Bătălia de la Sibiu (13/26 – 16/29 septembrie 1916)

După viguroasa ofensivă ale celor trei armate din primele zile ale războiului, pe frontul de la sud de Sibiu s-a instalat o perioadă de acalmie, folosită de ambii beligeranţi pentru pregătirea viitoarelor acţiuni. Trecând peste şocul provocat de gestul României de la jumătatea lunii august 1916, Puterile Centrale au luat măsuri de concentrare a unor forţe suplimentare pentru a diminua efectele beligerantei Bucureştilor. La 6/19 septembrie 1916 s-a constituit Armata 9 germană, în fruntea căreia a fost numit Erich von Falkenhayn, fostul şef al Marelui Stat Major german, înlăturat de la conducere după ce România intrase în război.

Analizând situaţia, Falkenhayn a hotărât organizarea unei acţiuni ofensive de amploare în sectorul grupului de la Olt. El era cel mai izolat, legătura spre sud realizându-se numai pe valea Oltului. Vecinul din stânga, Grupul de la Jiu, se găsea la 70 km, între cele două grupuri fiind masivele Sebeşului şi Cibinului, iar, la flancul drept, legătura cu Armata 2 nu fuses stabilită. Planul elaborat era ingenios şi prevedea o largă manevră de întoarcere, realizată la flancul stâng al Grupului de la Olt, cu trupe specializate de vânători de munte, un atac de învăluire la aripa dreaptă, combinat cu o acţiune frontală, care avea mai mult un rol de fixare.

De remarcat că manevra de întoarcere a început înaintea declanşării atacului frontal, ceea ce a reprezentat un risc asumat de Falkenhayn, deoarece exista posibilitatea, în realitate aşa s-a şi întâmplat, ca acţiunea să fie descoperită de trupele române. Pe frontul de la Olt, generalul Falkenhayn a concentrat Divizia 187 infanterie (mai puţin un batalion lăsat în sectorul Jiu, unde ofensiva fusese oprită), Divizia 51 infanterie honvezi, Corpul de cavalerie german, comandat de generalul von Schmetow, Corpul alpin, Divizia 76 rezervă, iar, în final, părţi din Divizia 89 infanterie.

De partea cealaltă, pe valea Oltului s-a constituit Corpul 1 armată, comandat de generalul Ion Popovici, în compunerea căruia au intrat Divizia 23, comandată de generalul Gheorghe Sănătescu, dispusă pe partea de vest a Oltului şi Divizia 13 infanterie, comandată de generalul Mihail Castriş, dislocată în stânga şi Brigada 1 călăraşi, condusă de colonelul Marcel Olteanu. Raportul de forţe era net în favoarea adversarului, generalul Falkenhayn dispunând de 44 de batalioane, 261 de mitraliere, 30 de escadroane, 59 de baterii uşoare (de câmp, de munte şi obuziere), 15 baterii grele.

Corpul 1 armată conta pe 25 de batalioane, opt escadroane, 34 de mitraliere, 18 baterii uşoare, două baterii grele. Ofensiva Armatei 9 germane trebuia să înceapă la 10/23 septembrie 1916, dar, un atac al Diviziei 13 infanterie, decis de comandantul Corpului 1 armată, cu scopul cuceririi înălţimilor de la nord de Cornăţel, necesară reglării tirului artileriei, încununată de un succes local, a amânat-o câteva zile. Dacă Divizia 13 infanterie ar fi fost sprijinită de unităţile Armatei 2, foarte probabil că Falkenhayn fie ar fi modificat planul, fie ar fi renunţat la ofensivă.

Nestingherită la flancul stâng, Armata 9 a declanşat acţiunea propriu-zisă la 13/25 septembrie, în momentul în care Corpul alpin realizase manevra de întoarcere în flancul şi spatele Corpului 1 armată şi era gata de luptă. Ea a fost posibilă atât graţie experienţei şi pregătirii superioare a trupelor germane, cât mai ales gravelor neglijenţe din partea comandamentelor româneşti. Deşi deplasarea celor peste 10.000 de militari germani nu a trecut neobservată, fiind semnalată de localnici şi de patrule, nici Armata 1, nici Corpul 1 armată n-au luat măsuri de blocare a Corpului alpin.

Abia la 13/26 septembrie 1916, generalul Ioan Popovici a trimis pe văile superioare ale Sadului şi Lotrului un detaşament mixt. Ulterior, generalul Popovici s-a apărat afirmând că supravegherea marelui interval care îl separa de Grupul de la Jiu cădea în sarcina Armatei 1, corpul pe care îl comanda neavând mijloacele pentru a face acest lucru. De asemenea, el ar fi adus la cunoştinţa Armatei 1 mişcarea trupelor adverse, dar eşalonul superior nu a reacţionat. Totuşi, având în vedere semnele viitoarei ofensive a inamicului care se multiplicau, Armata 1 a trimis ca întăriri Corpului 1 armată un detaşament, compus din cinci batalioane ale Diviziei 20 infanterie, însărcinată cu supravegherea Dunării, condus chiar de comandantul marii unităţi, generalul David Praporgescu.

În dimineaţa zilei de 13/26 septembrie 1916, după o violentă pregătire de artilerie, Falkenhayn, din punctul său de comandă de la Orlat, a dat semnalul atacului general al trupelor din subordine. Lovitura principală a fost dată de Divizia 187 infanterie, sprijinită de o puternică grupare de artilerie, în sectorul Gura Râului - Poplaca. El era apărat de Brigada 3 / Divizia 23 infanterie, comandată de colonelul Traian Moşoiu, care dispunea, pe cei 20 km de front de trupe, doar de patru batalioane. La centrul şi stânga grupării atacatoare, se aflau diviziile 51 de infanterie honvezi şi 76 infanterie rezervă. În pofida superiorităţii de care dispunea, adversarul nu a reuşit, în prima zi, să scoată pe români din poziţiile lor. Dar, evenimente hotărâtoare au avut loc şi în spatele frontului, respectiv în zona Câineni.

Locotenent-colonelul Toma Popescu, ofiţer în statul major al Corpului 1 armată, venind de la Craiova, a fost întâmpinat, în dreptul localităţii, de mitralierele Corpului alpin german, care realizase acţiunea de întoarcere. Din proprie iniţiativă, ofiţerul a adunat 13 bărbaţi, singurii care se mai aflau în localitate, i-a înarmat cu armele care se găseau la primărie. Timp de trei ore, cei 15 luptători (celor 13 li s-a adăugat doi militari) au executat un puternic foc asupra trupelor germane. Crezând că au în faţă trupe mai numeroase, germanii s-au oprit. Profitând de acest răgaz, locotenent-colonelul Popescu a adus trupe din zonă şi a organizat apărarea, evitând astfel ocuparea singurului drum de legătură al Corpului 1 armată cu teritoriul de la sud de Carpaţi.

A doua zi, atacul a fost reluat pe întregul front, dar apărătorii au rezistat şi de această dată. Mai mult, în spatele frontului s-a constituit Detaşamentul „ Lotru”, compus din cinci batalioane, aduse din adâncime, cu misiunea de a acţiona împotriva Corpului alpin şi a degaja defileul Jiului. După două zile de luptă, Falkenhayn constata că ofensiva trupelor sale nu a progresat, iar Corpul alpin nu a reuşit să-şi îndeplinească misiunea. El era, de asemenea, îngrijorat de perspectiva ca Armata 2 română să atace flancul său stâng. Aceasta a decis, la ordinul Marelui Cartier General, să angajeze Divizia 4 infanterie spre vest, ameninţând, prin aceasta, gruparea atacatoare.

Din păcate, acţiunea de degajare dinspre est s-a declanşat cu întârziere şi s-a desfăşurat cu multă încetineală. Divizia 4 infanterie a ajuns la 12 km de flancul stâng al Armatei 9 germane, fără a putea să obţină rezultatul scontat. Generalul Falkenhayn, în memoriile sale scria: „Conducerea română procedase până acum extraordinar de şovăitor şi nesigur. Tot aşa au fost şi mişcările trupelor române. Deşi este incontestabil că soldatul român, luat, în parte, se bătea cu vitejie, le este însă românilor, evident, foarte greu, să coordoneze părţile singuratice într-o acţiune de ansamblu”.

Confruntările în a treia zi de luptă au fost deosebit de violente, inamicul încercând să înfrângă rezistenţa Corpului 1 armată şi să debuşeze pe valea Oltului. El a reuşit să se apropie de gura defileului, fără a fi în stare să dea peste cap apărarea trupelor române. În seara zilei de 15/28 septembrie 1916, generalul Ioan Popovici, comandantul Corpului 1 armată, a dat, marilor unităţi din subordine, Ordinul nr. 26 de retragere. Prima urma să părăsească poziţiile Divizia 23 infanterie, acţiunea acesteia fiind acoperită de Divizia 13 infanterie.

Ordinul nu preciza nici direcţiile de retragere, nici unde se va organiza noul aliniament de apărare. El era motivat de starea de istovire a trupelor, care timp de câteva zile rezistaseră unui adversar net superior, cât şi de lipsa sprijinului oportun al Armatei 2 române. Divizia 4 infanterie a repurtat un succes notabil în zona Cârţişoara-Porumbacu, care a avut, însă, o influenţă redusă asupra evoluţiei confruntărilor în zona Sibiului. La 17/30 septembrie 1916, unităţile Diviziei 23 infanterie erau concentrate la Titeşti-Perişani, iar cele ale Diviziei 13 în zona Boişoara. La Câineni se găsea un detaşament compus din cinci batalioane, iar Detaşamentul general Praporgescu era dislocat în valea Lotrului.

În ziua de 16/29 septembrie, inamicul a reluat atacul dar a constatat că trupele române rupseseră lupta. Întrucât marile unităţi ale armatelor 2 şi de Nord ameninţau flancul şi spatele Armatei 9 germane şi a celorlalte forţe din Podişul transilvan, Falkenhayn nu a trecut la urmărire, concentrându-şi eforturile ulterioare pentru eliminarea pericolului de la est şi nord-est. Bătălia de la Sibiu, prima mare confruntare desfăşurată la nord de Carpaţi, s-a terminat cu o înfrângere a Corpului 1 armată, care a pierdut tot terenul cucerit în primele zile ale campaniei.

Trebuie spus că adversarul nu a reuşit să-şi atingă scopurile propuse, de a pune stăpânire pe valea Oltului. Cauzele înfrângerii trupelor române au constat în inferioritatea numerică şi tehnică, dar şi în greşelile comandamentelor Corpului 1 armată şi ale Armatei 1 şi chiar ale Marelui Cartier General. Intervalul dintre grupurile Olt şi Jiu nu a fost acoperit, ceea ce a uşurat manevra de întoarcere a inamicului, iar Armata 2 a declanşat cu întârziere acţiunea sa, care ar fi pus pe inamic în mare dificultate. De asemenea, armata română nu avea trupe specializate pentru lupta în munţi, iar comandamentele şi militarii nu erau familiarizaţi cu acţiunile în teren muntos împădurit, neajuns care îşi va pune amprenta în toate confruntările din toamna anului 1916.

Pe baza cererilor generalului Ioan Culcer, comandantul Armatei 1 române, generalul Ioan Popovici a fost înlocuit, la 1 octombrie 1916, de la comanda Corpului 1 armată. Funcţia a fost preluată, în mod provizoriu, de generalul David Praporgescu. În următoarele două luni, pe frontul de la Olt s-a înregistrat o stare de acalmie, efortul celor două tabere beligerante fiind concentrate pe alte direcţii ale imensului front românesc.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …