Bătălia de la Varna (9-10 noiembrie 1444)

Victoria repurtată de voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara în fruntea armatei cruciate în „campania cea lungă” din toamna anului 1443 în Serbia a obligat Imperiul Otoman să accepte încheierea unei păci pe 10 ani, la 12 iulie 1444, la Szeged.

Regele Ungariei Vladislav I Jagello (1440-1444) a decis însă la scurt timp încălcarea tratatului şi continuarea luptei, deoarece sconta pe participarea flotei veneţiene, care ar fi putut interzice accesul otomanilor în Marea Neagră. El a încălcat pacea la îndemnul cardinalului Giuliano Cesarini, care exprima voinţa papei Eugeniu IV (1431-1447) de continuare a cruciadei. Din păcate, cele 24 de nave veneţiene armate de papalitate, deşi au ajuns la Constantinopol în august 1444, nu au putut împiedica trecerea armatei otomane pe malul european, fiindcă sultanul Murad II (1421-1444) a primit ajutorul flotei genoveze (veche rivală a veneţienilor).

Campania anti-otomană a fost declanşată la 20 septembrie 1444. În ofensiva spre Constantinopol, armata regelui Vladislav I Jagello, comandată efectiv de către Iancu de Hunedoara, însumând circa 15.000 oameni, a pătruns pe teritoriul Imperiului Otoman pe la Orşova, în marşul de-a lungul Dunării au fost obţinute câteva victorii uşoare la Cladova, Vidin şi Nicopol. Traseul era mai lung, dar evita trecătorile din Munţii Balcani, care puteau fi apărate uşor de forţele otomane. La 16 octombrie, oastea Ţării Româneşti comandată de voievodul Vlad Dracul (1437-1442, 1444-1447) s-a adăugat armatei lui Iancu. Astfel, efectivele au sporit la circa 20.000 de oameni. Armata cruciată a continuat înaintarea spre ţărmul Mării Negre, pentru a parcurge drumul de pe litoral spre Constantinopol. La 9 noiembrie, ea a ajuns la Varna, unde a intrat în contact cu armata otomană, care a sosit chiar în noaptea precedentă.

Armata lui Murad II, care a ocupat poziţii la vest de Varna a putut atinge un efectiv foarte mare, estimat între 80.000 şi 100.000 de oameni, deoarece au putut fi transbordate trupele din Asia. Astfel, raportul de forte dintre tabăra creştină şi cea otomană a fost net defavorabil celei dintâi. În plus, fiindcă tabăra cruciaţilor se afla cu spatele la litoral, nu era posibilă retragerea. În aceste condiţii, în ziua de 10 noiembrie, Iancu de Hunedoara a decis declanşarea unui atac rapid care să străpungă dispozitivul otoman, pentru a ieşi din încercuire. Cavaleria grea (5.000 de oameni) comandată de cumnatul său Mihail Szilagy a primit misiunea de a executa un atac pe flancul stâng. În centru au fost dispuse trupele de infanterie regale şi cele de cavalerie ale nobilimii, iar pe flancul drept trupe ale banului Sloveniei. În eşalonul din spate se aflau trupele din Ţara Românească.

Bătălia a fost declanşată de sultan în dimineaţa zilei de 10 noiembrie. Gruparea de cavalerie grea a lui Mihail Szilagy a reuşit respingerea atacului, astfel că străpungerea dispozitivului otoman părea posibilă. De aceea, Iancu a decis să treacă la ofensivă cu cavaleria Transilvaniei şi Ţării Româneşti, pentru a spori presiunea asupra dispozitivului inamic. El i-a recomandat regelui să rămână pe poziţii, însă acesta, lipsit de experienţă şi mânat de pofta de glorie, s-a avântat în luptă în direcţia cortului sultanului. Atacul a fost respins cu uşurinţa, regele a fost ucis, iar trupele cruciate din centrul dispozitivului s-au retras în fugă spre nord. Bătălia a fost pierdută pentru că planul pus la cale de voievodul Transilvaniei a fost compromis de acţiunea necugetată a lui Vladislav I. Iancu de Hunedoara a reuşit să scape. Rămăşiţele armatei cruciate s-au retras în Dobrogea, de unde au trecut în Ţara Românească.

Acest eşec a fost provocat de conflictele dintre puterile occidentale (ajutorul dat de genovezi otomanilor a fost decisiv), de incapacitatea mobilizării unor forţe comparabile cu cele otomane care au fost implicate în bătălie, precum şi de acţiunea nesăbuită a regelui Ungariei. Bătălia de la Varna a fost ultimul dintre momentele decisive ale instaurării dominaţiei otomane în Europa de Sud-Est şi actul pregătitor al cuceririi Constantinopolului în 1453. Campaniile din anii anteriori dăduseră creştinilor speranţa alungării turcilor din Europa. După Varna, otomanii nu au mai întâmpinat rezistenţă la sud de Dunăre, cu excepţia confruntărilor cu eroul albanez Skanderbeg, prelungite până în 1468.

Fragmente din cronica lui Hadji Lutfi Paşa (Cronici turceşti): „Craiul (Vladislav I) şi blestematul de Iancu au atacat din nou împreună (...) cu o oaste de 70.000-80.000. (...) Craiul cel afurisit stând în mijlocul oştii, blestematul de Iancu dintr-o parte şi Kara-Mihal (Mihail Szilagy) din altă parte; aceştia obţinând o mare victorie asupra sultanului Murad, i-au înfrânt cele două flancuri. Atunci Karadja-Paşa, beilerbeiul Anatoliei, a murit ca un martir. Oastea Anatoliei, văzând aceasta, s-a împrăştiat, iar cei din oastea Rumeliei, văzând risipirea celor din Anatolia, au rupt-o la fugă înainte de a veni ghiaurii la ei, şi fără să se uite în urmă. În trufia sa, crezându-se erou şi zicând: «eu singur voi împrăştia această oaste», Vladislav s-a repezit spre oastea otomană de Poartă, unde era sultanul. Prin grija şi bunătatea prea înaltlui Allah, calul craiului, poticnindu-se, a căzut (...). Câţiva ieniceri i-au tăiat capul (regelui) (...) Iancu, întorcându-se, a mai atacat de două ori, dar văzând că musulmanii s-au înmulţit iarăşi, au început să fugă înapoi, apucând care încotro”.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …