Bătălia de la Giurgiu (27-30 octombrie 1595)

Victoria de la Târgovişte a coaliţiei creştine l-a determinat pe marele vizir Sinan Paşa să treacă de la ofensivă la o retragere rapidă spre Dunăre pe direcţia Bucureşti-Giurgiu, pentru a trece pe podul de vase în Imperiul Otoman. Armata otomană a incendiat Bucureştii şi a distrus podurile de pe Argeş, pentru a împiedica urmărirea. Armata comandată de Sigismund Bathory a pornit la 21 octombrie 1595 în urmărirea armatei otomane pe două direcţii.

Corpurile de armată conduse de Sigismund Bathory şi Mihai Viteazul au parcurs un traseu pe la vest de Bucureşti, prin Titu, valea Neajlovului şi Ghimpaţi, iar cel al domnului Moldovei Ştefan Răzvan a pătruns în Bucureşti la 22 octombrie. Garnizoana otomană înarmată cu tunuri, comandată de Satârgi Mohamed a fost înfrântă după o scurtă luptă. După ce a poposit de mai multe ori pe traseu, armata coaliţiei creştine a ajuns lângă cetatea Giurgiu la 27 octombrie.

Avangarda era formată din trupele lui Mihai Viteazul (mercenari români şi străini, circa 13.000 de oameni), urmau cele ale lui Ştefan Răzvan (8.000 de lăncieri şiartilerişti), trupele italiene comandate de generalul toscan Silvio Piccolomini şi cele ale principelui Transilvaniei (circa 23.000 de oameni), plus circa 20.000 de secui. Cea mai mare parte a trupelor otomane, în frunte cu Sinan Paşa, trecuseră deja pe podul care lega malul românesc de insula Sf. Gheorghe, care la rândul ei era legată prin alt pod de malul otoman. Deplasarea pe pod se făcea încet. Pe malul nordic rămăsese doar un corp de armată otoman de 5.000 de oameni, care aveau misiunea de a apăra capul de pod.

Cavaleria creştină a atacat această grupare, care s-a retras în dezordine spre pod. Loviturile de artilerie au distrus podul, iar cei care ajunseseră acolo au pierit înecaţi sau în învălmăşeala creată. Foarte puţini s-au putut urca pe navele otomane care patrulau în zonă. Pe insula Sf. Gheorghe, otomanii aveau instalate câteva piese de artilerie care au ripostat, dar cu efecte minore. Pierderile armatei otomane au fost masive (3.000 de victime), în timp ce cele ale armatei creştine s-au ridicat la doar 200 de morţi. Apoi a fost atacat şi distrus celălalt pod, pentru a împiedica deplasarea trupelor otomane de pe malul sudic spre cetate.

A doua etapă a bătăliei a fost asedierea cetăţii Giurgiu, care era apărată de o mică garnizoană de 600 de oameni, la care se adăugaseră unii dintre cei care scăpaseră de pe pod. Datorită utilizării artileriei, cucerirea a decurs cu uşurinţă. Prin bombardament s-a făcut o breşă în zidul de incintă, pe unde a pătruns apoi trupa de asalt italiană (60 de luptători de elită din Toscana). Modul în care au fost atacate podul de vase şi cetatea Giurgiu a demonstrat valoarea bombardamentului de artilerie în operaţiunile de distrugere a lucrărilor genistice şi de asediere a fortificaţiilor. Garnizoana a fost nimicită, au fost capturate numeroase arme şi muniţii, cei circa 6.000 de prizonieri români au fost eliberaţi, iar cetatea a fost incendiată.

Prada luată din cetate a fost foarte bogată. Tunurile cele mai grele care nu au putut fi transportate au fost aruncate în Dunăre. Podul a fost pus sub paza unei garnizoane de 5.000 de oameni. Cetatea Giurgiu a fost eliberată, ar forţele de ocupaţie otomane au fost alungate din Ţara Românească. Ocuparea capului de pod de la Giurgiu i-a permis lui Mihai Viteazul trecerea la contraofensiva strategică la sud de Dunăre în primăvara anului 1596. Pentru că a pierdut poziţiile deţinute în Ţara Românească, Sinan Paşa a fost destituit din postul de mare vizir. Cronicarul turc Mustafa Naima aprecia că aceasta a fost cea mai grea înfrângere suferită de armata otomană.

Fragmente din darea de seamă a lui Alfonso Visconti (Călători): „Dimineaţa s-a dat un asalt inimos într-o parte a cetăţii, numai pentru a atrage acolo pe turci, şi a cuceri pe partea cealaltă un pod care este peste un mic braţ al Dunării ce face înconjurul acestei cetăţi, şi pentru ca împreună să apropie mai mult artileria. Plan care a reuşit în întregime şi s-a mai tăiat încă o bucată din podul mare de peste Dunăre, pentru a răpi cu totul turcilor putinţa de a sări în ajutorul cetăţii, având în vedere că ei se sileau să refacă partea distrusă prima dată. Ieri dimineaţa s-a continuat cu baterea cetăţii, şi aşa de bine a condus-o signor Silvio Piccolomini, că o oră după-amiază s-a făcut o spărtură aşa mare, că se putea da asaltul. (...) (Toscanii) au ocupat o parte din zid, şi înfigând stindardul principelui au dat atacul în aşa fel că au ucis pe turcii ce erau în curtea de apărare, şi ceilalţi s-au retras în bună parte în cetăţuie, mai înăuntru, şi în puţine ore a fost ocupat oraşul, măcar că turcii se luptau cu foarte mare vitejie.”

 

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …