfel, în planurile comandamentului român obiectivul principal imediat în această zonă nu îl reprezenta cucerirea, ci neutralizarea Belogradcikului, pentru ca forţele otomane de aici să fie oprite de a interveni în sprijinul grupării care menţinea Vidinul. Totuşi, prin blocarea cetăţii şi focul continuu de artilerie la care aceasta era supusă, garnizoana otomană din Belogradcik avea să fie, mai devreme sau mai târziu, obligată să capituleze.

Timp de şapte zile, de la 11/23 până la 17/29 ianuarie, fortificaţiile adverse de la Belogradcik au fost bătute cu artileria, zi şi noapte; cazarma şi alte clădiri din oraş au fost avariate. La 17/29 ianuarie colonelul Cantili a trimis comandantului cetăţii, Suleyman efendi, o scrisoare ultimativă prin care îi cerea să renunţe la rezistenţă şi să evite astfel noi sacrificii umane şi pierderi materiale.

Comandantul superior otoman a răspuns că era hotărât să păstreze fortăreaţa până la ultimul om. Deşi refuzul de a preda cetatea prelungea inutil ostilităţile, ofiţerii români au apreciat - ca şi în cazul lui Osman paşa - demnitatea şi vitejia ostăşească a adversarului. După o întrerupere de patru zile tragerile efectuate de artileria română asupra Belogradcikului au fost reluate la 22 ianuarie / 3 februarie şi au continuat aproape fără întrerupere până la încetarea generală a ostilităţilor din Balcani.

Consolarea blocadei complete realizate de români la Vidin

Realizarea încercuirii complete a Vidinului a pus în faţa Marelui cartier general român problema alegerii unei modalităţi eficace de organizare a asediului, cu atât mai mult cu cât vremea nefavorabilă împiedica executarea unor lucrări genistice de amploare. S-a optat, până la urmă, pentru continuarea blocadei, cetatea urmând să fie supusă, până la capitularea garnizoanei, focului intens al artileriei instalate de o parte şi de alta a Dunării. Începând de la 15/27 ianuarie, timp de nouă zile, 148 de guri de foc au aruncat asupra Vidinului mii de proiectile, din care multe incendiare, provocând mari distrugeri, îndeosebi la depozitele de hrană şi muniţii ale inamicului.

La două decenii după evenimente istoricul austriac Anton Springer aprecia că în această etapă a bătăliei s-a remarcat artileria română prin eficacitate şi comandament bine pregătit: „Oraşul ardea vâlvătaie din toate părţile [...]. Asupra eficacităţii loviturilor este interesant de constatat că, de exemplu, zidul circular gros de cel puţin un metru care înconjura turnul de pulbere situat în incinta fortăreţei (unde se mai aflau 4.000 de chintale de pulbere) a fost total dărâmat [...]. Corpul de asediere a avut în acea perioadă un puternic aliat în starea vremii. Într-adevăr, timp de mai multe zile a persistat o ceaţă atât de densă, încât abia se putea vedea la 50 de paşi. Asediatorii au ştiut să utilizeze excelent această împrejurare; şi astfel, când timpul a început să se însenineze, turcii s-au trezit în faţa lor cu numeroase [amplasamente de] baterii la 1.500 de paşi şi chiar mai puţin de linia de încercuire, nu numai gata construite, ci de-acum şi armate”.

În acelaşi timp comandamentul suprem român a preconizat măsuri pentru o temeinică amenajare genistică a inelului de încercuire a fortăreţei, încât să se excludă reuşita oricărei tentative de ieşire a celor asediaţi. Soluţiile indicate dovedeau că se asimilase cu rapiditate experienţa bătăliilor aprige din lunile precedente, îndeosebi cea a Plevnei, şi că noile cerinţe tactice erau adaptate la proporţiile armatei române şi la concepţia ei tradiţională de a nu forţa succesul prin sacrificarea inutilă a unor mari mase de ostaşi.

Astfel, într-o amplă dispoziţie a secţiei de geniu a Marelui cartier general, în care se făceau şi generalizări interesante de artă militară, se indica, între altele, pentru trupele de investire: „Redutele vor trebui să aibă traverse şi adăposturi blindate pentru apărători. Cele mai bune redute sunt acelea care nu cer pentru apărarea lor mai mult de o companie de infanterie, căci mai mari ar oferi prea mult spaţiu expus focului cetăţii, ar cere prea mulţi lucrători pentru construcţie şi prea mulţi soldaţi pentru apărare”.

Dar desfăşurarea rapidă a situaţiei avea să elimine necesitatea unei asedieri îndelungate. Moralul trupelor asediate a scăzut rapid, iar notabilităţile civile ale oraşului au adresat insistent comandantului militar otoman al cetăţii rugămintea de a renunţa la o rezistenţă zadarnică şi a preda oraşul, pentru a scuti astfel populaţia de sacrificii inutile.

Forţele ruseşti în cooperare cu voluntarii bulgari trec Balcanii

În lunile decembrie 1877 - ianuarie 1878, în timp ce armata română se bătea intens în zona Vidin, în aria nord-vestică a teatrului de război balcanic, trupele ruse au dezvoltat rapid ofensiva la sud de Balcani obţinând succese considerabile. Astfel, la 11/23 decembrie 1877 forţele ruse comandate de generalul Gurko (781/2 batalioane, 47 de escadroane şi sotnii, 160 de tunuri) au reînceput acţiunile spre sud, pentru trecerea Balcanilor.

Deşi au întâmpinat numeroase obstacole şi au trebuit să depăşească mari dificultăţi (drumuri complet întroienite, pante mari care au impus ca piesele de artilerie şi chesoanele să fie transportate cu braţele etc.), trupele generalului Gurko au zdrobit în luptele de la 21 şi 22 decembrie 1877 / 2 şi 3 ianuarie 1878 rezistenţele adverse şi au intrat în Sofia. Drumul lor spre Adrianopol era deschis.

Imediat după acest succes Marele cartier general ţarist a ordonat grupării generalului Radeţki să pătrundă rapid dincolo de Şipka. La 23 decembrie 1877 / 4 ianuarie 1878 coloanele s-au pus în mişcare şi, până la 27 decembrie 1877 / 8 ianuarie 1878, au reuşit să învăluiască trupele otomane din trecătoare pe ambele flancuri; aflate într-o situaţie fără ieşire, acestea au fost silite, la 28 decembrie 1877 / 9 ianuarie 1878, să capituleze.

Alte grupări ruse au trecut şi ele Balcanii în acest timp. Forţele ţariste aveau cale liberă să înainteze spre Constantinopol. Armata rusă a avut, şi în această perioadă, un sprijin substanţial din partea cetelor de voluntari bulgari, care s-au luptat eroic pentru libertatea poporului lor. Voluntarii bulgari s-au distins în special în luptele din zona Şipka - Şeinovo (27 şi 28 decembrie 1877 / 8 şi 9 ianuarie 1878), care au avut ca rezultat încercuirea şi capturarea armatei otomane comandate de Veysel paşa.

Suleyman paşa, care fusese chemat din cadrilater pentru a lua comanda unei grupări destinate să stăvilească ofensiva armatei ruse spre Constantinopol şi Adrianopol, şi-a dispus forţele pe o poziţie defensivă la est de Filipopol. De asemenea, generalul Mehmet Aii a amenajat un front defensiv la Kirkilise. Totul a fost însă tardiv. La 3/15 ianuarie 1878 trupele ruse comandate de generalul Gurko au ocupat oraşul Filipopol.

De asemenea, forţele aflate sub comanda generalului Radeţki au manevrat în spatele dispozitivului defensiv dirijat de Suleyman paşa, tăind retragerea acelei grupări otomane spre Adrianopol şi obligând-o astfel să ia în repliere direcţia Kavalla, de unde s-a îmbarcat pentru Constantinopol. La 8/20 ianuarie trupele ruse au intrat în Adrianopol şi au continuat înaintarea până la o zi de marş de Constantinopol. În Asia, după victoria de la Kars, forţele ruse au asediat Erzerumul, fixând astfel principala grupare otomană de pe acest teatru de război, ceea ce a însemnat în fapt şi sfârşitul campaniei din zona respectivă. Recunoscându-se învinsă, Poarta a semnat la 19/31 ianuarie 1878, la Adrianopol, armistiţiul cu imperiul ţarist.

Noua fază a războiului eliberator dus de Serbia şi Muntenegru

Agravarea situaţiei strategice a forţelor armate otomane, determinată de amplele bătălii şi lupte ale trupelor ruse şi ale armatei române, a fost înrâurită şi de noua campanie declanşată de forţele armate sârbeşti după redeclararea războiului (1/13 decembrie 1877). Iniţial grosul trupelor sârbeşti a acţionat pentru blocarea oraşului Niş şi concomitent a înaintat pe direcţia Sofia. Operaţiile au început la 3/15 decembrie 1877.

Un corp de armată şi o divizie au investit Nişul, iar cele ce au pătruns spre sud-est au eliberat între 12/24 decembrie şi 16/28 decembrie oraşele Ak Palanka (întrerupând în acest fel legătura dintre Niş şi Sofia), Pirot, Kursumlija şi au ajuns până la Slivniţa (circa 30 de kilometri nord-vest de Sofia), unde s-au oprit, întrucât între timp forţe ruse intraseră în Sofia.

Majoritatea disponibilităţilor sârbeşti au fost concentrate pentru asaltarea puternicei cetăţi otomane de la Niş. Atacurile succesive date cu bravură şi pricepere de două corpuri de armată sârbeşti au silit garnizoana cetăţii să capituleze la 29 decembrie 1877 / 10 ianuarie 1878. Victoria repurtată de Serbia la Niş a permis armatei sale să continue ofensiva şi spre sud-vest, în principal urcând valea Moravei, unde a eliberat oraşul Vranje la 19/31 ianuarie 1878. Trupele sârbeşti de Timoc şi Zajecar au participat concomitent cu cele româneşti la luptele din zona Vidinului, unde au cucerit oraşul Kula.

Ofensiva sârbă a încetat în virtutea unei cereri ruseşti întemeiate pe armistiţiul ruso-otoman încheiat la acea dată. Pierderile suferite de trupele sârbeşti în întreaga campanie s-au cifrat la 5.410 militari morţi şi răniţi. Efortul armatei Serbiei, ca şi cel românesc, drenând importante efective otomane în sectoare divergente, a facilitat forţelor ruse să depăşească creasta Balcanilor şi să-şi accelereze înaintarea spre Adrianopol-Constantinopol.

În aceeaşi fază şi-au intensificat dârzele atacuri trupele Muntenegrului care, presate puternic de forţele inamice în primăvara anului 1877, îşi îmbunătăţiseră apoi situaţia strategică datorită faptului că o mare parte a disponibilităţilor otomane de aici au trebuit să fie transferate într-un alt sector al teatrului de operaţii balcanic. Ca urmare, armata muntenegreană a întreprins o ofensivă în Herţegovina, a silit garnizoana otomană de la Niksic să capituleze, la 28 august / 8 septembrie a eliberat oraşul Bilec, iar în cursul iernii a realizat o pătrundere spre Marea Adriatică, încununată de luarea portului Antivari (azi Bar) la 28 decembrie 1877/9 ianuarie 1878, a oraşului Ulcinj (6 spre 7/18 spre 19 ianuarie 1878) şi de continuarea ofensivei de-a lungul litoralului spre sud, unde forţele muntenegrene s-au oprit în condiţii similare cu cele ce au determinat sistarea ofensivei sârbe.

Garnizoanele otomane de la Vidin şi Belogradcik capitulează în faţa forţelor române

La 20 ianuarie / l februarie comandamentul român a propus garnizoanei otomane din Vidin să capituleze. Colonelul Ştefan Fălcoianu, şeful Statului major general român, a intrat în cetatea Vidin ca parlamentar, după ce în prealabil se ordonase încetarea focului. Declarând că propunerile părţii române erau dictate de sentimente umanitare, împuternicitul armatei române a asigurat comandamentul otoman că apărătorii cetăţii aveau să se bucure de tratamentul cuvenit unor bravi adversari. Mehmet Izzet paşa a refuzat, totuşi, să depună armele. În această situaţie, tragerile de artilerie asupra Vidinului au fost reluate, continuând până la 23 ianuarie / 4 februarie 1878.

La 11/23 februarie 1878 garnizoana otomană din Vidin a capitulat. Într-o convenţie specială semnată de colonelul Ştefan Fălcoianu, din partea învingătorilor, şi de Mehmet Izzet paşa, în numele învinşilor, s-au prevăzut condiţiile în care trupele otomane aveau să evacueze Vidinul, iar forţele române să intre în cetate, onorurile reciproce care urmau a fi date cu acel prilej, facilităţile ce aveau să fie acordate pentru aprovizionarea militarilor turci cu merindele necesare de drum, libera navigaţie asigurată pe Dunăre pentru navele otomane, înlesnirile ce trebuiau să se facă familiilor refugiaţilor etc.

Autorităţile militare române s-au angajat să intervină pe lângă cele sârbe pentru a permite libera trecere a coloanei otomane prin zona controlată de ele. În aceeaşi convenţie s-a prevăzut, la articolul 8, ca garnizoana otomană de la Belogradcik să evacueze fortăreaţa şi să o predea în condiţii identice acelora în care armata română punea stăpânire pe Vidin.

A doua zi dispoziţiile convenţiei au fost executate întocmai, fără incidente. Mehmet Izzet paşa, care a asistat la defilarea trupelor române, a avut cuvinte de admiraţie pentru frumoasa ţinută şi pentru vitejia lor. Pe unul din forturile cetăţii a fost înălţat tricolorul românesc, salutat cu trei salve de tun. Populaţia Vidinului, în haine de sărbătoare, având în frunte pe guvernatorul civil şi autorităţile administrative ale oraşului, a făcut armatei române o entuziastă primire, i-a aruncat flori şi cununi în cale.

Semnificative pentru starea de spirit resimţită de militari şi populaţia civilă la încetarea ostilităţilor au fost şi scenele petrecute cu prilejul predării cetăţii Belogradcik. După cum relata un martor ocular, în timp ce generalul Mânu şi colonelul Arion discutau cu Suleyman efendi detaliile evacuării cetăţii, în curtea comandamentului soldaţii români şi turci îşi manifestau bucuria pentru terminarea războiului, cântau şi jucau laolaltă.

Era aici o manifestare a simţămintelor ancorate în opinia publică românească, inclusiv la nivelul factorilor de conducere. Anume, în România, făcându-se bilanţul a peste patru secole de relaţii cu lumea turcă, se reţinuse nu numai ceea ce rezulta din latura conflictuală, din expansiunea şi silniciile promovate de pătura suprapusă a imperiului osmanlâu, mai ales până pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Structura psihică a naţiunii române şi cu deosebire împrejurările din ultimul veac contribuiseră ca în ţara noastră să nu se nutrească ură fanatică faţă de numeroasa populaţie turcă din Balcani, de la sud de Dunăre, şi nici chiar faţă de ostaşii adverşi pe câmpiile de bătălie din 1877-1878.

După cum s-a arătat, românii doriseră intens ca eliminarea dominaţiei otomane exercitate asupra ţării lor, dominaţie devenită intolerabilă chiar dacă în ultimele decenii era mai mult formală şi mai puţin brutală decât alte apăsări, să nu ia calea înfruntării militare, să nu implice noianul de pierderi omeneşti şi de devastări de bunuri antrenat de orice conflict militar de amploare. Românii percepuseră că războiul dus de ei împotriva Porţii se datora doar unei erori tragice făcute de forurile conducătoare otomane de atunci, incapabile să sesizeze realităţile noi ce apăreau în lume.

Totodată, sentimentul public românesc era determinat în mare măsură şi de o lucidă grijă pentru viitor. Era astfel manifest pentru maturitatea lui că se întrevedea, când pojarul înfruntărilor nici nu era stins, perspectiva necesară a unor relaţii amicale, pe bază de egalitate suverană, între România şi statul naţiunii turce, a cărui poziţie de mare putere era în acea perioadă de acum de domeniul trecutului. Necesitatea unei restructurări pozitive a relaţiilor româno-turce apărea vitală pentru securitatea şi existenţa celor două popoare, contestate de forţe expansioniste diverse, restructurare care avea să capete după primul război mondial dimensiuni noi, benefice, prin abolirea imperiului otoman şi apariţia Turciei republicane.

După ce trupele române s-au instalat în Vidin s-a trecut la reorganizarea autorităţii comunale, încredinţată de comandamentul român reprezentanţilor populaţiei bulgare. Totodată a început inventarierea materialului şi muniţiei otomane rămase în cetate, care au devenit captură de război a forţelor armate ale României: 139 de tunuri de diferite calibre, 27 de obuziere, 26 de mortiere, 6 mitralieze Gatling, peste 300.000 de proiectile de tun, peste 12 milioane de cartuşe de puşcă, 6.500 de butoaie cu praf de puşcă etc. În cetatea Belogradcik s-au capturat 18 tunuri, din care 4 de fontă, 4 mortiere, 3 magazii cu cartuşe şi praf de puşcă. A făcut senzaţie descoperirea în depozitele otomane, alături de armele de foc, a unor mari cantităţi de arcuri şi săgeţi rămase din secolele anterioare.

Ocuparea cetăţilor Vidin şi Belogradcik reprezenta încoronarea eroicei epopei a războiului dus pentru consacrarea independenţei naţionale. Elogiind faptele de vitejie săvârşite de ostaşii români în această campanie, înaltul ordin de zi pe armată dat la 15/27 februarie 1878 glăsuia: „Voi aţi executat cu iuţeală şi sprintenie marşurile cele mai grele pe viforoasele vremi şi pe asprele geruri ale unei straşnice ierni, dar totodată aţi dovedit că în ostaşul român de astăzi, ca la strămoşi, bărbăţia este împerechiată cu răbdarea nevoilor, vârtoşia trupului cu tăria inimii [...]. Vulturul românesc, care şi-a desfăşurat aripile la Griviţa, îşi odihneşte acum sborul pe feciorelnicele ziduri ale Vidinului”. Cu acest ultim episod al campaniei militare antiotomane armata română îşi îndeplinise misiunea încredinţată de naţiune: aceea de a-i consacra cu armele, pe câmpul de luptă, neatârnarea.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …