Bătălia de la Vidin (12/24 ianuarie – 23 ianuarie / 4 februarie 1878)

După cucerirea Plevnei, modul de desfăşurare a operaţiilor forţelor româno-ruse a fost discutat la Pordim, în ziua de 30 noiembrie / 12 decembrie, într-un consiliu de război la care au luat parte ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, domnitorul Carol I al României, alţi ofiţeri ruşi şi români. S-au exprimat două puncte de vedere. Unul, susţinut de generalul rus E.J. Totleben, preconiza suspendarea sau încetinirea operaţiilor până în primăvara anului următor. Marele duce Nicolae a fost, însă, de părere ca acţiunile să continue pentru a nu lăsa răgaz adversarului şi a se evita implicarea altor puteri în conflict. A prevalat această soluţie, ea fiind împărtăşită de majoritatea participanţilor.

Misiunea principală încredinţată armatei române a fost ducerea de acţiuni ofensive în zona nord-estică a teritoriului bulgar, obiectivul principal reprezentându-l Vidinul, cu puternicele sale fortificaţii. Concomitent, o parte din trupe urmau să ocupe Nicopole şi Rahova, o divizie trebuia să escorteze prizonierii otomani în ţară, iar ulterior să ocupe malul stâng al Dunării între Giurgiu şi Călăraşi, eliberând astfel trupele ruseşti. Prin aceasta armata română acoperea flancul şi spatele forţelor ruse care acţionau spre sud, dincolo de Balcani.

În vederea îndeplinirii noilor misiuni, armata română a fost reorganizată prin înaltul ordin de zi din 7/19 decembrie 1877. Potrivit noii structuri organizatorice, funcţiona Marele Cartier General, în fruntea căruia a fost numit generalul de divizie Alexandru Cernat, ca organ principal de conducere. Forţele de la sud de Dunăre au fost împărţite în trei grupări: Corpul de vest cu trei divizii (1, 4 şi de rezervă), comandat de generalul Nicolae Haralambie; Divizia 3 infanterie, ce trebuia să escorteze prizonierii otomani de la Plevna; Divizia 2 infanterie, care a primit misiunea să asigure serviciul de garnizoană în localităţile Rahova şi Nicopol. Cum trupele destinate acestei misiuni au fost prea numeroase, parte din unităţile Diviziei 2 au fost date ca întărire Corpului de vest. Marşul în noua zonă de operaţii s-a desfăşurat cu dificultăţi mari datorită stării precare a drumurilor, condiţiilor de timp şi anotimp şi insuficienţei mijloacelor de transport.

Pentru asigurarea flancului stâng al forţelor române care afluiau spre Vidin era necesară nimicirea garnizoanelor otomane din cetatea Belogradcik şi din localităţile învecinate. Pentru îndeplinirea acestei misiuni a fost destinată Brigada 1 din Divizia 2, întărită cu două baterii şi două escadroane, care a înlocuit subunităţi din Divizia 1 infanterie, ce acţionaseră până atunci în regiune. Până la sfârşitul anului 1877, trupele române au cucerit o serie de localităţi blocând cetatea Belogradcik, care a fost supusă unui intens bombardament de artilerie cu efecte, însă, reduse, din cauza poziţiei dominante pe care o ocupa, în pofida eforturilor, cetatea n-a putut fi cucerită până la încheierea armistiţiului, ea capitulând la 13/25 februarie 1878.

Obiectivul principal a rămas Vidinul, localitate aflată pe malul sudic al Dunării, ce definea o poziţie strategică foarte importantă şi, în plus, era foarte bine fortificată. Sistemul de apărare cuprindea două centuri fortificate şi o poziţie înaintată pe linia localităţilor Kapitanovcea, Inova, Smârdan, Raianovcea, Rupcea, Novoselo, Tatargik, Nazâr, Mahala, unde fuseseră amenajate o serie de redute, unite prin şanţuri de comunicaţie. Garnizoana din Vidin, comandată de Mehmet Izzet Paşa, avea un efectiv de circa 12.000 de oameni, bine dotaţi şi aprovizionaţi cu muniţii şi subzistente.

În scopul cuceririi acestui obiectiv important, zona Vidin a fost împărţită în trei sectoare - sectorul 1, între fluviul Dunării şi pârâul Belarada a fost încredinţat Diviziei 4 infanterie, sectorul 2, între pârâurile Belarada şi Toploviţa a fost ocupat de Divizia 1 infanterie, sectorul 3, cuprins între Topoloviţa şi Delena, a fost supravegheat iniţial de Brigada de călăraşi, iar ulterior preluat de Divizia 2 infanterie, mai puţin Brigada 1 ce acţiona la Belogradcik. Între pârâul Delena şi Dunăre au fost dispuse o serie de unităţi de cavalerie - Brigada de roşiori (din rezerva Marelui Cartier General), regimentele 2 şi 8 călăraşi.

Efectivul Corpului de vest se ridica la 15.460 de infanterişti, 2.000 de cavalerişti şi 84 de tunuri, ceea ce dădea o uşoară superioritate trupelor române. Operaţiile desfăşurate de Corpul de vest s-au desfăşurat practic în trei etape. Prima cuprinde luptele din perioada 2/14 - 11/23 ianuarie 1878, când s-a realiza încercuirea Vidinului. Cea de-a doua a avut loc între 12/24 - 14/26 ianuarie şi s-a concretizat în reducerea ahniamentului de încercuire. A treia etapă a cuprins acţiunile dintre 15/27 ianuarie şi 11/23 februarie şi care s-au soldat cu capitularea garnizoanei otomane.

În vederea trecerii la ofensivă, generalul Nicolae Haralambie, comandantul Corpului de vest, a emis, la 11/23 ianuarie, un ordin de zi, obiectivul fixat pentru atacul de a doua zi fiind „izgonirea trupelor inamice din satele Tatargik, Novoselo, Rupcea, Rainovcea, Smârdan şi Inova”. Ofensiva declanşată la 12/24 ianuarie a avut drept rezultat cucerirea localităţilor Tatargik (Divizia 4 infanterie), Rupcea şi Rainovcea (ambele de Divizia 1 infanterie), Smârdan şi Inova de către Divizia 2 infanterie.

Această mare unitate, comandată de generalul Mihail Cerchez, a dus cele mai grele lupte, trupele otomane opunând o dârză rezistenţă. Generalul Nicolae Haralambie le-a felicitat printr-un ordin de zi în care se aprecia că victoria de la Smârdan „este una din cele mai frumoase ale României”, şi ea a încununat „fruntea luptătorilor români cu admiraţia şi respectul lumii întregi”. În perioada următoare au avut loc numeroase atacuri şi contraatacuri de ambele părţi, trupele române îmbunătăţindu-şi poziţiile, iar Vidinul fiind complet încercuit.

La 20 ianuarie / 1 februarie 1878, bombardarea Vidinului a fost întreruptă, comandamentul român propunând garnizoanei să capituleze. Întrucât aceasta a refuzat, bombardamentele au fost reluate până la 23 ianuarie / 4 februarie 1878. La 11/23 februarie trupele otomane din Vidin au capitulat, oraşul fiind preluat de armata română. Cu aceasta acţiunile de luptă ale armatei române în sudul Dunării s-au încheiat, ele fiind ulterior dizlocate în Oltenia.

Bătălia pentru Vidin a încheiat campania armatei române în sudul Dunării. Pe parcursul a 11 luni de război (aprilie 1877 - februarie 1878), România a angajat întregul său potenţial uman, material şi militar, alături de celelalte popoare balcanice interesate de înlăturarea dominaţiei otomane. În acest timp, armata română a executat cu succes patru operaţii importante: singură - operaţia strategică de acoperire a Dunării, cea de cucerire a Rahovei şi de lichidare a rezistenţei otomane din Vidin; în cooperare cu forţele ruse - operaţia de încercuire, blocare şi cucerire a Plevnei.

La începutul războiului, România a mobilizat 125.000 de combatanţi, din care 58.700 de oameni au alcătuit Armata de operaţii (trupe permanente şi trupe teritoriale de dorobanţi şi călăraşi). Această cifră reprezintă 3% din potenţialul său demografic şi aproape 6% din numărul populaţiei de sex masculin. Dimensiunea efortului românesc de război este dată şi de sacrificiul de sânge care s-a ridicat la circa 10.000 de morţi, răniţi, bolnavi, dispăruţi, ceea ce reprezintă 8% din efectivele mobilizate şi 1/6 din participanţii nemijlociţi la operaţii. Totalul cheltuielilor de război s-a ridicat la cifra de 500.000.000 lei, sumă ce depăşea de şase ori bugetul ţării pe anul 1877.

În timpul războiului, deşi lipsită de experienţă, armata română a reuşit să-şi îndeplinească misiunile în bune condiţii, în compania unor aliaţi şi adversari ce reprezentau mari puteri ale vremii. Experienţa de război, ce a cuprins aspecte negative şi pozitive, a evidenţiat, în ansamblu, viabilitatea sistemului militar românesc, utilitatea şi coerenţa măsurilor luate anterior pentru întărirea forţei armate a ţării. Armata română a fost, prin urmare, capabilă ca, într-un moment de răscruce pentru evoluţia propriului popor, să se ridice la înălţimea misiunii ce i-a fost încredinţată, consfinţind pe câmpul de luptă independenţa ţării.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …