Bătălia de la Şoplea (26 iunie 1655)

Seimenii erau mercenari, în mare parte sârbi şi bulgari, ale căror efective, în special în oastea Ţării Româneşti, dar şi a Moldovei, crescuseră substanţial, atât ca urmare a ameninţărilor externe, cât şi a luptelor dintre domnii Matei Basarab şi Vasile Lupu. Aceşti mercenari (lefegii) erau aşezaţi atât în oraşe, mai ales în Bucureşti şi Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti, cât şi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, fiind scutiţi de dări şi de clacă. După instaurarea păcii între domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, pentru seimeni exista pericolul ca, nemaifiind necesari pentru domni, să nu-şi mai primească soldele şi, chiar mai mult, să devină rumâni - ţărani dependenţi, pierzându-şi privilegiile (scutirile) şi devenind birnici.

Prin forma în care s-a manifestat, răscoala seimenilor s-a asemănat foarte mult cu desele ridicări la luptă din acea vreme ale ienicerilor din Istanbul. Un factor care a jucat un rol important a fost faptul că seimenii aveau legături de rudenie cu ostaşii pământeni, dorobanţii (darabanii) şi călăraşii şi chiar în unele comunităţi săteşti sau orăşeneşti, care le-au asigurat un sprijin consistent. După victoria de la Finta (1653), seimenii s-au răsculat, pretinzând trei solde (lefuri). Câţiva mari demnitari au fost ucişi, sub acuzaţia că-l sfătuiesc de rău pe domn. Seimenii erau sprijiniţi de darabani şi călăraşi, slujitori români, şi de o parte din roşii, curteni de ţară. În toamnă, tulburările au reizbucnit. Matei Basarab nefiind în Târgovişte, seimenii au ocupat curtea domnească şi i-au interzis domnului intrarea în oraş, cerându-i să plece din ţară sau să se călugărească. Au fost calmaţi după mai multe zile şi după ce li s-au făcut mari făgăduieli.

În Moldova, domnul Gheorghe Ştefan (1653-1658), de teama cazacilor, ţinea în preajma sa 1.000 de seimeni, parte dintre aceştia trimişi în ajutor de Matei Basarab. La începutul anului 1654, „săimenii, den nebuniia căpitanilor săi şi den semeţiia de care să împlusă încă den Ţara Muntenească”, după cum relatează cronica ţării, au măcelărit pe uliţele Iaşiului pe mercenarii nemţi pe care i-au întâlnit în cale. Însă bulucbaşii şi căpitanul seimenilor s-au încrezut în cuvântul domnului, care, printr-o stratagemă, sub pretextul tratativelor, i-a atras la curte, unde au fost imediat decapitaţi. Răsculaţii au intrat în panică şi au fost împrăştiaţi de curteni, slujitori şi de mercenarii nemţi. Cei care au mai ajuns teferi în Ţara Românească îi aţâţau pe seimenii de aici împotriva dragonilor nemţi din oastea lui Matei Basarab pentru a se răzbuna. Domnul a poruncit ca instigatorii să fie ucişi şi un număr de peste 1.000 de seimeni să fie puşi la bir, pierzându-şi toate privilegiile.

Bătrânul domn, rănit la Finta şi care fusese umilit de proprii săi ostaşi, a murit la 9 aprilie 1654. Fiul natural al domnului Radu Şerban (1602-1611), Constantin Şerban (1654-1658), i-a urmat la tron. Fiind sprijinit de oştire, pentru început a acordat o scutire de bir pentru o perioadă de trei luni, a iertat „năpăştile”, iar călăreţii şi darabanii au fost scutiţi de dijmă şi oierit. Când domnul Constantin Şerban a hotărât desfiinţarea corpului seimenilor, care nu mai era necesar după înlăturarea lui Vasile Lupu, răscoala a reizbucnit în Ţara Românească, la 17 februarie 1655, căpătând proporţii mult mai mari. De partea lor au trecut darabanii, o parte din roşii, meşteşugari din Bucureşti şi ţărani dependenţi (rumâni). Răscoala a avut ca principale centre oraşele unde se aflau garnizoane ale slujitorilor: Bucureşti, Târgovişte, Ruşii de Vede, Târgşor, Ploieşti, Gherghiţa etc. Boierii surprinşi de răsculaţi erau măcelăriţi în faţa familiilor lor, multe boieroaice au fost necinstite, au fost ucişi călugări şi negustori. Au fost jefuite averile boierilor, odoarele scumpe bisericeşti - icoanele erau arse pentru a se obţine aurul cu care erau poleite - şi averile negustorilor.

Domnul şi boierii munteni au cerut ajutorul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660), domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan şi paşei de Silistra. Răsculaţii, la rândul lor, au cerut sprijinul hatmanului cazacilor. Solii seimenilor îi ofereau lui Bogdan Hmelniţki un număr de 12.000 de ostaşi şi armele de foc ale domnului Ţării Româneşti şi promiteau că vor chema în ajutor mulţi sârbi şi bulgari. Hmelniţki le-a răspuns seimenilor că, în caz de victorie în conflictul său cu polonii, îşi va stabili tabăra la Liov, de unde va trimite oaste în Moldova. Legăturile dintre răsculaţi şi cazaci au stârnit o mare îngrijorare la Poartă. Dacă s-ar fi ajuns la o alianţă efectivă între cazaci şi seimeni - o adevărată frăţie slavă - pericolul ar fi fost uriaş pentru ţările române, care ar fi devenit teatru de război între oştile Porţii şi cele ale cazacilor zaporojeni - supuşii ţarului din 1654 - şi ale lefegiilor bulgari şi sârbi, aliaţi cu slujitori români. O ofensivă victorioasă a oştenilor ţarului, cu un secol şi jumătate înainte de cea care s-a petrecut în realitate, ar fi schimbat soarta Ţărilor Române, care ar fi ajuns gubernii ţariste.

Prizonier de facto al seimenilor, Constantin Şerban a făcut jocul răsculaţilor până când a aflat că oastea principelui Transilvaniei şi cea a domnului Moldovei, de 5.000 de oameni, şi-au început marşul spre Ţara Românească, pregătind un atac concentric. Apoi a părăsit, în taină, tabăra de la Gherghiţa, refugiindu-se la Siyavuş, paşa de Silistra, răsculaţii fiind nevoiţi să aleagă un nou domn, pe fostul mare spătar Hrizea (Hrizică). La 20 mai 1655, o solie, reprezentând pe mitropolit, marii boieri şi roşii de ţară, a cerut oficial principelui Transilvaniei să pedepsească pe răsculaţi. Oastea transilvană, în număr de cel puţin 30.000 de ostaşi, printre care şi contingente ale boierilor munteni, dotată cu 12 tunuri, a trecut Carpaţii prin pasul Buzăului, principele plănuind să facă joncţiunea cu ostaşii lui Gheorghe Ştefan. Seimenii, dorobanţii şi călăraşii, în număr de 16.000 şi dispunând de 33 de tunuri, au încercat să împiedice această joncţiune şi să înfrângă pe rând cele două oşti. Înaintând spre Ploieşti şi urmând apoi cursul râului Teleajen, răsculaţii au grăbit atacul împotriva oştii transilvane. Confruntarea a avut loc la Şoplea, la 26 iunie 1655.

Lupta a fost deschisă de focul puternic al tunurilor răsculaţilor. Principele a răspuns prin atacul detaşamentelor de secui şi al celor de haiduci comandate de Ioan Kemeny. Răsculaţii au contraatacat cu ardoare, pe trei direcţii, fiind opriţi de ostaşii lui Kemeny şi de mercenarii şi trabanţii oraşelor săseşti, în frunte cu Andrei Gaudy. Unii dintre căpitanii răsculaţilor au defectat, trecând de partea transilvănenilor. Cum artileria răsculaţilor era ineficace, un atac al transilvănenilor a cucerit tunurile seimenilor şi le-a îndreptat împotriva lor. Utilizate cu pricepere, tunurile capturate au semănat moarte în rândurile răsculaţilor, mii dintre ei rămânând pe câmpul de luptă. Atacul decisiv a fost dat de cavaleria principelui, care a produs panică în rândurile răsculaţilor. Prizonierii au fost traşi în ţeapă, spânzuraţi, sau tăiaţi în bucăţi.

La 27 iunie, a doua zi după luptă, forţele transilvănene s-au unit cu cele moldovene. Slujitorii rămaşi în viaţă au depus un nou jurământ de credinţă faţă de domnul Ţării Româneşti, Constantin Şerban, dar de această dată şi faţă de principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea. Seimenii au reuşit să organizeze focare de rezistenţă la Gherghiţa, Ploieşti, Daia, Craiova şi lângă Bucureşti, la Călugăreni, dar până în toamnă au fost înfrânţi. O parte dintre ei s-au refugiat la sud de Dunăre, în teritoriile natale, iar alţii au fost executaţi. Hrizea a fost capturat şi dus la Alba Iulia. Mai apoi a evadat şi s-a întors în Ţara Românească, unde a fost ucis. Luptele fratricide între oştile Moldovei şi ale Ţării Româneşti în timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, precum şi răscoala seimenilor şi slujitorilor munteni au slăbit mult forţa militară a ţărilor române, care nu vor putea să reziste ofensivei Porţii Otomane, revigorată de guvernarea marilor viziri Koprulu.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …