Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)

Progresele expansiunii otomane în Europa şi în special consolidarea controlului asupra Dunării de Jos prin cucerirea ţaratului de Vidin la începutul anului 1396 au provocat îngrijorarea statelor creştine, care au iniţiat o cruciadă, pusă sub conducerea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Armata franco-burgundă număra circa 1.000 de cavaleri, cea a regelui Ungariei avea efective de circa 5.000 de oameni, cea a voievodului Transilvaniei circa 4.000, iar cea a lui Mircea cel Bătrân circa 1.000. Se mai adăugau alte trupe din Anglia, Polonia, Boemia, Spania şi Italia. Efectivul total a ajuns astfel la circa 12.000 de oameni.

În Ţara Românească, oastea lui Mircea a recucerit cetatea Turnu. Campania anti-otomană a armatei cruciate a început prin traversarea Dunării la Severin şi înaintarea de-a lungul malului, pe direcţia cetăţilor Vidin, Rahova şi Nicopole. Ţarul Straţimir de la Vidin, care se supusese turcilor, a trecut de partea cruciaţilor, uşurând astfel înaintarea. La Nicopole, armata creştină a ocupat poziţii pentru a cuceri cetatea, care era puternic fortificată de garnizoana otomană comandată de Dogan Bey. Au fost folosite catapulte şi tunuri pentru distrugerea incintei, dar fără succes.

După 16 zile de asediu, la Nicopole a sosit, însă, de la Târnovo armata comandată personal de Baiazid I (cu efective de circa 15.000 de oameni), care a înconjurat tabăra creştinilor. Armata cruciaţilor a fost luată prin surprindere, fiind lipsită de informaţii despre ofensiva sultanului şi despre efectivele sale. Unele izvoare exagerează foarte mult numărul participanţilor la cruciadă, ca şi efectivele armatei otomane (care ar fi avut 200.000 de oameni). În realitate, după cum arăta Radu Rosetti, forţele au fost în ambele tabere de ordinul a 12.000-15.000 de militari. O armată de 200.000 de otomani nici nu se putea desfăşura pe platoul din faţa cetăţii.

Înainte de declanşarea atacului decis de Sigismund, Mircea a efectuat o recunoaştere, cu corpul său de armată de circa 1.000 de oameni. Deşi Sigismund a acceptat solicitarea lui Mircea ca trupele româneşti să înceapă lupta (fiindcă aveau experienţă în războaiele cu turcii), conducătorii cruciaţilor au refuzat cu indignare ca onoarea declanşării atacului să aparţină acestui principe neînsemnat. De altfel, printre diverşii comandanţi se stârniseră rivalităţi şi disensiuni, care au afectat unitatea de comandă. Cea mai mare parte a trupelor otomane nu era vizibilă, fiind ascunsă în spatele unui deal împădurit. De aceea, cavalerii occidentali au crezut că se vor lupta doar cu un număr mic de spahii.

Astfel, bătălia a început cu o şarjă a cavaleriei grele. Ceea ce atacatorii nu ştiau era că în faţa lor se afla o reţea de pari ascuţiţi în care caii s-au împiedicat. Cavalerii au ajuns astfel o pradă uşoară pentru infanteria otomană. Armurile foarte grele nu le-au permis să riposteze, fiind culcaţi la pământ. Au fost astfel măcelăriţi numeroşi cruciaţi, în ajutorul lor, Sigismund a trimis trupele ungureşti şi româneşti, care, deşi nu au reuşit străpungerea dispozitivului otoman, au început să încline balanţa de partea coaliţiei creştine.

Soarta bătăliei a fost decisă însă de ultima rezervă de care dispunea Baiazid I, oastea sârbească a cneazului vasal Ştefan Lazarevic, care a venit cu forţe proaspete. Acest atac efectuat din flancul drept a provocat retragerea în dezordine a trupelor coaliţiei cruciate. Dezastrul suferit de cruciaţi se explică prin lipsa unităţii de comandă şi prin superioritatea infanteriei otomane. Bătălia de la Nicopole a marcat sfârşitul unei epoci: cea a cavaleriei grele, incapabilă să reziste atacurilor rapide ale cavaleriei uşoare şi infanteriei.

O mare parte dintre cruciaţii care au scăpat cu viaţă după bătălie au fost ucişi, deşi au fost luaţi prizonieri. Doar cei de rang înalt au fost păstraţi pentru răscumpărare. Cu rămăşiţele armatei sale, Sigismund a încercat să ajungă în Transilvania, dar a fost împiedicat de oastea lui Vlad, astfel că a fost nevoit să fugă pe Dunăre spre Constantinopol, îmbarcat pe o navă veneţiană. După scurt timp, Mircea a reuşit înfrângerea lui Vlad, cu ajutorul voievodului Transilvaniei Ştibor, reocupând reşedinţa de la Curtea de Argeş.

Fragment din relatarea soldatului german Johann Schiltberger (Călători, vol. I): „(La Nicopole) veni sultanul turcilor, numit Baiazid, cu 200.000 de oameni în ajutorul oraşului. Când auzi aceasta regele Sigismund, îi ieşi împotrivă cale de o milă de oraş cu oastea sa, care era socotită cam la 60.000 de oameni. Apoi a venit domnul Ţării Româneşti numit Mircea, care a cerut regelui să-i dea voie să facă o recunoaştere a duşmanului. Acesta i-a încuviinţat. Atunci el ă luat cu sine o mie de oameni din oastea sa şi a văzut pe duşman şi că duşmanul avea 20 de steaguri şi că sub fiecare steag s-ar afla câte 10.000 de oameni şi că fiecare steag stă deosebit de celelalte, cu ostaşii săi. Auzind acestea, regele a vrut să întocmească ordinea de luptă. Atunci domnul Ţării Româneşti a cerut să i se îngăduie să dea primul atac; ceea ce regele încuviinţă foarte bucuros. Dar ducele de Burgundia (Jean de Nevers) auzind de aceasta, s-a împotrivit să lase această cinste altuia...”.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …