Bătălia de la Oituz (26 iulie / 8 august – 9/22 august 1917)

Concomitent cu acţiunea de la sud de Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe valea Oituzului, pentru a străpunge apărarea trupelor româno-ruse de aici şi a face joncţiunea cu trupele comandate de Mackensen, ce avansau pe valea Siretului.

Această misiune a fost încredinţată Grupului condus de generalul Friedrich von Gerock, care era situat la flancul drept al Armatei 1 austro-ungare, dislocată în Carpaţii Orientali. El era dispus între valea Dofteanei şi Ireşti, fiind împărţit în două grupări. Între valea Dofteanei şi Măgura Caşin se găsea Corpul 8 armată, compus din diviziile 70 honvezi, 117 infanterie germană şi 71 infanterie austro-ungară. De la Măgura Caşin şi până la Ireşti era dislocată gruparea Haber, în compunerea căreia intrau mai multe unităţi şi subunităţi - Brigada 8 munte austro-ungară, Divizia 1 cavalerie austro-ungară, Divizia 37 honvezi etc.

Grupul Gerock a hotărât ca lovitura principală să fie dată de Corpul 8 armată pe direcţia Ferestrău-Grozeşti-Oneşti şi o alta, cu Divizia 70 honvezi, pe direcţia Târgu Ocna. În acest fel, flancul drept al Armatei 2 române şi flancul stâng al Armatei 9 ruse ar fi fost întoarse. Pe direcţia principală de efort inamicul a concentrat 34 de batalioane cu 136 de guri de foc, dintre care 36 grele. De partea cealaltă, Armata 2 română, în contextul măsurilor luate pentru astuparea breşei din Galiţia Orientală şi Bucovina a primit dispoziţia să înlocuiască Corpul 40 armată rus, fapt ce a impus extinderea flancului drept până la valea Doftanei.

În acelaşi timp, armata a reprimit cele două divizii, 7 şi 12, ce îi fuseseră luate pentru întărirea Armatei 1, care pregătea ofensiva din sectorul Nămoloasa. Divizia 12 infanterie a preluat fâşia Diviziei 6 infanterie, care a fost deplasată în sectorul Bogdăneşti. Concomitent, Divizia 7 infanterie a preluat sectorul Diviziei 6 infanterie rusă, care se găsea pe valea Dofteanei. Apreciind că Divizia 7 infanterie apăra un segment important, generalul Alexandru Averescu a dispus ca Divizia 6 infanterie română să se dispună la flancul ei stâng, preluând şi o parte din fâşia acesteia.

În urma acestor restructurări, dispozitivul Armatei 2, cu o lărgime de 60 km, era următorul: Corpul 4 armată, comandat de generalul Gheorghe Văleanu, era dispus între valea Dofteanei şi înălţimea Sboina Neagră, având cele trei divizii (6, 7, 8) în primul eşalon. În continuare, până la Ireşti, se găsea Corpul 2 armată, condus de generalul Arthur Văitoianu, care avea tot trei mari unităţi (diviziile 1, 3 şi 12 infanterie), dispozitivul fiind tot pe un eşalon. Armata 2 şi-a constituit o rezervă redusă, de numai patru batalioane, dispusă înapoia Corpului 2 armată.

În dimineaţa zilei de 26 iulie / 8 august 1917, după o pregătire de foc de câteva ore, Corpul 8 armată a trecut la ofensivă, şocul atacului fiind preluat de diviziile 6 şi 7 române. Lovitura a fost foarte puternică, astfel că trupele române aflate la flancurile interioare ale celor două mari unităţi au fost nevoite să se retragă. Pătrunderea realizată de o parte şi de alta a văii Oituzului era foarte periculoasă, fapt ce l-a determinat pe generalul Gheorghe Văleanu să dispună desfăşurarea, pentru data de 27 iulie / 9 august 1917, a unui contraatac pentru recâştigarea terenului pierdut. Deşi a început promiţător, acţiunea nu a fost încununată de succes, trupele române fiind nevoite să cedeze din nou. Inamicul a cucerit principalele poziţii de rezistenţă de pe înălţimile Pravila, Ungureanu, Manaşcu, Bălcuta etc.

În aceste condiţii şi având în vedere că în fâşia Corpului 2 armata era mult mai redusă, generalul Alexandru Averescu a dispus scoaterea din dispozitivul diviziilor 12 şi 1 a mai multor batalioane şi deplasarea lor în sprijinul Corpului 4 armată. Totodată, Marele Cartier General a pus la dispoziţia Armatei 2, Divizia 1 cavalerie, Regimentul 1 vânători, baalionul de vânători de munte şi Brigada de grăniceri. Dar, până la ajungerea lor, blocat în centru, inamicul şi-a lărgit, în ziua de 29 iulie / 11 august 1917, atacul la flancul drept al dispozitivului Armatei 2, în fâşia Diviziei 7 infanterie.

Ofensiva generalizată a acestuia în fâşiile celor două divizii române, 6 şi 7, a creat o criză serioasă, ele fiind obligate să cedeze, din nou, teren. Divizia 70 honvenzi a cucerit vârful Cireşoaia, un punct foarte important al dispozitivului de apărare, apărat de Regimentul 15 „Războieni”. De asemenea, el a intrat în stăpânirea dealurilor Coşna şi Ştibor. Comandamentul Corpului 4 armată a părăsit Oneştiul, iar cel al Diviziei 7, Târgu Ocna.

În acest moment de tensiune maximă, au început să sosească întăririle, ele fiind îndreptate spre sectoarele ameninţate. Divizia 1 cavalerie a atacat dealul Ştiborului, cucerind aliniamentul cota 629 (est Dealul Coşna) - Poiana lui Boboc, iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violente în jurul Grozeştilor. Alte batalioane sosite de la celelalte divizii ale Corpului 2, afectat mai puţin, au întărit rândurile apărătorilor, astfel încât atacul inamicului nu a avut succesul scontat. Stabilizarea relativă a situaţiei şi sosirea forţelor de întărire au determinat Comandamentul Armatei 2 să organizeze, în ziua de 30 iulie / 12 august, o contralovitură, amânată cu o zi, datorită sosirii cu întârziere a ajutoarelor. A fost atacat, totuşi, vârful Cireşoaiei şi înălţimile învecinate, regimentele 15 şi 27 infanterie, sprijinite de Batalionul de vânători de munte, atingând acest obiectiv.

La 31 iulie / 13 august 1917 s-a declanşat riposta ofensivă a trupelor române. Divizia 7 infanterie română, în cooperare cu unităţi din Divizia 2 infanterie rusă, a continuat atacurile în zona Cireşoaia, Divizia 1 cavalerie, întărită cu patru batalioane şi două baterii, a acţionat pe dealul Coşna, iar Brigada de grăniceri pe dealul Arşiţa. Divizia 1 cavalerie a ocupat dealul Coşna, pe care l-a menţinut ferm, respingând mai multe contraatacuri ale inamicului, însă n-a putut continua înaintarea spre Slănic, chiar dacă a primit în sprijin Brigada de grăniceri.

Mai puţin succes a avut Divizia 7 infanterie, care datorită faptului că trupele ruse au fost manevrate de flanc, a fost obligată, spre a evita încercuirea, să se retragă de pe vârful Cireşoaia. Zilele de 29-31 iulie / 11-13 august 1917 au fost cele mai grele din bătălia Oituzului, inamicul făcând eforturi disperate pentru a depăşi apărarea trupelor române şi ruse. Rezistenţa tenace a apărătorilor, coroborată cu măsurile eficiente întreprinse de Marele Cartier General şi Armata 2 de întărire a dispozitivului, au contribuit la depăşirea crizei. Până în 5/18 august 1917, pe frontul de la Oituz, activitatea militară a fost redusă, ea limitându-se la incursiuni ale patrulelor şi dueluri de artilerie.

La 6/19 august 1917, grupul Gerock a reluat ofensiva, Divizia 117 infanterie germană atacând centrul dispozitivului trupelor române apărat de Divizia 1 cavalerie. În acelaşi timp, Divizia 7 infanterie a fost atacată de diviziile 70 infanterie şi 7 cavalerie austro-ungare, iar Divizia 6 infanterie de Divizia 71 infanterie austro-ungară. Inamicul a reuşit să recucerească dealul Coşna, dar nu a fost în măsură să obţină succese pe alte segmente ale frontului. În următoarele două zile, cele mai acerbe confruntări au avut loc în jurul dealului Coşna, pe care trupele române au încercat, fără succes, să-l recucerească.

După data de 9/22 august 1917, luptele au scăzut considerabil din intensitate, inamicul, epuizat de eforturile făcute, fiind obligat să recurgă la o conduită defensivă. Un ultim puseu ofensiv s-a desfăşurat la 16/29 august 1917, concomitent cu episodul Muncelu de pe frontul Mărăşeştilor. Divizia 117 infanterie germană a atacat fâşia Diviziei 6 infanterie cu scopul de a ocupa cota 383. Această ultimă zvâcnire nu a mai putut schimba soarta bătăliei de la Oituz, care se încheiase cu o nouă victorie pentru armata română. Manevra de învăluire imaginată de comandamentul Puterilor Centrale, prin care se dorea prinderea într-un cleşte a forţelor principale române şi ruse din Carpaţii de Curbură şi din „poarta” Focşanilor, a eşuat.

Pierderile Armatei 2 în bătălia de la Oituz au fost însemnate, ele cifrându-se la 12.350 de militari, dintre care 1.800 de militari morţi, 4.850 de răniţi şi 1.570 de dispăruţi. Oituzul a reprezentat ultimul episod al confruntărilor din vara anului 1917 de pe Frontul român, cunoscut în istoriografie drept bătăliile de la „porţile Moldovei”. Ele au salvat existenţa statului român şi au contribuit la revigorarea stării morale a tuturor cetăţenilor. Victoria n-a putut fi valorificată sub raport strategic datorită, în primul rând, degradării situaţiei interne din Rusia, care a avut drept rezultat dezintegrarea armatei ţariste.

După lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, Frontul român a devenit o ficţiune. Noile autorităţi de la Petrograd şi apoi de la Moscova au încheiat mai întâi armistiţiul şi mai apoi pacea în aceeaşi localitate - Brest Litovsk. România a urmat acelaşi traseu, după armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) au urmat preliminariile de la Buftea (20 februarie / 5 martie 1918) şi, în final, pacea de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918).

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …