Bătălia de la Stănileşti (8-12 iulie 1711)

Conflagraţia din nordul Europei între Rusia şi Suedia, în principal, îşi făcuse simţită prezenţa şi în răsăritul Europei. În Polonia s-a declanşat un război între adepţii lui August al II-lea, sprijinit de ţar, şi cei ai lui Stanislaw Leszczynski, ales rege (1704) cu ajutorul lui Carol al XII-lea (1697-1718). Poarta a acordat sprijin politicii poloneze a regelui suedez Carol al XII-lea, recunoscând oficial (1707) pe Stanislaw Leszczynski ca rege al Poloniei.

Hanul Crimeei, Devlet Ghirai (1699-1702, 1707-1713 şi 1716) a dorit să-şi unească oştile cu cele ale regelui suedez şi ale hatmanului cazac Mazepa, împotriva ţarului, însă sultanul s-a opus. El nu a dat curs nici insistenţelor Franţei de a ataca imediat Rusia. Această greşeală, fatală pentru suedezi şi otomani, a favorizat victoria lui Petru cel Mare la Poltava (1709). Carol al XII-lea şi Mazepa au reuşit să se refugieze la Tighina (Bender), Poarta oferindu-le o ospitalitate scump plătită de Principatele române. De aici, regele Suediei a dus o intensă activitate politică în scopul atragerii Porţii în războiul împotriva Rusiei.

Devlet Ghirai, hanul Crimeei, anticipând un iminent conflict militar cu Rusia, dorea mazilirea şi capturarea domnului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ale cărui relaţii secrete cu ţarul ajunseseră să fie cunoscute la Poartă. Hanul recomanda pentru această misiune pe Dimitrie Cantemir, apreciind că domnul Moldovei, Nicolae Mavrocordat (1709-1710), nu va primi concursul boierilor pentru îndeplinirea poruncii fiind fanariot, deci străin de ţară, şi nepopular pentru că instaurase o cârmuire autoritară.

Mazilirea lui Nicolae Mavrocordat şi numirea lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) la tronul Moldovei reprezentau reacţia Porţii la consolidarea influenţei Rusiei în Polonia şi o acţiune fermă, având ca scop menţinerea controlului ei deplin asupra Principatelor române. Astfel, Poarta a făcut marea eroare de a se lipsi de un slujitor credincios - Nicolae Mavrocordat - şi de a-i acorda domnia lui Dimitrie Cantemir, care plănuia în secret să se revolte împotriva sultanului, trecând, practic, de partea ţarului.

Schimbarea raportului de forţe, ca urmare a luptei de la Poltava, în Europa de răsărit şi trimiterea de către ţar a unor agenţi speciali şi misionari în Imperiul Otoman, în teritoriile unde existau creştini ortodocşi, au dus la încordarea relaţiilor între Imperiul Otoman şi Rusia. Ultimatumul lui Petru cel Mare a dus la declaraţia de război a Porţii (20 noiembrie 1710). Ţarul a proclamat solemn începerea campaniei la 19 martie 1711. După negocierile dintre reprezentanţii facţiunii boiereşti moldovene proruse cu diplomaţia rusă în Polonia, la care s-au alăturat apoi şi solii lui Dimitrie Cantemir, au rezultat două diplome, una acordată de ţar boierilor, a doua lui Cantemir (Luck, 13 aprilie 1711). Ele concordau, în linii mari, în ceea ce priveşte coordonatele politicii externe.

Principele Moldovei, în alianţă perpetuă cu Rusia, trebuia să participe cu oastea sa la războiul ţarului împotriva sultanului. Rusia instala „temporar” garnizoane în cetăţile Moldovei. Acest principat nu va mai accepta suzeranitatea otomană, în cazul unei înfrângeri, domnul primea adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia, în cazul victoriei, Bugeacul revenea în stăpânirea Moldovei, care şi-ar fi restabilit astfel hotarele pe cursul inferior al Nistrului şi la Dunărea maritimă.

Planul lui Petru era să traverseze Moldova şi apoi să treacă la sud de Dunăre, spre Istanbul, expediţia fiind considerată mai mult un drum triumfal printre pravoslavnici. Liniile de aprovizionare ale armatei ţarului s-au dovedit a fi mult prea lungi, ceea ce permitea tătarilor să le intercepteze. Astfel, de la începutul expediţiei, logistica armatei ruse s-a dovedit a fi deficitară. Doar la sfârşitul secolului, după cucerirea Crimeei şi anihilarea tătarilor şi, implicit, prin apropierea sensibilă de teatrul de război din Principatele române, planurile Moscovei vor avea sorţi de izbândă. În perspectiva operaţiilor militare, Dimitrie Cantemir şi-a concentrat trupele, 5-6 steaguri de oaste, în zona mănăstirii fortificate Cetăţuia, lângă Iaşi, iar Constantin Brâncoveanu şi-a instalat tabăra la Albeşti, lângă Urlaţi. Ţarul a intrat în Iaşi la 5 iulie 1711, hotărând începerea ofensivei spre Dunăre.

Bine informat asupra raportului real de forţe între oastea rusă şi cea otomană, domnul muntean Constantin Brâncoveanu a trimis la Iaşi un sol, fostul mare comis Gheorghe Castriota. Acesta a solicitat ţarului asigurarea apărării Ţării Româneşti împotriva oştirii otomane, ca o condiţie a colaborării politico-militare, propunere care a fost respinsă. Fără a mai putea conta pe ajutorul ţarului, după defecţiunea marelui spătar muntean Toma Cantacuzino - care în fruntea unui pâlc de oaste a trecut din tabăra domnului Ţării Româneşti în cea rusească - Brâncoveanu a trăit clipe de groază în perspectiva unei pedepse crunte din partea Porţii. Pedeapsă pe care a înfruntat-o, împreună cu fiii lui, însă, câţiva ani mai târziu.

Pentru a forţa intrarea în război a Ţării Româneşti, comandamentul rus a hotărât deplasarea unui corp de oaste de 10.000 de oameni, format din trupe de cavalerie, cu misiunea de a cuceri cetatea Brăilei, posesiune otomană. Această ultimă măsură a avut un efect dezastruos, cavaleria tătarilor şi cea otomană reuşind să încercuiască, fără a întâmpina o rezistenţă eficace, grosul armatei ruseşti, condus de ţar, care nu mai avea protecţia propriei cavalerii. Corpul de oaste rus comandat de generalul K.E. Ronne şi Toma Cantacuzino avea misiunea de a obţine proviziile necesare armatei ruse din Ţara Românească, de a antrena în război oastea munteană, să cucerească Brăila, posesiune otomană, să pună stăpânire pe podul de la vadul Obluciţei, tăind astfel linia de comunicaţii a oştii otomane. Garnizoana otomană a cetăţii Brăila a capitulat la 25 iulie 1711, dar această victorie nu a avut vreun efect pozitiv pentru campania oştii ţarului, care între timp capitulase.

La 11 iulie 1711, ţarul şi domnul - înştiinţaţi de trecerea Dunării, la Obluciţa, de către oastea otomană - au pornit în marş în fruntea a 38.000 de ostaşi ruşi şi a 6.000 de moldoveni. La Stănileşti, otomanii i tătarii având un efectiv de 120.000 de oameni au încercuit armatele ţarului şi ale lui Dimitrie Cantemir (20 iulie), care se aflau la bunul plac al marelui vizir Baltadji Mehmed Paşa. Acesta nu a profitat însă de gravele erori de tactică şi de strategie ale lui Petru cel Mare şi nu a cerut predarea necondiţionată a ruşilor, care se aflau într-o situaţie disperată, mai având provizii doar pentru câteva zile. Otomanii au bombardat tabăra rusă cu 470 de guri de foc şi au asaltat în câteva rânduri tabăra ţarului, în după-amiaza zilei de 21 iulie, ruşii au contraatacat, dar după pierderi mari, inclusiv doi generali, avântul ruşilor s-a frânt.

Marele vizir a acceptat în mod surprinzător propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, eroul victoriei diplomatice a Rusiei de la Stănileşti (Vadul Huşilor) (22 iulie 1711). După unele izvoare, Şafirov a cumpărat pacea cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), drept urmare marele vizir renunţând şi la pretenţia de a-i fi predat hainul prinţ Cantemir. În orice caz. În urma zvonurilor răspândite în Istanbul, că marele vizir a fost mituit de ruşi pentru o pace favorabilă lor, Baltadji Mehmed Paşa a fost mazilit.

Poarta recupera astfel cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice pierdute prin tratatul de la Istanbul (1700). Rusia se angaja să distrugă cetăţile Taganrog, Kamenkoi şi fortul construit pe râul Taman şi să nu mai acţioneze în Polonia sau în teritoriile cazacilor dependente de polonezi sau de tătari. Regele Carol al XII-lea primea permisiunea să treacă, prin Polonia, spre Suedia. Toate acestea nu reprezentau însă o victorie hotărâtoare, ci doar au ponderat pentru moment apetitul imperial al Rusiei, întârziindu-i avansul spre sud-estul Europei. Consecinţele păcii erau, în plan strategic, favorabile Rusiei, care dezangajată la frontiera sa sudică a căpătat răgazul necesar de a-şi focaliza forţele în „Războiul nordic”, învingând definitiv Suedia şi căpătând ieşire la Marea Baltică.

Defecţiunea domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir, şi atitudinea ambiguă a lui Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti - care a rămas în expectativă, pentru a fi sigur cine va fi învingătorul în conflictul din 1711 - au determinat Poarta să ia hotărâri importante în vederea consolidării controlului ei asupra Principatelor române. Una dintre ele a fost decapitarea lui Constantin Brâncoveanu (1714), a celor patru fii ai săi - Constantin, Ştefan, Radu, Matei - şi a ginerelui său, lanache Văcărescu.

Victoria ţarului de la Poltava şi satelizarea Poloniei de către ruşi, cât şi acţiunile procreştine ale lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir au condus la acordarea de Poartă a tronurilor de la Bucureşti şi Iaşi numai unor persoane de încredere, originare în general din cartierul grecesc al Istanbulului, Fanar, şi aceasta fără consultarea boierilor în ţară. În acelaşi timp, după cucerirea Ungariei şi Transilvaniei de către imperiali şi reintrarea Cameniţei în posesia Poloniei, sarcina procurării de informaţii pentru Poartă revenea în zonă cu deosebire domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, care trebuiau de aceea aleşi dintre elementele fidele Porţii.

Sistemul nu era nou, datând din secolul al XVII-lea, inedită era doar aplicarea lui sistematică şi pe termen lung. Deci, în timpul domniilor fanariote, nu a avut loc o schimbare radicală a statutului juridic al Moldovei şi al Ţării Româneşti faţă de Poartă, ci o deteriorare foarte gravă a acestui statut. Instaurarea domniilor fanariote în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) a fost determinată de necesitatea imperioasă a Porţii de a-şi întări poziţiile în Principatele române, care aveau un rol strategic decisiv pentru păstrarea controlului asupra liniei Dunării de Jos şi chiar pentru garantarea siguranţei Istanbulului.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …