Bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599)

În urma eşecului intervenţiilor militare repetate pentru înlocuirea domnului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601), Imperiul Otoman a adoptat faţă de domnul român o atitudine de conciliere. După alianţa domnului cuimperialii, încheiată la 9 iunie 1598 la Dealu (Târgovişte), şi victoriile împotriva otomanilor, obţinute în acelaşi an de Mihai Viteazul la Nicopol şi Vidin, Poarta a încheiat pace, la 16 octombrie 1598, recunoscându-l pe Mihai domn al Ţării Româneşti şi pe fiul său, Pătraşcu, moştenitor al tronului.

Astfel, Viteazul a obţinut nu numai înlăturarea pericolului transformării Ţării Româneşti în paşalâc, ci şi independenţa ei de facto în raporturile cu Imperiul Otoman. Dar, ca o lovitură nedreaptă a destinului, Mihai şi-a văzut ţara şi domnia în mare pericol. Nestatornicul principe al Transilvaniei, Sigismund Bathory, după ce renunţase la domnie în favoarea imperialilor, a revenit asupra hotărârii sale şi apoi a renunţat din nou la tron, de data aceasta în favoarea vărului său, Andrei Bathory, cardinal în Polonia, ocrotit şi sprijinit de cancelarul Jan Zamoyski. La 29 martie 1599, dieta de la Mediaş l-a ales principe pe Andrei Bathory.

Sprijinit de oligarhia maghiară, care nu văzuse niciodată cu ochi buni războiul împotriva Imperiului Otoman, Andrei Bathory a trimis soli la Poartă, încheind pace cu otomanii. S-a ajuns până acolo încât, în octombrie 1599, solul principelui Transilvaniei şi cel al lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei (1595-1600,1600-1606), au cerut, la Istanbul, tronul Ţării Româneşti pentru Simion Movilă. În fapt, acţiunea avea ca suport politica regelui Poloniei, Sigismund al III-lea (1587-l623), şi a cancelarului său, Jan Zamoyski, de a lua în stăpânire malul nordic al Dunării, cuprinzând în sfera politică poloneză toate cele trei Ţări Române. Sub presiunea planurilor expansioniste ale Poloniei şi ca urmare a intensificării acţiunilor militare ale garnizoanelor otomane dunărene împotriva Ţării Româneşti, Mihai Viteazul şi unii boieri din sfatul său domnesc au depus jurământul de credinţă, la Târgovişte, faţă de Andrei Bathory, „principe al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti”, în fapt un jurământ de vasalitate (26 iunie 1599).

Actul de supunere faţă de solii principelui Transilvaniei era necesar pentru a-i asigura lui Mihai răgazul necesar pregătirii unei campanii pentru înlăturarea lui Andrei Bathory din domnia transilvăneană. Viteazul a ajuns la o înţelegere cu generalul imperial George Basta pentru ca, la sfârşitul lunii august, să atace concomitent pe Andrei Bathory. Basta nu şi-a respectat promisiunea, dar Viteazul şi-a menţinut ferm hotărârea, transmisă încă în iulie 1599 împăratului Rudolf al II-lea (1552-1612), că el, Mihai „Va încerca ceva în Ardeal şi în curând va afla veste bună, chiar de ar fi să-şi lase acolo corpul şi viaţa”. Expediţia în Transilvania devenise stringentă şi din necesităţi de apărare. Mihai era informat de intenţiile lui Ieremia Movilă de a-l înlocui cu Simion Movilă. De asemenea, Ieremia căpătase în acest scop şi sprijinul tătarilor.

La 5 sau 6 octombrie (stil nou) 1599, trimisul lui Andrei Bathory, Csomortany Tamas, i-a transmis lui Mihai voia principelui de a părăsi domnia şi Ţara Românească. Andrei Bathory chemase în ajutor şi oştile polone. Pentru a preîntâmpina un atac concentric din Transilvania, Moldova şi sudul Dunării, Mihai Viteazul a luat pe cont propriu înfăptuirea planului său de refacere a unităţii de acţiune a Ţărilor Române, preluând iniţiativa strategică. Deplasarea ostaşilor lui Mihai a fost calculată şi efectuată cu precizie, astfel încât ea a permis purtarea bătăliei decisive în condiţiile impuse de domn. Marşul strategic peste Carpaţi a fost îndeplinit într-un mod surprinzător pentru adversar, obstacolul muntos fiind traversat pe două coloane.

Mihai a executat astfel manevra pe direcţii exterioare: grosul oştirii, concentrat în zona Ploieşti, sub comanda domnului, a urmat Valea Buzăului şi, la 15 octombrie, a trecut munţii prin pasul Tabla Buţii. Deplasarea a continuat apoi înspre vest, pe Valea Oltului, în direcţia Făgăraş-Sibiu. O grupare mai mică, concentrată în zona Craiova, în frunte cu Radu Buzescu, Baba Novac şi banul Udrea a urcat pe Valea Oltului, apoi prin pasul Turnu Roşu şi a traversat munţii conform planului, după ce Mihai ajunsese în Ţara Bârsei. Trecerea prin surprindere a Carpaţilor, rapiditatea etapelor de marş - având o medie între 20 şi 25 km pe zi într-un teren dificil -, conducerea şi coordonarea a două corpuri de oaste aflate la o depărtare de aproximativ 150 km l-au făcut pe cronicarul transilvănean Wolfgang Bethlen să-l compare, cu admiraţie, pe Mihai Viteazul cu unul din marii comandanţi ai lumii - Hannibal.

Coloana ce a trecut munţii pe la Turnu Roşu ameninţa direct inamicul şi nu i-a dat răgaz lui Andrei Bathory să-şi finalizeze pregătirile de război. Drumul ocolitor ales de Mihai era menit pentru a se asigura că nu va fi atacat pe la spate de Ieremia Movilă şi pentru a face joncţiunea cu secuii, în zona Ţării Bârsei. Conform înţelegerii perfectate între reprezentanţii domnului muntean şi secui - oprimaţi de oligarhia maghiară - aceştia au trecut de partea lui Mihai. Aproximativ 8.000-10.000 de ostaşi secui au intrat în rândurile oştii lui Mihai Viteazul, iar o altă grupare de secui a păzit trecătorile Carpaţilor Răsăriteni, interzicând pătrunderea oştirii lui Ieremia Movilă în Transilvania. Saşii din Braşov au trimis daruri domnului şi l-au asigurat de neutralitatea lor. Astfel, Mihai apus stăpânire pe trecătorile ce asigurau legături cu toate cele trei ţări române.

După ce Mihai Viteazul a realizat, lângă Sibiu, joncţiunea celor două coloane (26 octombrie), nunţiul papal Malaspina a cerut, în numele împăratului, ca Mihai să părăsească Transilvania. Viteazul a rămas neînduplecat, subliniind interdependenţa dintre Ţara Românească şi Transilvania: „sunt atât de împreunate şi legate una de alta, încât căzând una cade şi cealaltă şi păstrându-se una se păstrează şi cealaltă”. Efectivele oştii lui Mihai era de 30.000 de oameni, din care 8.000-10.000 oşteni de ţară, 14.000 de mercenari, 6.000 de haiduci, la care se adăugau 8.000-10.000 de secui, artileria fiind formată din 180 de tunuri.

La 28 octombrie (stil nou), între Şelimbăr şi Sibiu, de la nouă dimineaţa până la patru după-amiaza, a avut loc bătălia pentru Transilvania. Oastea lui Mihai, aflată între Şelimbăr şi Valea Săpunului, îşi avea trupele dispuse pe trei linii. În cea dintâi, la aripa stângă, se afla corpul haiducilor lui Baba Novac, la centru un detaşament de cavalerie condus de banul Mihalcea, la aripa dreaptă un corp comandat de aga Leca, în total aproximativ 15.000 de ostaşi. Linia a doua era formată din 8.000 de călăreţi, mai ales roşii (curteni). Linia a treia era alcătuită din garda domnului şi cetele boiereşti, reprezentând rezerva.

Andrei Bathory, informat târziu, în 10/20 octombrie, de faptul că Mihai trecuse Carpaţii, nu avusese timp suficient pentru a-şi mobiliza toate forţele. Oastea principelui se afla între Sibiu şi Valea Săpunului. Prima linie avea la aripa dreaptă infanteria, la centru cavaleria, comandată de Moise Szekely, iar la stânga garda şi trupe de ţară; a doua linie era alcătuită din pedestraşi şi călăreţi sub comanda lui M. Bogathi; linia a treia cuprindea banderiile nobiliare. Artileria (45 de tunuri) era plasată în faţa dispozitivului. Comanda armatei a fost încredinţată de Andrei Bathory lui Gaspar Kornis. Efectivul oştii ardelene, după diferite izvoare, era între 16.000 şi 25.000 de oameni.

Mihai intenţiona, atacând puternic cu aripa sa stângă, să-i taie oştii cardinalului-principe liniile de comunicaţie spre Alba Iulia şi să o distrugă în terenul deschis dintre Şelimbăr şi Sibiu. Şi astfel, după o puternică canonadă de artilerie din ambele tabere, detaşamentul condus de Baba Novac a luat iniţiativa, atacând puternic flancul drept inamic şi silindu-l să se retragă. Un contraatac al liniei a doua transilvane a fost urmat de atacul detaşamentului de cavalerie condus de banul Mihalcea, care a adus în mare dificultate flancul drept advers. Centrul ardelean, condus de Moise Szekely, a fost de asemenea silit să se retragă. La năvala detaşamentelor nobiliare, centrul oştii lui Mihai, format din lefegii, a cedat.

Viteazul domn interveni atunci ca la Călugăreni, contraatacând în fruntea rezervei sale „cu cea mai mare vitejie şi îndrăzneală”, după cum sublinia nunţiul Malaspina şi a decis deznodământul bătăliei. Un efect psihologic important l-a avut şi capturarea comandantului transilvan Gaspar Kornis. După loviturile puternice primite, oastea transilvană a fost dezintegrată. Pierderile sale s-au cifrat la peste 2.000 de morţi, 1.000 de răniţi şi toată artileria. Urmărirea s-a desfăşurat pe un spaţiu foarte larg, oastea lui Mihai Viteazul închizând porţile vestice ale ţării - cea a Mureşului şi cea a Someşului. În încercarea sa de a se refugia în Moldova, Andrei Bathory a fost ucis de ţărani secui. După un marş triumfal, la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intra în Alba Iulia. Prima etapă a planului său de Unire a ţărilor române fusese îndeplinită.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …