Bătălia de la Sântimbru – Sibiu (18-22 martie 1442)

În al patrulea deceniu al secolului al XV-lea, Regatul apostolic al Sfântului Ştefan se afla într-un grav pericol. Astfel, otomanii au pustiit şi jefuit pentru prima oară Banatul Timişoarei, în toamna anului 1436, fără să întâmpine vreo împotrivire, încurajat de faptul că ostaşii săi au prădat după voia lor, sultanul Murad al II-lea (1421-1444, 1446-1451) a comandat el însuşi o expediţie împotriva Transilvaniei (iunie-iulie 1438).

După 45 de zile de jaf, fără a întâmpina vreo împotrivire, otomanii şi oştenii munteni ai lui Vlad Dracul s-au retras prin pasul Bran în Ţara Românească. Ce se întâmplase, de fapt? După cum este cunoscut, răscoala ţărănească de la Bobâlna (1437-1438) a avut drept urmare uniunea dintre marea nobilime şi cler, patriciatul săsesc şi conducătorii secuilor, cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum. Răsculaţii au fost înfrânţi şi puterea nobililor s-a consolidat. Aceştia, în cazul unor invazii otomane (akânuri), se adăposteau în castelele şi fortificaţiile lor, restul teritoriului fiind lăsat fără apărare.

Un alt aspect important al istoriei Transilvaniei era discriminarea românilor, care nu se bucurau de drepturi politice, economice sau confesionale. Cultul ortodox nu era legal, iar cnejii români (chinezii, în documentele vremii), pentru a ajunge la rang nobiliar, trebuiau, pe lângă fapte de arme merituoase, să treacă la catolicism. Un exemplu strălucit de comandant de oşti l-a constituit în acea epocă Iancu de Hunedoara, provenind din familia românească a Corvineştilor, care a respins atacurile otomanilor, aflaţi în plină expansiune. Pentru a apăra linia Dunării, a fost învestit ban de Severin (1438) şi, apoi, voievod al Transilvaniei (1441). A câştigat o victorie împotriva beiului de Semendria, Ishak, lângă Belgrad (1441). Riposta nu s-a lăsat aşteptată.

Organizând expediţia în toiul iernii - fapt neobişnuit pentru otomani -, sangeacbeiul de Vidin, Mezid Bey a pătruns prin surprindere cu akângii săi prin Ţara Românească, pe Valea Oltului, în Transilvania. Deşi oastea voievodului nu era încă adunată, Iancu s-a decis totuşi să dea lupta. Confruntarea a avut loc la nord-est de Alba Iulia, în ziua de 18 martie 1442. Ostaşii otomani, estimaţi de unele surse la 80.000 de oameni, desigur o cifră mult exagerată, se sprijineau pe înălţimile de la apus de Mureş (aripa lor dreaptă), iar în satul Sântimbru, de pe malul râului, se aflau aripa lor stângă şi rezervele.

Voievodul Transilvaniei a ieşit din Alba Iulia şi a atacat cu aripa dreaptă a oştirii sale. Otomanii au contraatacat şi au respins centrul oastei transilvane, în luptă a căzut însuşi Gheorghe Lepeş, episcopul de Alba Iulia, care contribuise prin măsurile sale la izbucnirea răscoalei din 1437. Iancu s-a refugiat în cetatea Alba Iulia, iar otomanii au început să jefuiască. Recurgând la chemarea generală la oaste, voievodul Transilvaniei a primit ajutoare din comitate, de la secui şi saşi.

O nouă luptă a avut loc la 22 martie, aproape de Sibiu. Cu efectivele mult întărite, oastea lui Iancu, însumând circa 10.000 de ostaşi, a atacat cu putere pe otomani. După mărturia cronicarilor Thuroczi şi Bonfinius, Mezid Bey a organizat un detaşament de spahii cu scopul de a-l elimina pe voievod. Pentru a-l proteja pe comandantul oastei transilvane, ca să nu fie recunoscut de către otomani, Simion Kamonyai a purtat armura lui Iancu, călărind un cal care avea culorile voievodului. Detaşamentul de 500 de catafracţi (călăreţi greu înarmaţi) condus de Kamonyai, jucând un rol de sacrificiu, a atras grosul forţelor otomane şi până la urmă viteazul Kamonyai şi-a pierdut viaţa. Iancu a putut astfel să atace nestânjenit linia a doua a oastei otomane.

După o încleştare înverşunată de câteva ore între grosul oştilor, apărătorii din cetatea Sibiului, asediată de otomani, au atacat prin surprindere şi au reuşit să străpungă încercuirea, eliberând pe robii capturaţi, împreună cu aceştia au atacat flancul drept al lui Mezid Bey, iar oastea voievodului a atacat frontal şi flancul stâng al oastei otomane, care a fost nimicită în mare parte, în luptă a căzut însuşi comandantul oastei otomane, Mezid Bey, şi fiul acestuia.

Fugarii au fost urmăriţi de un detaşament condus de un fiu al lui Dan al II-lea, viitorul domn al Ţării Româneşti Basarab al II-lea (1442-1443). Se creau astfel premisele unei alianţe antiotomane între voievodul Transilvaniei şi domnul Ţării Româneşti şi ale trecerii de la un război defensiv, combinat cu puternice contraatacuri, la ofensiva împotriva Imperiului Otoman, într-o epocă în care acesta ameninţa însăşi existenţa statelor aflate la nord de Peninsula Balcanică.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …