Bătălia de la Turtucaia (18/31 august – 24 august / 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia este prima mare confruntare de pe segmentul sudic al frontului românesc, după intrarea României în Primul Război Mondial (15/28 august 1916). Localitatea Turtucaia, de pe malul drept al Dunării, aflată în dreptul Olteniţei, a intrat în componenţa statului român prin Tratatul de pace de la Bucureşti (28 iulie / 10 august 1913), care punea capăt celui de-al Doilea Război Balcanic. Turtucaia avea un rol strategic semnificativ, fiind punctul de legătură între Silistra şi Rusciuc, două poziţii care au jucat un rol foarte important în războiele ruso (austriece) - otomane din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Ea forma punctul de joncţiune a două mari căi de comunicaţie - una care venea de la Rusciuk, iar cealaltă de la Razgrad (Târnovo).

Crearea unui cap de pod la Turtucaia, ca şi la Silistra de altfel, a fost decisă de consiliul inspectorilor de armată în şedinţa sa din 9/23 iulie 1914, desfăşurată sub conducerea principelui moştenitor Ferdinand, de faţă fiind şi primul ministru Ion I.C. Brătianu. El avea un dublu avantaj, întrucât asigura trecerea Dunării, în condiţii de relativă siguranţă, de către trupele noastre în eventualitatea declanşării unor acţiuni ofensive în Bulgaria şi ameninţa flancul stâng al oricărei grupări adverse care ar fi operat în nord-estul teritoriului bulgar. Turtucaia avea, însă, şi un mare dezavantaj - depărtarea mare de celelalte obiective strategice ale dispozitivului forţelor române din Dobrogea. Până la Silistra era o distanţă de 66 de km, iar până la Bazargic (Dobrici) 113 km. Prin acest fapt, capul de pod de aici se preta la un atac surpriză din partea unui potenţial adversar.

Lucrările la capul de pod Turtucaia s-au desfăşurat în ritm rapid, astfel că, la declanşarea războiului, el era în stare de operativitate. Capul de pod avea două aliniamente (linii) de apărare, cu extremităţile aşezate pe Dunăre. Aliniamentul principal de rezistenţă era situat la 6,5-7 km de liziera oraşului şi cuprindea 15 centre, dezvoltarea frontală fiind de 28 km. Centrele erau formate din redute de companii, cu şanţuri adăpost a căror adâncime mergea până la cel mult 2 metri, distanţa între ele fiind de 1,8-2 km unul de altul. Pentru a se putea susţine reciproc şi a înlesni manevra trupelor s-au construit bretele formate din şanţuri de comunicaţie. Centrele aveau şi adăposturi blindate pentru oameni, cu o adâncime relativ mică de 2,5-3 m. Înapoia aliniamentului principal de rezistenţă s-au construit două Jinii de reculegere”, care aveau menirea de a permite subunităţilor respinse din linia întâi să se refacă, să reziste până la sosirea rezervelor şi, eventual, să contraatace. La 2-3 km de oraş s-a construit un al doilea aliniament de rezistenţă, unde trebuia să se desfăşoare ultimul efort defensiv, lucrările având aici un caracter mai sumar.

Frontul a fost împărţit în trei sectoare: sectorul 1 Staroselo (vest), între Dunăre şi şoseaua ce iese din oraş prin pădurea Daidir, cuprindea centrele 1-5; sectorul 2 (sud) avea în compunere centrele 6-9, limita stângă fiind şoseaua ce ieşea din localitate pe la est; sectorul 3 Antimovo (est) până la Dunăre era compus din 6 centre, respectiv 10-16. Cel mai întărit a fost sectorul 1, el având şi un aliniament de apărare înaintat, deoarece se aprecia că inamicul va ataca, foarte probabil, aici. Un rol important a fost acordat forţelor fluviale, care urmau să sprijine cu focul artileriei acţiunea trupelor din capul de pod. Pe malul stâng al Dunării, la Olteniţa şi în împrejurimi, s-a amenajat un sector distinct pentru a sprijini garnizoana de pe malul drept.

Din primăvara anului 1915 până la 18 august 1916, data începerii confruntărilor, Marele Stat Major a introdus succesiv în capul de pod de la Turtucaia o serie de unităţi şi subunităţi, cu intenţia de a da tărie apărării acestui obiectiv important. În preziua declanşării ostilităţilor, la Turtucaia se afla dislocată Divizia 17 infanterie, comandată de generalul Constantin Teodorescu, fost profesor de geografie militară la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti şi unul dintre cei mai importanţi teoreticieni militari români de până la Primul Război Mondial. Divizia avea în compunere Brigada 18 infanterie (regimentele 36 şi 76 infanterie), comandantă de colonelul Nicolae Mărăşescu, Brigada 39 infanterie (Regimentul 79 infanterie şi batalioanele IV ale regimentelor 40, 75, 80 infanterie), comandant, generalul Drăgotescu (acesta nu a exercitat efectiv comanda), trei divizioane; un pluton de cavalerie; o companie pioneri cetate: o secţie proiectoare; o secţie ambulanţă; un echipaj poduri fluviu; două automobile, serviciile aferente (artilerie, sanitar, intendenţă, geniu, justiţie, transporturi).

Totalul forţelor luptătoare şi a armamentului aflat în dotare, existente în capul de pod Turtucaia la jumătatea lunii august 1916, se ridica la 17 batalioane (511 ofiţeri, 25.086 trupă, în acest număr intrând şi forţele fluviale), 18.217 arme, 157 de piese de artilerie de diferite calibre (23 dintre ele erau mobile), 66 de mitraliere. Sectorul 1 a fost încredinţat Regimentului 36 infanterie (comandat de locotenent-colonelul Solomon Nicolicescu), care a primit ca întărire şi batalionul IV / Regimentul 40 infanterie, sectorul 2 a revenit Regimentului 79 infanterie, comandat de locotenent-colonelul I. Dumitrescu-Osânceanu, iar sectorul 3, Regimentului 76 infanterie, ce avea în frunte pe locotenent-colonelul Alexandru Marinescu. Îri rezerva mobilă au fost păstrate şase batalioane, dintre care patru de miliţii şi compania pioneri cetate.

Potrivit planului de campanie, elaborat de Marele Stat Major, pe frontul de sud a fost dislocată Armata a III-a, comandată de generalul Mihail Aslan, care, în prima etapă, adopta o conduită defensivă. Către a zecea zi de la mobilizare, forţele aliate româno-ruse urmau să înceapă acţiuni ofensive în sudul Dobrogei şi în estul Bulgariei. Scopul era ajungerea pe aliniamentul Rusciuk-Şumla-Varna şi consolidarea acestuia. O asemenea operaţie avea scopul să asigure libertatea de acţiune pentru grupul principal de forţe care opera în Transilvania. Divizia 17 infanterie avea misiunea să respingă toate atacurile forţelor adverse şi să păstreze capul de pod şi prin aceasta malul drept al Dunării. Pentru îndeplinirea ei se cerea trupelor dislocate aici o rezistenţă acerbă „împinsă până la ultima extremitate”.

De partea cealaltă, mareşalul August von Mackensen, comandantul forţelor bulgaro-germane, deşi avea opinii diferite faţă de cele ale comandamentului bulgar, a acceptat, la 18/31 august 1916, planul de operaţii al generalului Ştefan Toşev, comandantul Armatei a III-a bulgare. El prevedea atacul concomitent al capetelor de pod Turtucaia şi Silistra, lovitura principală fiind îndreptată asupra primei localităţi. Ulterior, forţele bulgare şi germane trebuiau să se îndrepte spre Dobrogea, forţarea Dunării fiind lăsată pentru o perioadă ulterioară.

Pentru ofensiva asupra Turtucaiei, generalul Toşev a destinat Divizia 4 infanterie, două brigăzi din Divizia 1 infanterie şi coloana maior Hammerstein, compusă dintr-un batalion german, şapte plutoane de mitraliere, trei escadroane şi două baterii.Totalul forţelor atacatoare s-a ridicat la 29 de batalioane, o companie de pioneri, patru escadroane, 36 de baterii (20 de câmp şi 16 grele cu 144 de guri de foc). Din planul de operaţie al forţelor bulgaro-germane se observă că adversarul a intuit caracterul izolat al capului de pod Turtucaia, îndreptându-şi lovitura principală asupra acestuia. Operaţiile forţelor bulgaro-germane au început la 19 august / 1 septembrie 1916, concomitent cu declaraţia de război a celor două ţări adresată României, în prima zi, au avut loc acţiuni locale la nivelul pichetelor de grăniceri, atacul propriu-zis asupra capului de pod fiind declanşat la 20 august / 2 septembrie 1916. Lovitura principală a fost îndreptată asupra sectorului 2 Daidir, unde a acţionat Divizia 4 infanterie bulgară. Trupele române au reacţionat cu timiditate, avanposturile fiind retrase pe linia principală de rezistenţă.

În zilele de 20-21 august / 2-3 septembrie 1916, atacurile trupelor bulgare şi germane au fost, în general, slabe. Cu toate acestea, informat defectuos de subordonaţi, generalul Constantin Teodorescu a raportat Armatei a III-a că situaţia este disperată, şansele de rezistenţă fiind reduse din cauza lipsei rezervelor. Generalul Mihail Aslan, care ceruse anterior intervenţia trupelor ruse ce se concentrau în Dobrogea, cerere rămasă neonorată, a propus Marelui Cartier General ca trupele din capul de pod să fie retrase spre Silistra. Această solicitare nu a fost aprobată, maiorul Radu R. Rosetti, şeful biroului operaţii, cerând ca, din înaltul Ordin al regelui Ferdinand, garnizoana să reziste până la ultimul om. El a informat, de asemenea, că Marele Cartier General va trimite forţe pentru întărirea garnizoanei capului de pod.

În urma cererilor de ajutor ale generalului Constantin Teodorescu, Marele Cartier General şi Armata a III-a au trimis în Turtucaia 17,5 batalioane, un divizion de obuziere de 105 mm şi un divizion tunuri 75 mm. Ele au sosit în capul de pod începând din noaptea de 3/4 septembrie şi până în cea următoare, 4/5 septembrie. Modul lor de utilizare a întăririlor trimise a fost, însă, complet neproductiv, ele fiind introduse în luptă succesiv şi fără o minimă familiarizare cu terenul şi situaţia operativă. Ofensiva generală a început în ziua de marţi, 23 august / 5 septembrie 1916, trupele bulgare făcând efortul asupra sectorului 2 - în special a centrelor 6-9 - apărat de Regimentul 79 infanterie. Deşi a luptat cu tenacitate, regimentul a fost nevoit să se replieze, Divizia 4 bulgară reuşind să cucerească centrele 7, 8, 9, şi ameninţând prin aceasta flancul stâng al sectorului 1, rămas descoperit. Nici în celelalte două sectoare lucrurile nu au evoluat corespunzător, astfel că trupele române s-au retras pe ultima poziţie de rezistenţă, unde au rămas în noaptea de 23/24 august şi toată dimineaţa de 24 august / 6 septembrie 1916.

Concomitent cu acţiunile din capul de pod Turtucaia, generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a III-a, a cerut grupului de est, comandat de generalul rus Andrei M. Zaioncikovski, să dispună ocuparea localităţii Bazargic (Dobrici), iar cu forţele rămase să se îndrepte în marş forţat către Turtucaia. În acelaşi timp, generalul Mihail Aslan a ordonat Diviziei 9 infanterie, comandată de generalul Ioan Basarabescu, să lase patru batalioane la Silistra, iar cu restul forţelor să execute o ofensivă viguroasă spre Turtucaia, pentru a degaja capul de pod. Măsura era binevenită, dar era foarte tardivă, un asemenea ordin trebuind să fie dat cu 2-3 zile în urmă. Dar chiar dacă a fost dat în ultimul moment, aplicarea energică a ordinului ar fi fost în măsură să evite înfrângerea ce a urmat. Generalul I. Basarabescu era, însă, depăşit de situaţie, astfel că măsurile luate au fost lipsite de energie, trupele de sub comanda sa nefiind în stare să realizeze cât de cât o acţiune coerentă. La aceasta s-a adăugat inactivitatea generalului rus A. Zaioncikovski, care practic nu a executat ordinul primit.

În dimineaţa zilei de 24 august / 6 septembrie 1916, începând cu ora 4,30 artileria bulgaro-germană a executat o violentă pregătire de foc asupra sectoarelor 2 şi 3, tirul fiind condus prin observaţie aeriană de către un dirijabil, lansat deasupra flancului dintre cele două sectoare. A urmat, apoi, atacul propriu-zis, trupele române opunând o rezistenţă inegală. Unele au rămas pe poziţie, materializând ordinul de a rezista până la „ultima extremitate”, altele au cedat rapid, fie în urma pregătirii de foc, fie la primul atac. La 11,30, generalul Teodorescu a raportat telefonic Marelui Cartier General că situaţia capului de pod este disperată şi că nu este nici o speranţă de ajutor din partea forţelor de la Silistra. Maiorul Radu Rosetti a cerut ca în nici un caz statul major să nu cadă prizonier. Generalul Constantin Teodorescu a trecut, către ora 13,15, împreună cu statul său major, la Olteniţa, la bordul unei vedete a marinei române.

Plecarea de pe câmpul de luptă a comandantului înainte de terminarea bătăliei, chiar dacă acesta a invocat, ulterior, ordinul Marelui Cartier General, a generat panică şi a diminuat spiritul de rezistenţă al trupelor. Capul de pod a căzut la ora 16,30, comandantul Brigăzii 18 infanterie, colonelul N. Mărăşescu, fiind cel care a cerut adversarului oprirea luptelor. Pierderile suferite de trupele române au fost însemnate, bulgarii luând 28.500 de militari români prizonieri, dintre care 480 de ofiţeri. Totalul forţelor care au luptat în capul de pod s-a ridicat la 39.000 de oameni (fără marină). Din ceilalţi 10.500 de militari, 3.500 au reuşit să scape, refugiindu-se la Olteniţa şi la Silistra. Restul de 7.000 de militari reprezintă morţii şi răniţii. La rândul lor, forţele bulgare au pierdut 7.950 de oameni (morţi - 35 de ofiţeri şi 1.438 trupă), dintre care Divizia 4 infanterie, cea care a atacat sectorul 2, a avut 6.586 de militari, ceea ce reprezintă 70% din totalul pierderilor bulgare.

Confruntarea de la Turtucaia, purtată la nivel tactic, a avut consecinţe strategice şi politice extrem de importante, care şi-au pus amprenta pe evoluţia ulterioară a războiului. Înfrângerea de la Turtucaia a venit pe fondul entuziasmului general al intrării în război după o perioadă de dezbateri aprinse, incertitudine şi nelinişte şi al primelor succese de pe frontul carpatic. Ea era, scria I.G. Duca, „aşa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succesele - netăgăduitele succese de la nord - dar arunca de la început un fel de val de discredit asupra întregii noastre intrări în acţiune” (I.G. Duca, Memorii, vol. III, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, 1994). Un alt contemporan şi memorialist de excepţie, Constantin Argetoianu, scria şi el: „Turtucaia înseamnă o dată mare în situaţia politică a ţării noastre.

Odată cu căderea Turtucaiei au căzut şi solzii de pe ochii celor mai mulţi, s-a prăbuşit întreaga schelărie politică ridicată de regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului român” (Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, partea a V-a, 1916-1917), editor Stelian Neagoe, Bucureşti, 1995). Opinia publică şi-a schimbat, brusc, starea de spirit, devenind neîncrezătoare în soluţia aleasă, în şansele de reuşită ale armatei şi ale ţării. Toate nemulţumirile, multe dintre ele reale, anesteziate de momentul intrării în luptă, au căpătat cale liberă de exprimare, ceea ce a afectat profund moralul populaţiei şi al armatei. Pe această bază a apărut şi procesul „Răspunderilor” în pregătirea războiului, sintagmă care va face o carieră răsunătoare la sfârşitul conflagraţiei şi din care îşi va trage seva „legenda Averescu”.

Dar extrem de gravă a fost criza produsă la nivelul comandamentului superior al armatei. Sub presiunea emoţiei generale produse de rezultatul bătăliilor de la Turtucaia şi Silistra, la sugestia primului ministru Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand a convocat la Periş (2/16 septembrie 1916) un consiliu de război la care au participat comandanţii de armată şi generalul Dumitru Iliescu. Soluţia la care s-a ajuns a fost oprirea ofensivei pe frontul de nord şi organizarea unei mari acţiuni la sud de Dunăre pentru nimicirea forţelor bulgaro-germane. Cu organizarea acestei ofensive a fost însărcinat generalul Alexandru Averescu, comandant al Armatei 2, cel care fusese, de altfel, autorul ideii (detalii în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, 2005). Întregul dispozitiv a fost restructurat şi s-a organizat manevra de la Flămânda (18 septembrie / 1 octombrie - 22 septembrie / 5 octombrie 1916), care nu a avut succes.

Schimbarea planului de campanie, înainte ca forţele din Transilvania să atingă aliniamentul râului Mureş, obiectivul primei etape, a reprezentat o decizie cu urmări nefaste asupra întregului front românesc, chiar dacă concepţia manevrei a fost una ingenioasă. Înfrângerea de la Turtucaia, severă cum a fost ea, nu justifica prin nimic pripeala şi lipsa de stăpânire de care a dat dovadă Marele Cartier General. Se pierduse o simplă poziţie de ordin tactic şi chiar dacă trupele inamice se aflau la 60 km de Bucureşti, capitala nu era în pericol, deoarece exista Dunărea, obstacol de valoare strategică. De altfel, adversarul (Grupul Kosch) a forţat fluviul la 10/23 noiembrie 1916, nu la Olteniţa, punctul cel mai apropiat de Bucureşti, ci la Zimnicea. În concluzie, bătălia de la Turtucaia, confruntare de ordin tactic, rămâne, prin rezultatul său, un început nefericit al războiului care trebuia să aducă întregirea neamului. Totodată, ea a spulberat iluziile multora privitoare la o cale facilă de împlinire a acestui ideal şi a fost un început al înfrângerilor, care au făcut din campania anului 1916 un dezastru militar.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …