Bătălia de la Stalingrad (1 august 1942 – 3 februarie 1943)

Contraofensiva armatei sovietice de la sfârşitul anului 1941, prin care a fost salvată Moscova, a pus capăt „războiului fulger” („blitzkrieg”), practicat cu foarte mult succes, până atunci, de armata germană. Războiul pe frontul de Est s-a transformat într-o confruntare de uzură, cu un sfârşit incert şi cu o durată imprevizibilă. Cum nu mai avea suficiente forţe pentru a relua, în 1942, ofensiva pe întregul front, Hitler a optat pentru o acţiune de amploare la flancul sudic al frontului germano-sovietic. El spera să învingă decisiv forţele sovietice şi să ajungă la rezervele petroliere ale Mării Caspice, element extrem de important pentru continuarea cu succes a războiului.

După cum arăta cunoscutul istoric Liddel Hart, această opinie s-a dovedit a fi nerealistă, Germania continuând războiul încă trei ani fără petrolul caspic. Declanşarea unei ofensive de amploare la flancul sudic al frontului s-a bazat şi pe consideraţii strategice. Odată cucerit Caucazul, forţele germane puteau continua acţiunile în Iran, unde s-ar fi făcut joncţiunea cu trupele lui Rommel, care dezvoltau ofensiva pe ţărmul nord-african, cu perspectiva de a ajunge în Orientul Mijlociu. Hegemonia britanică din această regiune ar fi fost pusă în discuţie, iar Turcia ar fi renunţat la espectativa sa.

Această viziune politico-strategică a lui Hitler s-a materializat în „Planul Albastru” („Directiva nr. 41”), semnată la 5 aprilie 1942. Operaţiile au început la 28 iunie 1942, Grupul de armate „Sud” înaintând rapid spre est, fără ca acest lucru să însemne şi distrugerea armatelor sovietice. Înşelat de această înaintare rapidă, la 23 iulie 1942, Hitler a semnat Directiva operativă nr. 45, prin care a modificat substanţial planul de campanie iniţial, hotărând să cucerească simultan atât Caucazul cât şi Stalingradul, obiective separate până la acea dată.

Bătălia de la Stalingrad a cunoscut două faze - până la 18 noiembrie 1942 a avut loc ofensiva germană, lupte extrem de violente ducându-se în interiorul oraşului, iar de la 19 noiembrie 1942 până la 2 februarie 1943, rolurile s-au inversat, sovieticii declanşând o puternică contraofensivă, care a avut drept rezultat încercuirea şi nimicirea Armatei 6 germane, comandată de feldmareşalul Friedrich von Paulus.

În această încleştare uriaşă, ce a avut un rol hotărâtor asupra desfăşurării celei de-a doua conflagraţii mondiale, România a avut o participare semnificativă. Dând curs solicitărilor lui Hitler, Ion Antonescu a decis, la începutul anului 1942, să participe la viitoarea ofensivă de vară a Wehrmahtului, cuantumul forţelor situându-se la nivelul campaniei anului 1941. Angajamentul lui Ion Antonescu a trezit reacţii puternice la nivelul conducerii armatei române. Generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major, a protestat, cerând, la 8 ianuarie 1942, printr-un memoriu, ca forţele ce vor fi angajate să fie cât mai mici cu putinţă. El a fost demis din funcţie, în locul său fiind numit generalul Ilie Şteflea.

Mareşalul Ion Antonescu s-a confruntat şi cu opoziţia Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal, liderii acestora, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, deşi nu cunoşteau valoarea corpului expediţionar, cerând păstrarea trupelor în ţară. În pofida acestor proteste, Ion Antonescu şi-a respectat promisiunile şi a trimis, începând cu luna iunie 1942, peste 27 de divizii pe frontul de est. Unele dintre ele au fost îndreptate spre Stalingrad, iar altele în Caucaz.

În marea încleştare de pe Volga au luat parte două armate române. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu şi încadrată în Grupul de armate „B” a fost dispusă, începând cu 10 octombrie 1942, în marele cot al Donului, într-o fâşie largă de 148 km, între Kletkaia şi Suhoi Doneţk. Limita dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepţia celor două capete de pod de la Kletkaia şi Serafimovici, deţinute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stânga Armata 8 italiană.

Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 şi 7), efectivul ridicându-se la 143.336 de militari. La începutul lunii noiembrie 1942, în fâşia de apărare a armatei a fost dislocat Corpul 48 blindat german, în compunerea căruia au intrat Divizia 22 tancuri germană şi Divizia 1 blindată română. El a fost subordonat, însă, Grupului de armate „B”, care putea decide angajarea lui pe front.

Comandamentul armatei a adoptat un dispozitiv operativ pe un eşalon, rezerva fiind constituită din Divizia 15 infanterie (ce avea doar cinci batalioane) şi Divizia 7 cavalerie. Marilor unităţi le-au revenit fronturi întinse ce depăşeau cu mult posibilităţile, un alt neajuns fiind lipsa armamentului antitanc. De asemenea, datorită iernii timpurii şi proastei organizări a serviciilor, echiparea şi hrănirea trupelor au avut mult de suferit.

Un alt element important a fost limitarea drastică a libertăţii de mişcare a comandamentelor româneşti de către Grupul de armate „B”, orice acţiune desfăşurată cu mai mult decât o companie având nevoie de aprobarea acestuia. Totodată, comandamentele germane, preocupate exclusiv de soarta confruntării de la Stalingrad, au neglijat informaţiile puse la dispoziţie de Armata 3 română, care duceau la concluzia pregătirii de către sovieticii a unei mari ofensive.

Cu totul alta a fost situaţia Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a avut, până la 21 noiembrie 1942, o zi după declanşarea ofensivei sovietice, comanda trupelor, sarcina lui fiind asigurarea marilor unităţi române. Misiunea încredinţată de comandamentul german a fost apărarea „fără gând de retragere” a unei fâşii de circa 230 km la sud de Stalingrad, între Kegulta şi Beketovka.

Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată Armatei 4 tancuri germane, a avut în organică două comandamente de corp de armată (6 şi 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) şi două de cavalerie (5 şi 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de militari. Vecinul din stânga era Corpul 4 armată german, iar la dreapta, la o distanţă considerabilă, se afla Divizia 16 infanterie germană. Dispozitivul adoptat a fost pe un eşalon cu toate marile unităţi aflate în prima linie, marile unităţi având fâşii de apărare extrem de largi.

Planul contraofensivei sovietice în zona Stalingrad, cunoscut şi sub numele de operaţia „Uranus”, a fost stabilit în cursul lunii septembrie 1942, de către Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) şi aprobat de Stalin. El prevedea executarea a două puternice lovituri în sectoare situate la mare distanţă unele de altele şi încercuirea Armatei 6 germane printr-o manevră dublu învăluitoare de mari proporţii. Această misiune a fost încredinţată unei grupări compuse din trei fronturi - „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad”. Acţiunea trebuia declanşată la 13 noiembrie, dar Stalin a decis ca ea să înceapă la 19 şi 20 noiembrie 1942.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, puternice grupări de forţe sovietice din compunerea fronturilor de „Sud-Vest” şi „Don” au trecut la ofensivă în fâşia Armatei 3 române. După câteva ore de confruntări acerbe, dispozitivul trupelor române a fost străpuns în două sectoare, lărgite considerabil în ziua următoare. În perioada 20-25 noiembrie s-au desfăşurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 şi 6 infanterie române şi părţi din diviziile 13, 14 şi 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu toate insistenţele părţii române, Hitler a refuzat să aprobe ieşirea din încercuire a acestui grup, care a fost în cele din urmă capturat de inamic.

Începând cu 27 noiembrie, s-a intrat în faza a doua, când forţele rămase la dispoziţia Armatei 3 române, împreună cu trupe improvizate germane au trecut la apărare pe râul Cir. După o perioadă relativ calmă, trupele sovietice au reluat ofensiva la 17 decembrie 1942, puternice lupte având loc până la 27 decembrie 1942. La începutul lunii ianuarie 1943, Armata 3 română a încetat să mai aibă misiuni operative pe frontul de est, rămăşiţele ei fiind retrase în ţară. În fâşia de apărare a Armatei 4 române, „Frontul Stalingrad” a declanşat ofensiva o zi mai târziu, respectiv la 20 decembrie 1942, lovitura principală fiind primită de Corpul 6 armată român.

În zilele următoare, situaţia marilor unităţi germane s-a agravat, grupările de blindate sovietice pătrunzând adânc în dispozitivul de apărare. Pentru a redresa situaţia, comandamentul german a constituit grupul de armate „Don”, pus sub comanda feldmareşalului Erich von Manstein. Misiunea acestui grup de armate, în care au fost integrate şi marile unităţi ale Armatei 4, era aceea de a despresura, printr-o puternică lovitură, principala grupare germană, Armata 6, încercuită în regiunea Stalingrad (operaţia „Viscolul”). Acţiunea s-a desfăşurat în perioada 12-23 decembrie 1942, dar ea nu a fost încununată de succes, trupele germane ajungând la circa 50 km de gruparea încercuită.

La sfârşitul anului 1942, marile unităţi ale Armatei 4 au fost scoase de pe front şi dispuse în zonele de refacere. În cercul de la Stalingrad au rămas diviziile 20 infanterie, 1 cavalerie şi Detaşamentul „Voicu”, efectivele totale fiind de 12.607 militari (ofiţeri, subofiţeri şi trupă). În marea confruntare de pe Volga, care a reprezentat un punct de răscruce în desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial, armata română a înregistrat cea mai severă înfrângere din istoria sa. Din efectivul total angajat, care s-a ridicat la 253.957 de oameni, pierderile s-au cifrat la 158.854 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). Au fost, de asemenea, pierdute importante cantităţi de armament, muniţie, subzistente, echipament etc.

Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria armatei române sunt multiple, un loc semnificativ având decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atât de mare fără un acord clar cu partenerul de alianţă, care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvântul în zilele contraofensivei sovietice, marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice.

O răspundere foarte mare a revenit comandamentului german, care a angajat cele două armate române în condiţii cu totul improprii - fronturi foarte întinse, slabă aprovizionare, prioritate având gruparea ce acţiona în zona Stalingradului, lipsa rezervelor, limitarea drastică a libertăţii de mişcare etc. Tot atât de gravă a fost şi ignorarea totală a informaţiilor oferite de comandamentele româneşti, referitoare la pregătirile masive ale sovieticilor pentru contraofensivă.

Înfrângerea de la Stalingrad a zdruncinat extrem de serios camaraderia de arme româno-germană. Partea germană a pus eşecul pe seama românilor care, la rândul lor, îi acuzau pe partenerii de alianţă de nerespectarea obligaţiilor asumate la începutul campaniei şi angajarea total deficitară a forţelor pe front. Ea a avut şi importante consecinţe pe plan intern, şubrezind iremediabil poziţiile regimului Ion Antonescu, mulţi considerându-l o formulă tranzitorie.

Prin urmare, forţele politice aflate la guvernare sau în opoziţie şi-au multiplicat eforturile pentru ieşirea din alianţa cu Germania. Prin forţele militare angajate, prin regiunea unde ele au acţionat, foarte depărtată de hotarele ţării, prin dramatismul încleştărilor şi dimensiunile pierderilor umane şi materiale, bătălia de la Stalingrad se înscrie ca o experienţă unică în istoria armatei române.

Check Also

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …