Bătălia de la Flămânda (18 septembrie / 1 octombrie – 22 septembrie / 5 octombrie 1916)

Înfrângerea de la Turtucaia a determinat ca Marele Cartier General Român să pună în discuţie priorităţile strategice ale armatei române. Pentru aceasta, regele Ferdinand a convocat, la sugestia primului ministru Ion I.C. Brătianu, un Consiliu de Război ce s-a desfăşurat la Periş (2/15 septembrie 1916). Au luat parte regele Ferdinand, primul ministru Ion I.C. Brătianu, generalii Dumitru Iliescu, sub-şef al Marelui Cartier General, care asigura conducerea acestui organism, Ioan Culcer, Alexandru Averescu, Constantin Prezan, comandaţii armatelor 1, 3, şi respectiv, de Nord. Generalul Mihail Aslan a fost înlocuit, la 25 august / 7 septembrie 1916, din funcţia de comandant al Armatei 3 cu generalul Alexandru Averescu, iar în fruntea Armatei 2 a fost numit, ulterior, generalul Grigore Crăiniceanu.

Dezbaterile au evidenţiat opiniile divergente ale generalilor Alexandru Averescu şi Constantin Prezan. Primul s-a arătat adeptul rectificării dispozitivului strategic, trecerii la defensivă pe frontul carpatic, concentrării forţelor pe frontul de sud şi organizării aici a unei mari acţiuni ofensive. Alexandru Averescu şi-a motivat, după război, astfel, propunerea: „Faptul că am înregistrat o înfrângere în primele zile ale războiului a zdruncinat situaţia morală foarte serios. Era, prin urmare, de cea mai mare importanţă a o restabili redând populaţiei impresionate liniştea, iar armatei, şi chiar comandamentului, încrederea. Un asemenea scop nu putea fi atins decât printr-o acţiune energică şi bogată în rezultate, prin care să fie recâştigat întreg teritoriul pierdut, făcând pe inamic să sufere o înfrângere cel puţin tot atât de dureroasă, ca cea suferită de noi la Turtucaia” (Alexandru Averescu, Operaţiile de la Flămânda, Bucureşti, 1924).

Generalul Constantin Prezan a susţinut, însă, ideea continuării energice a ofensivei în Transilvania, deoarece situaţia din Dobrogea, deşi gravă, nu impunea modificarea planului de campanie. El propunea sporirea forţelor destinate Armatei de Nord în vederea intensificării ofensivei acesteia pentru a ameninţa spatele dispozitivului inamic şi a ajunge pe râul Mureş. Această soluţie avea şi avantajul de a lărgi baza de operaţii a armatei române din Moldova. Ideea strategică adusă în discuţie de generalul Prezan era corectă, întrucât mai trebuia luat în considerare că oprirea ofensivei în Transilvania oferea un nesperat răgaz comandamentului german şi austro-ungar, care avea posibilităţi sporite de a concentra forţe şi mijloace suplimentare şi a declanşa acţiuni ofensive împotriva trupelor române. Cu totul alta ar fi fost situaţia dacă armata română ar fi dat lovitura principală pe frontul de sud, şi aceasta s-ar fi coroborat cu o acţiune a Corpului expediţionar aliat de la Salonic, condus de generalul Maurice Sarrail.

Consiliul de Război a adoptat decizii confuze. A dispus organizarea unei mari ofensive la sudul Dunării, dar şi continuarea ofensivei în Transilvania, ceea ce reprezenta, în condiţiile date, o imposibilitate strategică, datorită cantităţii reduse de forţe aflate la dispoziţie. Ulterior, trioul regele Ferdinand - primul ministru Ion I.C. Brătianu - generalul Averescu a luat hotărârea opririi ofensivei la nord şi vest de Carpaţi, rămânând în vigoare organizarea unei acţiuni în sud. În acest scop, s-a înfiinţat o nouă structură de comandament - Grupul armatelor de sud, în compunerea căruia au intrat Armata 3 şi Armata de Dobrogea. Comandantul acestui grup a fost numit generalul Alexandru Averescu, care a cedat comanda Armatei 3 generalului Gheorghe Văleanu.

În fruntea Armatei de Dobrogea a rămas generalul rus Andrei M. Zaioncikovski. Grupul armatelor de sud avea în compunere 16 divizii - 11 divizii de infanterie române, două de infanterie ruse, una de infanterie sârbă, una de cavalerie română, una similară rusă, Brigada 5 călăraşi română, şi două detaşamente fixe pentru paza Dunării. Forţa combativă a acestuia se ridica la 186 de batalioane, 145 de baterii de câmp, 13 baterii grele, o baterie antiaeriană, 55 de escadroane. Adversarul (Armata 3 bulgară şi Grupul apărării fluviale) dispunea de 105 batalioane, 51 de baterii de câmp, 19 baterii grele şi 35 de escadroane. Prin urmare, Grupul armatelor de sud avea o anumită superioritate cantitativă, concretizată în 1,77/1 la infanterie, 2,84/1 la artilerie şi 1,57/1 la cavalerie.

Generalul Alexandru Averescu a conceput un plan de operaţii ingenios, care a prevăzut executarea unei lovituri frontale de către Armata de Dobrogea, concomitent cu o amplă manevră de învăluire peste Dunăre, organizată în sectorul Olteniţa-Giurgiu, în dreptul localităţii Flămânda. De aici şi numele acestei mari bătălii - „manevra (operaţia) de la Flămânda”. Locul forţării a fost stabilit pe baza unei cercetări amănunţite efectuate de către o comisie, condusă de generalul Arthur Văitoianu, comandantul Diviziei 10 infanterie. El întrunea condiţii favorabile întrucât fluviul avea o lăţime mai mică, de circa 900 m, iar malul era uşor înclinat spre firul apei, ceea ce uşura construcţia podului.

Forţarea Dunării urma să fie realizată de către Armata 3 cu cinci divizii de infanterie (10, 16, 18, 21 şi 22) şi una de cavalerie. Concomitent, Armata de Dobrogea, conform directivei date de generalul Averescu la 4/ 17 septembrie 1916, trebuia să reţină cât mai multe forţe ale adversarului. „Misiunea Armatei de Dobrogea, se aprecia în document, va fi de a întârzia înaintarea inamicului, fie profitând de întăririle existente şi de forma terenului favorabil apărării, fie dând scurte şi energice lovituri contraofensive acolo unde situaţiunea le-ar face posibile, fie, în fine, dacă mersul operaţiunilor pe întregul front ar permite, dând o lovitură pe dreapta adversarului astăzi în aer. În toate aceste operaţiuni Armata de Dobrogea va avea ca pivot solid, fie pentru apărare, fie pentru atac, dreapta ei sprijinită pe Dunăre. Armata 3 va concentra forţele sale pe axa Comana-Prundu Belu şi îndată ce pregătirile de trecere vor fi terminate, va trece Dunărea cu toate forţele sale operative, cu obiectiv general Dobrici (Bazargic)” (România în războiul mondial, vol. II, Documente-Anexe, Bucureşti, 1935).

Timp de aproape două săptămâni s-a realizat concentrarea forţelor şi mijloacelor, s-au executat recunoaşterile, s-au construit drumurile d acces, s-au instalat legăturile telefonice şi telegrafice, s-au adunat materialele necesare construcţiei podului de pontoane, s-au efectuat aprovizionările aferente. Pentru coordonarea acţiunilor celor două armate, generalul Alexandru Averescu a dat, la 17/30 septembrie 1916, Ordinul de operaţie nr. 168, prin care dispunea ca Armata de Dobrogea să treacă la ofensivă şi să rupă frontul advers în sectorul dinspre mare, trupele bulgare urmând a fi împinse către sud-vest, pe direcţia de înaintare a Armatei 3, care trebuia să forţeze Dunărea şi să cadă în spatele acestora.

Acţiunea a început la 18 septembrie / 1 octombrie 1916, prin forţarea fluviului de către diviziile 10 şi 21 infanterie, care n-au întâmpinat rezistenţă pe malul opus. În aceeaşi zi a fost instalat şi podul de pontoane pe care urmau să treacă şi celelalte mari unităţi. Surpriza părea totală pentru inamic, dar furtuna deosebit de puternică şi ploaia torenţială au rupt podul în trei locuri, fapt ce a impus oprirea trecerii trupelor române. Datorită ploilor abundente, apele fluviului au crescut semnificativ, inundând raionul de trecere a trupelor şi permiţând monitoarelor austriece să iasă din canalul B elene, unde fuseseră blocate, şi să bombardeze permanent podul de pontoane.

Apariţia escadrei de monitoare în zona de trecere a constituit o surpriză pentru comandamentul român, contribuind la schimbarea situaţiei, în consecinţă, pe data de 19 septembrie / 2 octombrie 1916, generalul Averescu a suspendat trecerea fluviului. Pentru examinarea situaţiei create, el s-a deplasat de la gara Comana, unde îşi stabilise punctul de comandă, la Periş, locul unde era dislocat Marele Cartier General. În discuţiile purtate, el a avansat două soluţii: continuarea acţiunii, cu riscul ca monitoarele austriece să bombardeze podul, urmând ca trecerea Dunării să se realizeze cu ambarcaţiile; suspendarea, pe termen scurt, a operaţiei, în aşa fel încât să se permită strămutarea artileriei grele, pentru a neutraliza monitoarele.

Această ultimă variantă a fost aprobată de Marele Cartier General. În consecinţă, pe data de 20 septembrie / 3 octombrie 1916, artileria grea a fost trecută pe malul drept, timp în care avioanele şi monitoarele inamicului au atacat podul, pe care au reuşit să-l distrugă pe o lungime de 50 m. Concomitent cu aceste evenimente, Marele Cartier General a revenit asupra hotărârii iniţiale şi a decis încetarea bătăliei de la Flămânda şi dislocarea, în jurul Bucureştilor, a trei divizii, participante la operaţie. Ordinul l-a nemulţumit pe generalul Alexandru Averescu, el adresând şefilor ierarhici un raport în care arăta că intervenţia monitoarelor a avut un efect întârzietor şi nu determinant, solicitând continuarea acţiunilor. Dar Marele Cartier General a menţinut hotărârea, fiind presat de deteriorarea situaţiei din Carpaţi, unde trupele Puterilor Centrale declanşaseră o puternică ofensivă.

Forţele aflate în compunerea Grupului armatelor de sud erau absolut necesare pentru menţinerea aliniamentelor de apărare din munţi. Altminteri, se putea ajunge la o situaţie paradoxală - victorioşi în sud, cu o parte din forţe trecute pe malul drept al Dunării şi învinşi în nord, cu o parte a teritoriului ocupat de inamic. În timpul cât Armata 3 forţa Dunărea, Armata de Dobrogea a declanşat ofensiva şi, după trei zile de lupte, trupele de la flancul stâng au reuşit să pătrundă circa 10 km în dispozitivul adversarului, iar cele de la flancul drept, 1-2 km. Erau succese cu totul modeste care nu au avut un impact prea mare asupra situaţiei de pe frontul dobrogean şi a deciziei autorităţilor militare de a opri desfăşurarea operaţiei datorită situaţiei din Transilvania. Prin Directiva Operativă nr. 270 din 23 septembrie / 6 octombrie 1916, Marele Cartier General a dispus încetarea luptelor şi de către Armata de Dobrogea.

În acest mod s-a încheiat „manevra de la Flămânda”, prin care, la propunerea şi sub conducerea generalului Alexandru Averescu, s-a încercat obţinerea unui rezultat decisiv de către armata română. Motivele acestei nereuşite constau în situaţia generală a României, obligată să-şi împartă forţele insuficiente şi slab pregătite, pe două fronturi. Dincolo de acesta cauză generală care şi-a pus amprenta asupra tuturor confruntărilor din toamna anului 1916, s-au comis erori în materializarea hotărârilor stabilite de generalul Alexandru Averescu. Cele mai grave au fost neluarea măsurilor adecvate pentru neutralizarea monitoarelor austriece de către contraamiralul Constantin Bălescu şi comandorul Constantin Niculescu-Rizea, ultimul raportând executarea lor, deşi, în realitate nu făcuse nimic. Chiar dacă, după un an, Niculescu-Rizea s-a apărat, invocând insuficienţa mijloacelor aflate la dispoziţie, aducând în sprijinul său şi o declaraţie a generalului Averescu, prin care era dezvinovăţit, rămâne faptul cert că monitoarele austriece au acţionat nestingherit, profitând de ridicarea nivelului apelor Dunării.

Bătălia de la Flămânda a constituit subiect de dispută în istoriografie. I.G. Duca a recunoscut ingeniozitatea planului, dar i-a imputat lui Averescu şi statului său major lejeritatea măsurilor de pregătire şi siguranţă, luate înaintea şi pe timpul desfăşurării acţiunilor. Un alt om politic, aflat în miezul evenimentelor, Constantin Argetoianu, a remarcat valoarea concepţiei precum şi faptul că generalul Alexandru Averescu a reuşit să pună ordine la Armata 3 şi să asigure cooperarea cu aliatul rus. Şi oamenii de specialitate, militarii, au avut aprecieri pozitive asupra „manevrei de la Fămânda”. Generalul Radu R. Rosetti a apreciat că planul elaborat de generalul Alexandru Averescu „Putea avea rezultate mari, dar lipsa măsurilor de siguranţă şi de iniţiativă a comandamentului Armatelor de sud au compromis acţiunea” (Radu R. Rosetti, Mărturisiri, vol. 3). Generalul Gheorghe Dabija, un adept al generalului Averescu, a remarcat şi el concepţia îndrăzneaţă a operaţiei şi, dacă ea ar fi continuat ar fi adus rezultate dintre cele mai bune pe frontul de sud. Generalul Dabija a apreciat ca justă măsura luată de Marele Cartier General de anulare a operaţiei, determinată de situaţia generală de pe frontul românesc.

Pentru a putea avea o perspectivă mai apropiată de realitatea faptelor, trebuie să ne referim şi la reacţiile pe care bătălia le-a generat în rândul aliaţilor şi adversarilor. Generalul Mihail Alexeev, şeful Stavkăi (Marele Cartier General Imperial Rus), prin colonelul N.Tatarinov, a apreciat planul ca fiind riscant. După opinia sa, inamicul trebuia eliminat din Dobrogea prin acţiunea grupului de forţe de aici şi nu printr-o trecere a Dunării în spatele dispozitivului bulgar. Asemenea aprecieri a făcut şi ataşatul militar francez. Din tabăra adversă, aprecierile au fost împărţite, în prima fază, mareşalul von Mackensen a minimalizat operaţia, dar, potrivit celor arătate de Constantin Argetoianu, mareşalul german, în timpul tratativelor care au premers preliminariile păcii de la Buftea, din martie 1918, „s-a arătat mirat de întreruperea mişcării lui Averescu în sudul Dunării şi a cerut explicaţii asupra înapoierii sale pe malul stâng” (Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, Partea a V-a, 1916-1917). În schimb, generalul Ştefan Toşev, comandantul Armatei 3 bulgare, a arătat că acţiunea trupelor române a creat panică în rândul propriilor trupe şi, dacă ar fi continuat, ea ar fi avut succes.

„Manevra de la Flămânda” s-a născut pe fondul înfrângerii de la Turtucaia şi ea a reflectat ideea, împărtăşită de o parte a corpului superior de comandă, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, potrivit căreia lovitura principală, la intrarea României în război, trebuia să fie dată peste Dunăre şi nu la nord şi vest de Carpaţi. Concepţia bătăliei, aşa cum recunosc cei mai mulţi dintre specialişti, a fost deosebit de ingenioasă. Pe această bază se poate spune că, în campania cenuşie din toamna anului 1916, „manevra de la Flămânda” a fost o scânteie de geniu care a generat mari speranţe şi prin care s-a încercat refacerea moralului şi preluarea iniţiativei strategice după umilitoarea înfrângere de la Turtucaia de la începutul războiului.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …