Bătălia de la Nicopole din 1396. Reînscăunarea lui Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii

În vara anului 1396, se realizează expediţia cruciată împotriva turcilor pe care Sigismund o plănuise cu câţiva ani în urmă. Peste zece mii de nobili, veniţi din Burgundia, Anglia, Germania, în tabăra de la Timişoara, făuresc planuri îndrăzneţe de cucerire a întregului imperiu turcesc. Din Transilvania coboară de asemenea oşti, cu misiunea de a ajuta cruciata, dar şi de a întări poziţiile lui Mircea cel Bătrân, pe al cărui sprijin Sigismund se bizuia destul de mult. Se ajunge la unele ciocniri cu oastea lui Vlad, care însă n-au rezultate decisive. Vlad continuă să stăpânească cea mai mare parte a ţării, iar Mircea cu un corp de o mie de oşteni, se alătură cruciatei.

Între timp, după câteva succese mărunte, cruciaţii asediază cetatea Nicopole, unde le ieşise în întâmpinare şi Baiazid cu oastea sa, inferioară ca număr şi, mai ales, ca armament forţelor creştine. În lupta de la Nicopole, hotărâtor a fost refuzul cavalerilor apuseni de a accepta un plan de ansamblu, menit să coordoneze mişcările grupurilor lor pe câmpul de bătaie, după nevoile generale ale operaţiilor. Marii feudali apuseni nu au putut fi convinşi să renunţe la privilegiul de a-şi conduce singuri vasalii, în timpul bătăliei, aşa cum nu s-au învoit nici în ziua luptei să acorde lui Mircea un rol de frunte în desfăşurarea operaţiilor, să permită ca românii să înceapă atacul, potrivit cu propria lor dorinţă.

Folosind o tactică de luptă puţin cunoscută de apuseni, în care accentul era pus pe pedestrimea formată din ieniceri, Baiazid a reuşit să-i înfrângă pe cavaleri, cu toată incontestabila vitejie de care aceştia au dat dovadă. Sigismund a încercat la început să le vină în ajutor, dar apoi, odată cu ivirea pe câmpul de luptă a trupelor auxiliare ale sultanului, s-a retras în mare grabă. Cu aceasta, vestita bătălie de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, care a pus faţă în faţă două tipuri de oaste şi două sisteme deosebite de luptă - cel al cavaleriei grele apusene şi cel al infanteriei uşoare a turcilor - prin catastrofa cu care s-a soldat pentru cruciaţi, a dat încă odată câştig de cauză pedestrimii.

În faţa acestui dezastru, care vădea o apropiată ameninţare otomană, clasa stăpânitoare din Ţara Românească n-a întârziat să-şi revizuiască poziţiile politice. La adâncirea reacţiei ce se pregătea în rândurile ei a contribuit noua expediţie a lui Baiazid împotriva statului autonom al lui Sraţimir, care mai dăinuia încă la Vidin. Acesta este înlocuit cu spahii credincioşi sultanului, moşiile boierilor sunt confiscate şi dăruite turcilor, iar cetăţile din stăpânirea lui Sraţimir transformate în puncte de sprijin pentru incursiunile devastatoare ale azapilor şi achingiilor lui Baiazid.

În felul acesta, sultanul risipea ultimele iluzii ale boierilor munteni. El dăduse la iveală caracterul imperios al unei alternative de care depindea întreg viitorul raporturilor dintre Imperiul otoman şi Ţara Românească. Existau numai două perspective posibile: în cazul dăinuirii politicii lui Vlad, aservirea ţării trebuia să se producă în chip inevitabil, urmată de lichidarea clasei stăpânitoare locale; dacă boierii se decideau să-şi apere propriile rânduieli social-economice, nu exista altă soluţie decât să adopte metodele de luptă preconizate de Mircea. În retragerea sa de la Nicopole, Sigismund a încercat să ajungă în Transilvania sau Banat, trecând prin Ţara Românească. Aci, însă, a întâlnit împotrivirea lui Vlad şi a partizanilor săi, care l-au silit să facă un ocol ce a durat trei luni, mergând cu un vas pe Dunăre, iar apoi pe mare, până la Ragusa. Aceasta arată că, în Ţara Românească, erau în acel timp încă puternici cei care-l susţineau pe Vlad.

La sfârşitul lui decembrie 1396, situaţia se prezenta însă altfel: în ţară domnea Mircea cel Bătrân, iar Vlad se refugiase în cetatea Dâmboviţei, împreună cu familia sa. Producându-se acum o nouă intervenţie a oştilor transilvănene în sprijinul lui Mircea, deşi fără obiect, căci acesta ocupa deja tronul cu ajutor intern, Vlad este prins şi dus în Transilvania. Prăbuşirea lui Vlad se datorează revirimentului produs în mijlocul boierimii muntene, în octombrie şi noiembrie 1396, ca o consecinţă indirectă a luptei de la Nicopole şi a evenimentelor petrecute în Bulgaria. Sfărâmarea mijloacelor militare ale nobilimii apusene şi lichidarea feudalilor bulgari a contribuit la înlăturarea sistemului politic instaurat în nordul Dunării de partizanii fărâmiţării feudale.

Poziţia lui Mircea se consolidează în tot cursul anului 1397. Sosindu-i vestea despre reîntronarea vechiului său duşman şi de adeziunea în masă a boierilor la noua domnie, Baiazid se îndreaptă repede cu o oaste spre Dunăre, „împotriva ghiaurilor, pentru a nu li se da răgaz” să se organizeze. În acest război al Ţării Româneşti împotriva turcilor pentru apărarea independenţei, care s-a desfăşurat în cursul lunii septembrie sau octombrie 1397, Mircea şi-a condus oastea la o nouă şi categorică victorie.

Alungind pe agresorul otoman din ţară, domnul a reluat de asemenea cetatea Turnu, în care se instalează oştenii Ţării Româneşti, după mai bine de doi ani de schimbătoare stăpâniri străine. Chemat în ajutor, Sigismund n-a putut veni, deoarece, ca şi înainte de Rovine, nobilii cu oştile lor n-au voit să-l urmeze. Învingând din nou pe turci, s-a făcut clar dovada că rolul principal în stăvilirea înaintării otomane începea să treacă treptat asupra acestui sector al frontului pe care-l reprezenta Ţara Românească, care-l înfrânsese a doua oară pe Baiazid.