Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie / 6 august – 6/19 august 1917)

Potrivit planului de campanie elaborat de comandamentul româno-rus, în cadrul ofensivei de vară de pe Frontul român, lovitura principală urma să fie dată în sectorul Nămoloasa de către Armata 1 română, comandată de generalul Constantin Cristescu. După străpungerea frontului inamic, o parte din forţe urma să se îndrepte spre sud-vest, spre Râmnicu Sărat, pentru a intercepta calea ferată Buzău-Focşani şi a lovi dinspre sud, Armata 9 germană, condusă de generalul Johannes von Eben. Aceeaşi mare unitate germană era atacată dinspre nord de Armata 4 rusă, cele două lovituri concentrice urmând să ducă la nimicirea principalei grupări de forţe ale inamicului. O altă parte acţiona spre sud-est, pentru a respinge spre Dunăre, împreună cu Armata 6 rusă, forţele germano-bulgaro-otomane.

La rândul său, adversarul şi-a propus scopuri hotărâtoare, respectiv scoaterea României din război şi ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a beneficia de resursele agricole ale acestei regiuni. În acest scop, feldmareşalul August von Mackensen, comandantul forţelor Quadruplei Alianţe din Carpaţii de Curbură a prevăzut executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, ceea ce arată slaba activitate informativă a celor doi beligeranţi. Concomitent, o grupare ataca pe vale Oituzului, joncţiunea cu forţele principale urmând să se realizeze la est de Carpaţii Meridionali. Ofensiva de la Mărăşti şi înfrângerea trupelor ruse în Galiţia Orientală şi Bucovina au impus schimbarea planurilor de campanie ale celor doi combatanţi. Mai întâi, inamicul a fost obligat să renunţe la ofensiva în sectorul Nămoloasa şi să-şi mute efortul în sectorul Focşani spre Adjud. De asemenea, el a fost nevoit să treacă la acţiune fără a mai fi în stare să realizeze concentrarea tuturor forţelor şi mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.

De cealaltă parte, comandamentul româno-rus a anulat ofensiva de la Nămoloasa şi a trecut la organizarea unui grupări de forţe, compusă din cinci corpuri de armată, scoase din organica armatelor 9 şi 4 ruse. Această grupare trebuia să fie deplasată în Bucovina şi Galiţia Orientală, pentru a rezolva grava situaţie ce s-a creat prin noncombatul trupelor ruse. Locul lor trebuia să fie luat de marile unităţi ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare pentru trecerea la acţiune, care urmau să fie dispuse între Clipiceşti şi Lieşti (ambele inclusiv). La rândul ei, Armata 6 rusă îşi extindea fâşia de apărare la flancul drept până la Lieşti, pe malul râului Siret, unde stabilea legătura cu Armata 1 română. Aceste înlocuiri urmau să se realizeze în perioada 23-28 iulie/5-l0 august 1917.

Dar, la 24 iulie / 6 august 1917, pentru a profita de severa înfrângere a trupelor ruse din Galiţia şi Bucovina, inamicul a trecut la ofensivă. A început, astfel, bătălia de la nord de Focşani, cunoscută în istoriografie ca „bătălia de la Mărăşeşti”, cea mai mare confruntare de pe Frontul român din vara anului 1917 şi una dintre cele mai ample purtate de Antantă în acelaşi an. În preajma bătăliei, Armata 1 română avea în compunere şase divizii, dintre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul 2 aeronautic etc. Forţele luptătoare însumau 78 de batalioane, 58 de escadroane, 114 baterii, 8 batalioane de pionieri, 52 de avioane, efectivul fiind de 170.000 de oameni. Armata 4 rusă totaliza 84 de batalioane, 32 de escadroane şi 79 de baterii.

Armata 9 germană dispunea de 174 de batalioane, 16 escadroane, 150 de baterii, 3 escadrile, 39 de companii de pompieri, o companie de ciclişti etc. Faţă de Armata 4 rusă, cea care se afla în dispozitiv de apărare, inamicul realiza un raport de forţe de 1,2/1 la infanterie, 1,3/1 la cavalerie şi 2,7/1 la baterii de artilerie. Deşi ocupa un front de 75 km între sud Nămoloasa şi Valea Sării, Armata 9 germană trecea la ofensivă într-o fâşie de 35 km, între Bilieşti şi sud Şerbeşti, sectorul de rupere având o dezvoltare frontală de 12 km. Aici ea a concentrat 45 de batalioane şi 516 guri de foc faţă de 12 batalioane şi 72 de tunuri, cât avea Divizia 34 infanterie rusă, care a suportat şocul loviturii.

Bătălia a cunoscut în desfăşurarea ei trei faze importante. În prima dintre ele, 24 iulie - 30 iulie / 6 august - 12 august 1917, Armata 1 română şi Armata 4 rusă au dus dârze lupte de apărare, marile unităţi române intrând treptat în dispozitiv pentru a prelua fâşiile marilor unităţi ruse retrase de pe front sau pentru a compensa lipsa de rezistenţă a unora dintre ele. Acest fapt l-a obligat pe inamic să-şi mute efortul către nord-vest. Tot în această etapă s-a produs o criză de comandament româno-rusă, manifestată în neînţelegerile dintre generalii Constantin Cristescu şi Aleksandr I. Ragoza, comandaţii armatelor 1 română şi 4 rusă.

Pentru a restabili buna cooperare pe câmpul de luptă, indispensabilă obţinerii victoriei, generalul Constantin Cristescu a fost înlocuit din funcţie cu generalul Eremia Grigorescu. A doua etapă s-a consumat în perioada 31 iulie / 13 august - 6/19 august 1917 şi s-a caracterizat prin sporirea intensităţii ofensivei inamicului, organizarea temeinică a rezistenţei trupelor române, intrate complet în dispozitivul de apărare şi eşuarea ofensivei inamicului. În sfârşit, a treia etapă, 7/20 august - 21 august / 3 septembrie 1917, s-a caracterizat prin slăbirea considerabilă a intensităţii confruntării, inamicul făcând un ultim efort ofensiv pentru îmbunătăţirea poziţiilor în zona Varniţa-Muncelu.

Bătălia a început în dimineaţa zilei de 24 iulie / 6 august 1917, prin atacul Corpului 1 rezervă german asupra Diviziei 34 infanterie ruse. Copleşită numeric şi luptând slab, marea unitate rusă a cedat, la sfârşitul zilei inamicul realizând o pătrundere de 10 km lărgime şi 3 km adâncime. Pentru remedierea gravei situaţii ce s-a creat a fost introdusă în dispozitiv Divizia 5 infanterie română, măsură care a zădărnicit încercările adversarului de ocupa din mişcare trecerile de peste Siret din dreptul localităţilor Ciuşlea şi Movileni. Întrucât podurile peste Siret fuseseră distruse, iar rezistenţa trupelor române şi ruse sporise considerabil, feldmareşalul August von Mackensen a schimbat direcţia atacului în sectorul Moara Albă - Doaga. Cele două mari unităţi, Divizia 1 română şi Divizia 34 rusă au fost nevoite să se retragă 2 km şi să abandoneze satul Doaga.

Deşi inamicul nu a reuşit să-şi atingă scopurile, situaţia rămânea îngrijorătoare, fapt ce a impus introducerea în luptă, în noaptea de 25-26 iulie / 7-8 august 1917, a diviziilor 71 infanterie rusă, 9 infanterie şi 14 infanterie române. Golul lăsat de Divizia 34 infanterie rusă, ce îşi pierduse complet capacitatea de luptă, a fost astfel acoperit. Totodată, pentru a lichida pătrunderea în sectorul Doaga-Prăjescu, generalii Cristescu şi Ragoza au hotărât, pentru data de 27 iulie / 9 august 1917, desfăşurarea unei contralovituri. Ea fost amânată cu o zi datorită faptului că artileria de sprijin nu a fost în măsură să-şi schimbe poziţiile.

Între timp, în ziua de 27 iulie / 9 august 1917, trupele române şi ruse, în special Divizia 9 infanterie română, comandată de generalul Constantin Scărişoreanu, a rezistat eroic atacurilor succesive ale inamicului, cu deosebire ale Diviziei 76 infanterie germană. Conform celor stabilite, în după amiaza zilei de 28 iulie / 10 august 1917 a avut loc contralovitura pentru lichidarea intrândului realizat de inamic între comunicaţia Focşani-Mărăşeşti şi Siret. La ea au participat diviziile 5 şi 9 infanterie române, care au atacat frontal şi 13 şi 71 infanterie ruse, care au acţionat la flancul de vest. Confruntarea a fost extrem de sângeroasă, dar trupele româno-ruse nu şi-au realizat obiectivele, satul Doaga neputând fi cucerit.

În ziua de 29 iulie / 11 august a avut loc incidentul dintre generalii Ragoza şi Cristescu, determinat de viziunea diferită asupra modului de desfăşurare a bătăliei. Convins că numai o acţiune energică, ofensivă, poate fi utilă în situaţia dată, generalul Cristescu a preconizat un nou atac al trupelor româno-ruse. În timpul desfăşurării acestuia, generalul Ragoza a dispus oprirea lui, ceea ce a determinat retragerea trupelor ruse şi crearea unui gol de circa 4-5 km. Flancul drept al Diviziei 9 infanterie română era descoperit, infanteria duşmană apropiindu-se de Mărăşeşti. Generalul Scărişoreanu a introdus ultima rezervă, Regimentul 9 vânători, al cărui viguros contraatac a fost salvator. Generalul Cristescu a protestat, nefiind de acord cu hotărârea generalului rus, ceea ce a impus, pentru evitarea adâncirii crizei, schimbarea lui din funcţie. Comandant al Armatei 1 române a fost numit generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6 armată, cel care, în prima bătălie de la Oituz, lansase lozinca „Pe aici nu se trece”.

În ultimele două zile ale primei etape, pe fondul unei uşoare reduceri a intensităţii luptelor, au avut loc o serie de reorganizări ale trupelor române. Armata 1 română a primit ca întăriri două mari unităţi - diviziile 10 şi 15 infanterie. A doua a fost păstrată în rezerva Armatei 1, iar prima a intrat în componenţa Corpului 5 armată, comandat de generalul Ion Istrate. Comandamentul Corpului 6 armată s-a transformat în Corpul 3 armată, la comanda căruia a fost numit generalul Aristide Razu, care condusese până atunci Divizia 5 infanterie. De asemenea, pornind de la incidentul Ragoza-Cristescu, s-a creat un comandament unic al celor două armate, în fruntea căruia a fost numit generalul Ragoza. Şi dispozitivul rus a fost restructurat, frontul de la Ireşti, la est Panciu, fiind preluat de la Corpul 7 armată, ale cărui divizii aveau efective substanţial diminuate, şi de Corpul 8 armată rus.

În ziua de 30 iulie / 12 august 1917, a avut loc bătălia de la Panciu, trupele germane făcând efortul principal în acest sector. Marile unităţi ale Corpului 8 armată rus, atacate în forţă, s-au retras circa 6 km, punând în pericol flancul drept al Corpului 5 armată român. În faţa acestei situaţii, generalul Ragoza a dispus retragerea marilor unităţi române pe linia noului front de apărare organizat de trupele ruse, ceea ce implica, între altele, şi cedarea localităţii Mărăşeşti. Generalul Grigorescu s-a opus vehement acestei idei, argumentând că aliniamentul organizat de trupele române nu trebuia părăsit în nici un caz. Noua criză de comandament a fost rezolvată de această dată prin demiterea generalului Ragoza de la comanda Grupului de armate româno-rus, funcţie preluată de generalul Eremia Grigorescu. În acelaşi timp, o parte din sectorul marilor unităţi ruse a fost preluat de diviziile 13,14 şi 10 române.

În ziua de 1/14 august, Mackensen a atacat cu o grupare puternică (Corpul alpin, diviziile 62 austro-ungară şi 217 germană) flancul drept al dispozitivului româno-rus, în fâşia Corpului 18 armată rus pentru a ameninţa flancul stâng al Armatei 2 române, angajată în bătălia de la Oituz. În zona Chicera (2 km nord de Panciu), inamicul a înaintat câţiva kilometri, ceea ce a creat pericolul străpungerii aliniamentului de apărare. Contraatacul viguros al Diviziei 10 infanterie române, comandată de generalul Henri Cihoski, aflată în spatele trupelor ruse, a salvat o situaţie ce putea deveni extrem de ameninţătoare. Atacul a continuat şi în următoarele două zile, dar rezistenţa deosebită a trupelor române a făcut ca inamicul să nu poată să-şi atingă scopurile.

Concomitent, grupul condus de von Morgen a atacat poziţiile deţinute de Divizia 5 infanterie, dispusă în pădurea Prisaca, denumite şi „capul de pod Băltăreţu”, care proteja marele pod de la Cosmeşti. Greu încercată în zilele anterioare, marea unitate a opus o rezistenţă deosebită, dar a fost nevoită să se retragă, pădurea Prisaca fiind cucerită de inamic. El n-a reuşit să ia în stăpânire şi podul, acesta fiind salvat de contraatacul dat de unităţile Diviziei 14 infanterie. A doua zi podul a fost aruncat în aer, iar întreaga Divizie 14 infanterie era deplasată pe malul drept al Siretului.

În zilele de 4-5/17-18 august 1917, pe front s-a instalat o acalmie relativă, ambii beligeranţi folosind acest răgaz pentru restructurări şi completări ale dispozitivului, pentru îmbunătăţirea aprovizionării cu armament, muniţii etc. Apogeul bătăliei de la Mărăşeşti a fost atins în ziua de 6/19 august 1917, inamicul declanşând atacul general asupra dispozitivului româno-rus. Feldmareşalul Mackensen a constituit un grup de atac compus din cinci divizii de infanterie şi comandat de generalul von Morgen. Lovitura principală a fost stabilită în segmentul de front cuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat de diviziile române.

Acţiunea principală a avut loc în fâşia Diviziei 13 infanterie, comandată de generalul Ion Popescu. Atacată de trei mari unităţi inamice, divizia a cedat la flancul său drept, unde se făcea jocţiunea cu Divizia 10 infanterie. Dispozitivul său a fost dat peste cap pe o porţiune de 150 metri în colţul de sud al pădurii Răzoare, ceea ce punea în pericol întregul aliniament de apărare al diviziilor 9, 13 şi 14 infanterie şi localitatea Mărăşeşti. Generalul Ion Popescu a dispus câteva subunităţi înapoia căii ferate Mărăşeşti-Panciu, pentru a obţine un răgaz necesar aducerii rezervelor din adâncime. Pe cota 100, cota dominantă a zonei care asigura stăpânirea ultimei terase spre Siret, a fost dislocată compania de mitraliere condusă de căpitanul Grigore Ignat, care a rezistat până la ultimul om, întârziind înaintarea inamicului. Concomitent, celelalte mari unităţi române au rezistat tuturor atacurilor.

În acest moment al luptei, pentru lichidarea inamicului pătruns, generalul Ion Popescu a organizat un contraatac convergent desfăşurat cu batalioanele de rezervă, comandate de căpitanii Nicolae Miclescu şi Mircea Tomescu, la care s-a asociat şi Divizia 10 infanterie. Lovit de front şi flanc, atacatorul a fost obligat să se retragă cu mari pierderi. Din păcate, comandantul Armatei 1 nu a dispus de forţe proaspete care să-i permită să amplifice succesul obţinut.

Victoria obţinută în această zi de Armata 1 română a fost extrem de importantă, inamicul fiind obligat să renunţe la intenţiile sale ofensive. Dotate cu armament modern, instruite temeinic, animate de o vie dorinţă de revanşă, trupele române au arătat o capacitate de luptă remarcabilă, ceea ce a constituit o surpriză pentru adversar. Cât priveşte marile unităţi ruse, ele au luptat inegal, fiind evidentă tendinţa, în anumite momente ale confruntării, de a părăsi poziţiile sau de a renunţa la continuarea acţiunilor.

Bătălia de la Mărăşeşti a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, comparabilă prin efectivele angajate de beligeranţi, obiectivele propuse, rezultatele obţinute, implicaţiile strategice pe care le-a generat, pierderile suferite de cele două părţi etc., cu marile încleştări de pe celelalte fronturi de luptă. Angajată iniţial de Armata 9 germană şi Armata 4 rusă, ea a devenit pe parcurs o bătălie în care contribuţia românilor a fost esenţială. De altfel, din ziua de 31 iulie / 13 iulie 1917, conducerea bătăliei a revenit românilor, respectiv generalului Eremia Grigorescu şi colonelului Nicolae Samsonovici, şef de stat major.

Bătălia de la Mărăşeşti, continuarea în timp şi spaţiu a celei de la Mărăşti, a durat 29 de zile. Din acestea, 16 zile au fost de luptă (10 în ofensivă şi 6 de contraatac) şi 13 zile de relativă acalmie, necesare restructurării dispozitivului sau aprovizionării trupelor. Datele tehnice confirmă amploarea cu totul deosebită a confruntării. Armata 1 a pierdut 27.410 de oameni, ceea ce reprezintă 16% din efectivul avut la începutul bătăliei - 170.000 militari. Dintre aceştia, 5.125 au fost morţi (125 de ofiţeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruţi (118 ofiţeri, 9.700 trupă) şi 12.467 de răniţi (367 răniţi, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a avut şi ea pierderi serioase cifrate la 25.650 de militari, dintre care morţi 7.083 (83 ofiţeri şi 7.000 trupă), 10.400 de răniţi (400 ofiţeri şi 10.000 trupă) şi 8.167 de dispăruţi (167 ofiţeri şi 8.000 trupă). Armata 9 germană, principala grupare de forţe a inamicului, a avut 60.000-65.000 de oameni scoşi din luptă (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Pierderea bătăliei de la Mărăşeşti l-a obligat pe inamic să renunţe definitiv la orice veleităţi ofensive şi să treacă la apărare. Scoaterea României din război şi ajungerea în sudul Ucrainei, obiective pe care şi le-a propus Mackensen, nu au putut fi realizate, graţie în primul rând excepţionalei rezistenţe a trupelor române. Acestea, prin suita de victorii de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, şi-au luat o binemeritată revanşă faţă de înfrângerile din toamna anului 1916.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …