Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie / 1 august 1917)

La întâlnirea aliată de la Chantilly (2-3/15-16 noiembrie 1916), a fost stabilit proiectul general de operaţii al Antantei pentru anul 1917, care includea o ofensiva pe Frontul român şi o structură de comandament pentru conducerea trupelor române şi ruse din Moldova, în fruntea căreia se afla regele Ferdinand.

Forma iniţială a planului pentru viitoarea ofensivă a fost stabilită în martie 1917 de cele două comandamente aliate, român şi rus, dar prevederile nu au putut fi aplicate din cauza revoluţiei din Rusia (februarie/martie 1917). Guvernul provizoriu, condus de prinţul Lvov, care a preluat puterea în Rusia după abdicarea ţarului, s-a dovedit incapabil să impună trecerea la acţiune, în pofida promisiunilor repetate. În perioada 22 aprilie / 5 mai - 29 aprilie / 12 mai, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoţit de generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, a efectuat o vizită la Petrograd, una dintre temele aflate în dezbatere fiind şi soarta preconizatei ofensive.

Tot la începutul lunii mai, generalul Prezan s-a întâlnit, la Moghilev, cu generalii Mihail V. Alekseev, şeful Marelui Cartier General rus şi D.G. Şcerbacev, comandantul trupelor ruse din Moldova, modificând substanţial planul adoptat în martie. S-a decis executarea unei manevre dublu învăluitoare, lovitura fiind dată în sectorul Brăila, concomitent cu o acţiune ofensivă a trupelor ruse din Bucovina. Ultima etapă a activităţii de planificare strategică s-a consumat la începutul lunii iunie, la Iaşi, unde a avut loc o reuniune la care au participat regele Ferdinand, primul ministru Ion I.C. Brătianu, generalii Prezan, Alexandru Averescu, Constantin Cristescu, D.G. Şcerbacev, Golovin şi H.M. Berthelot. În cadrul reuniunii au ieşit în evidenţă concepţiile diferite ale lui Averescu şi Prezan, primul propunând ca rolul cel mai important să revină Armatei 2, al cărui comandant era. Ea trebuia să dea lovitura principală la jocţiunea celor două grupuri de armată inamice dispuse din Bucovina până la Oituz şi, respectiv, în Munţii Vrancei şi în Câmpia Siretului, pentru a le putea înfrânge apoi pe părţi.

Cei prezenţi nu au fost de acord cu această soluţie, optând pentru o variantă considerată mai pragmatică. Lovitura principală urma să fie dată de Armata 1 română, comandată de generalul Constantin Cristescu, în sectorul Nămoloasa, obiectivul fiind nimicirea, împreună cu Armata 4 rusă, a principalei grupări inamice, Armata 9 germană. Pentru a atrage forţele adversarului şi a veni în sprijinul flancului drept al grupării de pe direcţia loviturii principale, Armata 2 dezvolta ofensiva în sectorul Mărăşti. Acţiunea ei trebuia să preceadă pe cea a grupării principale. În perioada ulterioară, comandantul Armatei 2, generalul Alexandru Averescu, a trecut la pregătirea morală şi materială a viitoarei ofensive. Au fost executate recunoaşterile, s-au construit noi drumuri de acces, s-au făcut aprovizionările, s-a intensificat instrucţia unităţilor etc.

În ziua de 20 iunie / 3 iulie 1917, Alexandru Averescu a semnat „Ordinul de operaţie nr. 1638”, care conţinea toate detaliile privind viitoarea bătălie. Misiunea încredinţată Armatei 2 era de a contribui în mod indirect la străpungera frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta generalul Averescu a hotărât desfăşurarea unui atac general în întreaga fâşie a Armatei, cu o deschidere de 37 km, respectiv între dealul Arşiţa Mocanului şi marginea de vest a satului Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stâng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

În primul dintre ele, situat la dreapta, comandat de generalul Gheorghe Văleanu, comandantul Corpului 4, acţiona Divizia 8 infanterie şi o brigadă din Divizia 6 infanterie. În al doilea, cel din stânga, au fost dispuse diviziile 3 şi 6 (mai puţin o brigadă), toate forţele fiind coordonate de generalul Arthur Văitoianu, comandantul Corpului 2 armată. În rezervă au fost dispuse Divizia 1 şi Brigada 2 călăraşi. Totalul forţelor organice ale Armatei 2 se ridica la 56 de batalioane, 14 escadroane, 258 de tunuri şi 50.000 de oameni. Pe timpul desfăşurării ofensivei armata a mai primit în sprijin sau ca întărire Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române trecea la ofensivă, la flancul stâng al Armatei 2, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata 4 rusă, care aveau misiunea să cucerească vârful Momâia şi satul Ireşti. Înaintea bătăliei, generalul Averescu şi regele Ferdinand au adresat fiecare un ordin de zi ostaşilor şi ofiţerilor Armatei 2, cerându-le să lupte pentru „izgonirea cotropitorilor din căminele noastre”.

Bătălia a început la 9/22 iulie 1917 cu o puternică pregătire de artilerie, continuată a doua zi, acţiune care a cauzat distrugeri înseninate în dispozitivul inamic, facilitând ofensiva trupelor române. În zorii zilei de 10/23 iulie 1917, marile unităţi ale Armatei 2 au trecut la atac împotriva Diviziei 218 infanterie germană din Grupul condus de generalul Eugen Ruiz. După confruntări aprige, la ora 10, satul Mărăşti, amenajat de adversar ca un puternic centru defensiv, era în posesia ostaşilor români. Până la sfârşitul zilei, Armata 2 a rupt frontul inamicului pe o lărgime de 10 km, cucerind prima poziţie de apărare a acestuia. Şi în ziua următoare, 11/24 iulie 1917, ofensiva marilor unităţi române şi ruse au continuat cu vigoare, adversarul fiind peste tot învins şi silit să se retragă precipitat. Au fost eliberate, între altele, localităţile Câmpuri, Vizantea Mănăstirească, Roşculeşti, Răcoasa etc.

În plină ofensivă victorioasă, Marele Cartier General Român a trimis Armatei 2 Ordinul de operaţii nr. 34, prin care se dispunea încetarea acţiunii. O asemenea decizie era motivată de situaţia deosebit de critică apărută în Galiţia, unde trupele ruse, respectiv Armata 8 rusă, s-au retras, ceea ce a creat pericolul ca întregul Front românesc să fie lovit în flanc şi spate. Chiar dacă generalul L. Gh. Kornilov a reuşit să oprească temporar ofensiva armatelor austro-ungare, pentru stabilizarea definitivă a situaţiei pe frontul român erau necesar noi forţe. Prin urmare, întregul plan de operaţii al trupelor române şi ruse de pe frontul român a trebuit modificat radical. Pe lângă oprirea acţiunii de la Mărăşti, s-a anulat şi preconizata ofensivă din sectorul Nămoloasa, trupele disponibilizate astfel urmând a fi trimise pe frontul de nord.

Ordinul opririi ofensivei l-a indispus profund pe Alexandru Averescu. După opinia sa, pericolul din nord ar fi necesitat, dimpotrivă, continuarea acţiunii armatei sale, pentru a exploata succesul astfel obţinut. Apreciind că nu poate opri atacul, întrucât aliniamentul pe care ajunseseră trupele nu era favorabil apărării, Averescu s-a adresat Marelui Cartier General, respectiv generalului Constantin Prezan, solicitând continuarea ofensivei. Răspunsul lui Prezan a fost destul de ambiguu. A subliniat necesitatea opririi acţiunii, dar a lăsat decizia la latitudinea comandantului Armatei 2. Interpretând acest răspuns ca o aprobare, Alexandru Averescu a continuat atacul şi în zilele de 13-14 / 26-27 iulie 1917. El s-a desfăşurat cu mult succes, astfel că inamicul a fost nevoit să se retragă pe tot frontul armatei. O expresie a derutei acestuia a fost desfiinţarea, în ziua de 13/26 iulie 1917, a Grupului Ruiz, cele două mari unităţi ale sale, diviziile 218 germană şi 1 cavalerie austro-ungară fiind conduse de acum direct de grupul Gerock.

În seara zilei de 14/27 iulie 1917, Marele Cartier General, prin Ordinul de operaţii nr. 36, a dispus ca Armata 2, întărită cu diviziile 7,12 infanterie (cele două mari unităţi fuseseră în componenţa armatei, dar au fost transferate Armatei 1, care pregătea ofensiva în sectorul Nămoloasa) să asigure valea Trotuşului, menţinându-se pe poziţiile pe care ajunsese. Aceasta însemna, practic, oprirea pentru a doua oară a ofensivei. De data aceasta, generalul Alexandru Averescu a fost nevoit să ţină cont de dispoziţiile Marelui Cartier General, astfel că, în perioada 15/28 iulie - 19 iulie / 1 august 1917, au avut loc doar acţiuni locale, al căror scop era îmbunătăţirea aliniamentului atins.

Dintre ele se detaşează luptele pentru cucerirea Măgurei Caşinului şi Cornul Măgurei din ziua de 19/31 iulie, poziţii care nu au putut fi ocupate. Acest eşec l-a determinat pe generalul Averescu să dispună încetarea ofensivei. Ofensiva de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară, care a evidenţiat calităţile de comandant ale generalului Alexandru Averescu, avansat mareşal în anul 1930. Biruinţa obţinută era strălucită, frontul duşman fiind distrus pe o lăţime de 30 de km şi o adâncime de 20 km. Au fost eliberaţi 500 kmp cu 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 110 ofiţeri şi 4.782 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi), iar cele provocate inamicului au constat în 2.793 de prizonieri şi un impresionant material de război.

Importante au fost şi consecinţele pe plan strategic, chiar dacă bătălia a fost oprită în plină desfăşurare. Inamicul a fost obligat să renunţe la ofensiva proiectată tot în sectorul Nămoloasa, aşa cum făcuse şi comandamentul româno-rus, mutându-şi efortul mai la nord, în sectorul Focşani-Mărăşeşti. De asemenea, el a declanşat acţiunea fără a mai avea răgazul finalizării concentrării tuturor forţelor şi mijloacele, ceea ce a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei - Mărăşeşti şi Oituz.

În acelaşi timp, continuarea ofensivei şi după ce Marele Cartier General a dispus oprirea ei a dus la subţierea frontului şi la descoperirea flancului drept al Armatei, ceea ce a reprezentat o invitaţie pentru inamic să atace în acest punct slab. El a sesizat această deficienţă şi a declanşat ofensiva pe direcţia Ferestrău-Grozăveşti-Oituz, fapt ce l-a obligat pe generalul Averescu să revină pe aliniamentul din 12/25 iulie 1917. Victoria de la Mărăşti a probat calităţile deosebite ale ostaşilor români, ale comandanţilor de diferite trepte şi a avut o mare semnificaţie morală, reprezentând, într-un anume fel, o revanşă faţă de suita de înfrângeri din toamna anului 1916.

 

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …