Bătălia de la Plevna (30 august / 11 septembrie – 28 noiembrie / 10 decembrie 1877)

Reizbucnirea „crizei orientale” în anul 1875 a creat condiţii pentru împlinirea unui deziderat major al României - accederea la statutul de independenţă. Urmare a unor dezbateri aprinse şi a unei activităţi diplomatice intense, ce a presupus şi semnarea unei convenţii cu Rusia pentru trecerea trupelor sale la sud de Dunăre (4/16 aprilie 1877), Parlamentul a votat, la 9/21 iunie 1877, independenţa ţării, act consfinţit a doua zi de domnitorul Carol. Ea se cerea confirmată pe câmpul de luptă, lucru dificil de realizat având în vedere faptul că Rusia a refuzat net concursul armatei române, declarând că a mobilizat forţe suficiente pentru atingerea scopului - înfrângerea Imperiului Otoman.

Armata rusă a trecut Dunărea la Zimnicea (14/26 - 15/27 iunie 1877) şi a început operaţiile împotriva armatei otomane. Ea a obţinut succese importante, ajungând cu rapiditate în trecătorile Balcanilor. A întâmpinat, însă, o rezistenţă deosebită la Plevna, unde garnizoana otomană, condusă de generalul Osman Paşa, a respins două puternice atacuri. Eşecul grav din faţa Plevnei l-a făcut pe marele duce Nicolae, comandantul forţelor ruse de pe frontul balcanic, să adreseze o telegramă domnitorului Carol I, cerând cu insistenţă ajutorul armatei române.

După negocieri dificile, autorităţile ruse au acceptat cele două condiţii ale părţii române - ector de front separat şi comandă exclusiv românească. În vederea luptelor de la sudul Dunării, Marele Cartier General român a procedat la o nouă reorganizare a forţelor militare. Ele au fost structurate în Armata de operaţii şi Armata de observaţie. Prima, comandată de generalul Alexandru Cernat, era compusă din diviziile 3, 4 şi de rezervă, ultima fiind numită, de la 9/21 septembrie 1877, Divizia 3 activă.

Armata de observaţie, pusă sub comanda generalului George Lupu, a acţionat la nordul fluviului, între gura Timocului şi Turnu Măgurele şi avea în compunere diviziile 1 şi 2. Efectivul se cifra la 10.000 de oameni cu 74 de tunuri. În vederea traversării fluviului s-a desfăşurat o amplă activitate organizatorică, de îmbunătăţire a instruirii şi echipării trupelor, de aprovizionare cu tot ce presupunea o campanie dincolo de hotarele ţării. Între altele, s-a construit, în perioada 14/26 - 19/31 august 1877, un pod de pontoane, în sectorul Siliştioara-Măgura, care a avut un rol foarte mare pe timpul campaniei din Bulgaria.

Întrucât un prinţ din familia Hohenzollern nu putea fi subordonat unui general rus, s-a convenit ca trupele româno-ruse de la Plevna, constituite din Armata de vest, să fie puse sub comanda lui Carol, având ca şef de stat major pe generalul rus P.D. Zotov. Această decizie a ridicat prestigiul armatei române, privită până atunci de partenerul rus cu aroganţă. Cartierul general al Armatei de vest a fost stabilit la Pordim (Poradim), un sat sărăcăcios aflat la 15 km de Plevna şi la 7 km de avanposturile otomane. Domnitorul Carol a sosit aici la 21 august / 2 septembrie 1877, iar trupele române au terminat concentrarea înjurai Plevnei la 25 august / 6 septembrie.

În zilele de 23-24 august / 4-5 septembrie, împreună cu generalul Pavel Zotov şi alţi comandanţi ruşi, Carol I a inspectat poziţiile din jurul Plevnei. Pe baza acestei inspecţii, Carol I şi-a format convingerea că împotriva fortificaţiilor de la Plevna nu este indicat să se dea un atac general, ci este mai preferabil „să se aplice un asediu sistematic”. În eventualitatea că totuşi se hotăra un asalt general, acesta urma să fie dat după sosirea trupelor chemate din Rusia. Acest punct de vedere a fost împărtăşit de o serie de generali ruşi, între care A.K. Imeretinski, M.D. Skobelev, A.A. Nepokoiciţki etc. La 25 august / 6 septembrie 1877, la Radeniţa, unde a fost transferat punctul de comandă al marelui duce Nicolae, a avut loc un consiliu de război, care a examinat mai multe variante de acţiune. În cele din urmă s-a decis executarea unui nou atac general asupra Plevnei, hotărâre la care s-a raliat şi domnitorul Carol I, deşi el nu era convins de reuşită.

Privită în ansamblul situaţiei strategice de pe teatrul de operaţii balcanic, hotărârea era întemeiată, o reluare a ofensivei pe frontul din Cadrilater sau pe cel din Balcani (pasul Şipka) nu dădea garanţia unor victorii atât timp cât în vestul Bulgariei, la Plevna, se aflau puternice forţe otomane, care ameninţau comunicaţiile ruseşti. În aceeaşi zi, Carol I a semnat planul de operaţii al Armatei de vest pentru viitoarea bătălie, ce prevedea executarea a trei lovituri simultane: dinspre nord-est şi est, de către Armata română de operaţii, în spaţiul Griviţa şi Verbiţa spre Plevna; dinspre sud-est, în spaţiul dintre şoseaua Bulgăreni-Griviţa şi pârâul Tuceniţa, cu forţele principalele ruse comandate de generalul N.P. Krudener; dinspre sud, pe direcţia Brestove-Plevna, cu detaşamentul generalului A.K. Imeretinski, care avea şi misiunea de a ţine sub observaţie şoseaua Plevna-Lovcea.

Executarea atacului general trebuia să fie precedată de un puternic bombardament de artilerie pe parcursul mai multor zile. Armatei române de operaţii i-a fost adresat un ordin de operaţii special, în care Diviziei 4 şi Diviziei de rezervă i s-au fixat noi misiuni de luptă. În faţa Plevnei se aflau concentrate forţele Armatei de vest cuprinzând, alături de trupe ruse şi Armata română de operaţii. Ea avea valoarea unui corp de armată, totalizând 41 de batalioane, 32 escadroane, 18 baterii (108 tunuri), 5 companii de geniu, efectivul cifrându-se la 38.000 de luptători. Forţele ruse totalizau circa 52.000 de luptători ce încadrau 62 de batalioane, 28 escadroane, 28 de sotnii şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate, după unele surse, la circa 35.000-40.000 de luptători, iar după altele la aproximativ 50.000 de oameni cu peste 100 de tunuri.

Pregătirea de artilerie a început în dimineaţa zilei de 26 august / 7 septembrie, cu 146 de guri de foc şi a continuat şi în zilele următoare. La 27 august / 8 septembrie Regimentul 13 dorobanţi din Divizia 4 a cucerit avanpostul redutei Gri viţa, pe care l-a păstrat în pofida contraatacurilor otomane. În aceeaşi zi, domnitorul Carol I a dat o proclamaţie armatei române în care rezuma evoluţia situaţiei politice şi militare din ultimul timp şi explicita raţiunile şi obiectivele participării României la războiul ruso-otoman. „Acum, spunea şeful statului român, prin participarea armatei noastre la război, prin valoarea şi disciplina ei, a venit momentul să le dovedim că România este şi poate fi un element inteligent şi solid, spre a contribui la întemeierea ordinii şi stabilităţii în Orient”.

La 29 august / 10 septembrie 1877, după 4 zile de bombardamente intense, a avut loc un nou consiliu de război, la care au participat ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul Carol, marele duce Nicolae, şefii statelor majore, alţi comandanţi ruşi şi români. Consiliul a hotărât declanşarea atacului general a doua zi, 30 august / 11 septembrie, deşi au existat unele opinii privind amânarea acţiunii deoarece pregătirile făcute până atunci erau insuficiente. Generalii ruşi au insistat pentru această dată dorind să-i ofere ţarului de ziua lui (30 septembrie este Sf. Alexandru), drept cadou, victoria mult aşteptată.

În noaptea de 29/30 - 10/11 septembrie 1877, domnitorul Carol I a dat un ordin de zi Armatei de vest pentru ofensiva generală de a doua zi, în care se repetau multe din prevederile celui din 25 august/6 septembrie 1877. Astfel, pregătirea de artilerie trebuia să continue în dimineaţa zilei de 30 august/11 septembrie 1877, cu două întreruperi între orele 9-11 şi 13-14,30. Acest sistem avea scopul să inducă în eroare adversarul. După prima întrerupere, acesta aştepta atacul general, urmând să-şi aducă rezervele în prima linie, care vor fi lovite apoi de bombardamentul de artilerie ce urma. După ultima întrerupere trebuia să se declanşeze atacul general.

Armata română a primit din partea generalului Alexandru Cernat Ordinul de operaţii nr. 54, în care i se detaliau obiectivele, dispozitivul şi modul de desfăşurare a atacului general de a doua zi. Divizia a 3-a a adoptat un dispozitiv pe două eşaloane. Primul eşalon a format două coloane de atac, prima, compusă din patru batalioane, urmând să execute atacul asupra redutei Griviţa. A doua coloană, formată din trei batalioane avea misiunea să facă siguranţa coloanei principale şi să manevreze spre nord-est, uşurând atacul. În eşalonul doi au fost păstrate trei batalioane, dispuse înapoia centrului. Divizia a 4-a urma să atace într-un dispozitiv pe trei eşaloane. Prima coloană era compusă din patru batalioane şi ataca reduta Griviţa. A doua, constituită din trei batalioane, reprezenta eşalonul de susţinere, având misiunea de a întări atacul, iar a treia din cinci batalioane era rezerva marii unităţi. Divizia de rezervă, mai puţin un batalion lăsat în lucrările de la Verbiţa, constituia rezerva Armatei de operaţii.

În ziua de 30 august / 11 septembrie, la ora fixată s-a declanşat atacul general. Trupele române din cele două coloane de atac au avut însă surpriza să constate existenţa a două redute în loc de una, aşa cum se cunoştea până atunci. Nici trupele ruse, care fuseseră dispuse anterior, nici unităţile române ce se aflau de o săptămână în faţa Griviţei, n-au constatat existenţa a două redute. Ca atare, concepţia iniţială a comandamentului român de a executa un atac concentric asupra redutei Griviţa nu s-a putut aplica. În fapt, Divizia a 3-a a atacat aşa-numita redută Griviţa 2, iar Divizia a 4-a, reduta Griviţa 1.

Primul atac al celor două divizii a fost respins, cu pierderi grele pentru atacatori. Informat de acest insucces, comandamentul român a hotărât ca Divizia a 3-a să rămână pe poziţii, iar Divizia a 4-a să reia atacul asupra redutei Griviţa 1. Aceasta a fost cucerită abia în al patrulea asalt, trupele otomane retrăgându-se în reduta Griviţa 2. A fost, în fapt, singurul succes al zilei, deoarece trupele ruse n-au reuşit să se menţină în poziţiile cucerite. Plevna s-a dovedit pentru a treia oară de necucerit. Cauzele succesului parţial al armatei române rezidă în: insuficienta activitate informativă desfăşurată de luptele ruse şi române, ele neştiind de existenţa celor două redute; cooperarea defectuoasă dintre artilerie şi infanterie; lipsa de simultaneitate a atacului celor două divizii române; neîntrebuinţarea eficientă a rezervelor. Comportarea trupei şi a ofiţerilor a fost însă cu totul deosebită, fapt remarcat de comandanţii ruşi, de corespondenţii presei străine.

După eşecul celei de-a treia bătălii de la Plevna, au avut loc două consilii de război în zilele de 1-2 / 13-14 septembrie, la care au participat cele mai înalte personalităţi ruse şi române. După ample discuţii s-a decis menţinerea şi consolidarea poziţiilor cucerite, aducerea de noi trupe din Rusia şi încercuirea Plevnei. Pe această bază s-a elaborat un nou plan de operaţii pentru forţele româno-ruse care a fost aplicat în două etape. Prima s-a desfăşurat până la sfârşitul celei de-a doua decade a lunii octombrie 1877 şi a constat în îmbunăţirea şi consolidarea poziţiilor deţinute şi realizarea unor noi lucrări de fortificaţii. În această perioadă, armata română a executat două atacuri infructuoase asupra redutei Griviţa 2, în zilele de 6/18 septembrie şi 7/19 octombrie.

A doua a avut loc de la sfârşitul celei de-a doua decade a lunii octombrie, până la 28 noiembrie / 10 decembrie 1877, şi a constat în realizarea dispozitivului de încercuire completă a Plevnei. El cuprindea şase sectoare, armata română ocupând cu diviziile 2 şi 3 sectorul unu cu o dezvoltare frontală de 20 km, cea mai mare de altfel, iar Divizia 4 intra în sectorul 6. Încercuirea completă a Plevnei a pus armata otomană într-o situaţie dificilă, stocurile de provizii, muniţie şi medicamente scăzând continuu. În aceste condiţii, Osman Paşa, de acord cu principalii colaboratori, a decis străpungerea inelului de încercuire, efortul urmând a fi realizat spre a ieşi la vest de râul Vid. Trupele aflate la dispoziţie au fost împărţite în două coloane, egale ca valoare, între ele fiind dispus un convoi cu samare şi trăsuri.

Acţiunea lui Osman Paşa a început în dimineaţa zilei de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877, coloana principală otomană atacând poziţiile deţinute de Divizia 3 grăniceri rusă. Aceasta a rezistat cu îndârjire, iar către ora 10,30 i-a venit în ajutor, la momentul oportun, Brigada 1, comandată de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 română. În acest timp, sesizând mişcările forţelor otomane, detaşamentul român, comandat de locotenent-colonelul Ioan Cotruţ, a ocupat reduta Griviţa 2. Colonelul Mihail Cerchez a dispus apoi ca întreaga Divizie 2 română să înainteze, ocupând redutele de la Bukov. În după-amiaza zilei, la Divizia 2 română s-a prezentat un parlamentar otoman care a anunţat că Osman Paşa este gata să înceteze lupta. Colonelul Mihail Cerchez, împreună cu un grup de ofiţeri, a luat contact cu generalul otoman, acesta fiind ulterior preluat de trupele ruse. Ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae şi domnitorul Carol I au avut faţă de Osman Paşa o atitudine de respect, apreciindu-i valoarea şi competenţa.

Succesul obţinut în cea de-a patra bătălie a Plevnei s-a datorat în bună măsură şi armatei române, care a intervenit oportun în vâltoarea luptei, ea fixând, prin acţiunile sale, intervenţia celui de-al doilea eşalon al armatei otomane. Marele duce Nicolae, într-un ordin de zi, recunoştea această contribuţie. „Rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna - se arăta în document - sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat (domnitorul Carol I al României), la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean.

În condiţiile operaţiilor militare din anul 1877, Plevna a devenit dintr-un obiectiv militar secundar la începutul campaniei, unul de importanţă strategică, decisiv pentru întregul război. Pentru cucerirea lui a fost nevoie de aproape şase luni de zile, de susţinerea a patru bătălii, de mari eforturi materiale şi umane. Eşecurile trupelor ruse din primele două bătălii au determinat comandamentul rus să facă apel la armata română, singura forţă militară care putea interveni în timp util. Marile unităţi române au acţionat la Plevna, timp de 109 zile, între 12/24 august şi 28 noiembrie / 10 decembrie 1877. Ele au participat la a treia bătălie, unde au obţinut singurul succes notabil, cucerirea redutei Griviţa 1, la asediul Plevnei, precum şi la ultima bătălie, aducând o importantă contribuţie la eşuarea străpungerii încercuirii de către armata otomană, comandată de Osman Paşa.

În toată perioada trupele române au reprezentat 30-40% din totalul forţelor care au atacat şi asediat Plevna. Reamintim, de asemenea, faptul că Armata de vest a fost comandată de domnitorul României, prinţul Carol I. Pierderile trupelor române au fost şi ele însemnate. Astfel, numai în bătălia a treia, marile unităţi române au înregistrat 53 de ofiţeri şi 2.511 trupă, morţi şi răniţi. Deşi armata română nu avea experienţă de război prea bogată, ea a dovedit în bătălia Plevnei o capacitate combativă ridicată, comparabilă cu cea a aliatului rus şi a adversarului - armata otomană.

Check Also

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944)

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944) este o bătălie navală şi aeriană decisivă în …

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …