Bătălia de la Finta (27 mai 1653)

După conflictul dintre Republica Nobiliară şi Poartă de la începutul secolului al XVII-lea, în ţările române influenţa polonă a fost mult diminuată, în schimb, în Moldova şi Ţara Românească, ca urmare a accentuării dominaţiei otomane, a crescut în politică, economie şi în biserică ponderea elementelor greco-levantine. Numărul şi excesele grecilor au crescut în timpul lui Radu Mihnea, iar Alexandru Diaş s-a înconjurat de demnitari de aceeaşi origine. Domnul Ţării Româneşti, Leon Tomşa (1629-1632), era grec din Fanar şi fusese poreclit „Stridia Bey” pentru că se îmbogăţise cu comerţul de stridii la Istanbul. Conflictul între Matei aga din Brâncoveni - viitorul Matei Basarab - şi Leon Tomşa, şi mai apoi Radu Iliaş, era de fapt cel între boierii de ţară, curteni şi slujitori, şi tabăra fidelilor Porţii, sprijiniţi de trupe otomane şi tătare.

Învinşi de ostaşii domniei (1631), Matei aga i oamenii săi s-au retras peste munţi, în Transilvania, de unde s-au întors cu ajutorul militar oferit de principele Gheorghe Rakoczi I (1630-1648). La vestea sosirii în ţară a lui Matei, boierii şi roşii (curtenii) au trecut de partea sa. Radu Iliaş, numit domn de sultan în locul lui Leon Tomşa, a fost înfrânt la Plumbuita şi Matei aga a devenit domn sub numele de Matei Basarab (1632-1654). Domnul Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653), arnăut (albanez) de neam, era un „om cu hirea înaltă şi mai mult împărătească decât domnească”, cum aflăm din cronica Moldovei. El plănuia să cuprindă şi Ţara Românească, unde să-l înscăuneze pe fiul său, Ioan. Într-o primă expediţie (1637), oastea sa a fost respinsă, la Râbna, de cea a lui Matei, care primise în ajutor şi un corp de oaste din Transilvania, comandat de Ioan Kemeny.

În noiembrie 1639, ca urmare a intrigilor lui Vasile Lupu, sultanul Murad al IV-lea (1623-l640) l-a mazilit pe Matei Basarab şi l-a numit pe Vasile Lupu domn al Ţării Româneşti, iar pe fiul său, Ioan, domn al Moldovei. Astfel era întreţinută de Poartă ostilitatea între Ţara Românească şi Moldova, căci otomanii erau „bucuroşi că să sfădesc aceste ţări între sine”, după cum scrie cronica Moldovei. În decembrie 1639, la Ojogeni (Nenişori), oastea Moldovei a fost risipită, iar Vasile Lupu a scăpat cu fuga. Acest succes, însoţit de darurile bogate făcute favoritului sultanului, Silahdar Mustafa Paşa, care a intervenit la padişah, au făcut ca Poarta să-l confirme pe Matei Basarab ca domn al Ţării Româneşti.

Dar la mijlocul veacului al XVII-lea un nou şi grav pericol se contura la nordul ţărilor române: alianţa dintre tătari şi cazaci, încheiată iniţial împotriva Republicii Nobiliare Polone. La început, Vasile Lupu a luat o atitudine ostilă cazacilor şi tătarilor. Principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660) urmărea să ocupe tronul polon. Corespondenţa sa cu hatmanul (atamanul) cazacilor zaporojeni, Bogdan Hmelniţki (1648-1657) a fost interceptată de Vasile Lupu, care a făcut-o cunoscută polonilor. Astfel, domnul de la Iaşi a ajuns să fie duşmănit de principele Transilvaniei, care nu va şovăi să-l înlăture.

În vara anului 1650, zaporojenii s-au supus sultanului, supunere acceptată oficial în februarie 1651. Protecţia Porţii l-a încurajat pe Hmelniţki să-şi continue politica sa agresivă. Pentru a-l forţa pe Vasile Lupu să treacă de partea sa, Bogdan Hmelniţki a organizat invazia tătaro-cazacă împotriva Moldovei din septembrie 1650. Iaşii şi numeroase sate şi oraşe au fost incendiate. Vasile Lupu a fost nevoit să promită că fiica sa, Ruxandra, se va căsători cu Timus Hmelniţki, fiul atamanului cazac, pecetluindu-se astfel alianţa între Moldova şi Ucraina. Dar domnul Moldovei a amânat nunta şi chiar a trimis polonilor un corp de oaste de 4.000 de ostaşi, între care şi cronicarul Miron Costin, şi le-a asigurat provizii polonilor, aceştia câştigând lupta de la Beresteczko (iunie-iulie 1651).

Forţele tătare nu i-au sprijinit pe cazaci pentru că hanul nu dorea înfrângerea decisivă a polonilor, încercând să-i orienteze împotriva Rusiei. Dar tratatul de pace de la Biala Cerkiew (septembrie 1651) cuprindea un articol prin care cazacii trebuiau să renunţe la alianţa cu tătarii, „inamicii Poloniei”. Astfel, planul hanului nereuşind, tătarii şi cazacii zaporojeni au reluat lupta cu polonii, pe care i-au învins la Batogh (1652). Vasile Lupu a fost astfel silit să consimtă la alianţa matrimonială atât de detestată (august 1652) între domniţa Ruxandra şi Timus Hmelniţki - numit în cronica Moldovei, pentru cruzimile sale, „om cu hirea de hiară sălbatecă”.

Gheorghe Rakoczi al II-lea şi-a văzut planurile pentru obţinerea coroanei polone ameninţate de Vasile Lupu, care urmărea încheierea unei coaliţii între poloni, moldoveni şi cazacii zaporojeni. Dacă până atunci Matei Basarab dusese un război defensiv, domnul muntean a consimţit să pornească un război preventiv împotriva lui Vasile Lupu, temându-se de un atac al cazacilor şi tătarilor. Pe de altă parte, Vasile Lupu plănuia să constituie o uniune dinastică a Ţărilor Române cu sprijinul ginerelui său. El urmărea să ajungă principele Transilvaniei, să înscăuneze la Iaşi pe Timus Hmelniţki, iar în Ţara Românească să numească domn pe unul dintre fraţii săi. În fapt, Moldova ar fi intrat în stăpânirea cazacilor, care, având un mare potenţial militar, ar fi devenit adevăraţii stăpâni ai Ţărilor Române.

Boierii pământeni din Moldova erau nemulţumiţi de domnia autoritară a domnului, de preponderenţa clientelei sale greco-levantine printre demnitari şi de alianţa sa - este drept, de nevoie -, cu cazacii zaporojeni. Marele logofăt Gheorghe Ştefan, aflat în conflict cu boierii greci, a obţinut sprijinul principelui Transilvaniei şi al domnului Ţării Româneşti. După ce pretendentul a intrat în Iaşi (3 aprilie 1653), Vasile Lupu a făcut apel la oştile străine, cazacii lui Timus, şi l-a înfrânt la Popricani (lângă Iaşi) pe Gheorghe Ştefan (1 mai 1653). Pentru Vasile Lupu sosise momentul decisiv.

Domnul Moldovei nu a putut strânge decât 8.000 de oameni, oastea sa de aproximativ 24.000 de ostaşi fiind compusă în majoritate din cazaci zaporojeni, pe lângă care se mai aflau şi mercenari germani. Moldovenii lui Vasile Lupu, care formau avangarda oastei moldo-căzăceşti, au obţinut două succese locale împotriva trupelor muntene de acoperire a graniţei („straje”), având în frunte pe spătarul Ducu Buicescu - care comanda 9.000 de oameni din trupe de strânsură şi 300 de călăreţi ai lui Gheorghe Ştefan. La Râmnic, ostaşii munteni nu aveau arme de foc. A doua ciocnire a avut loc la Teleajen, unde seimenii, trimişi în ajutor de Matei Basarab, s-au retras în ordine în faţa cazacilor. Adunarea forţelor muntene s-a efectuat într-o zonă centrală, lângă Târgovişte, destul de departe de graniţa cu Moldova, pentru a nu putea fi contracarată.

Bătălia decisivă a avut loc la Finta, la 27 mai 1653, o localitate situată la est de Târgovişte, pe malul stâng al lalomiţei. Oastea lui Matei Basarab ocupase poziţii în defileul format de ramificaţii ale dealurilor împădurite, la nord, şi Ialomiţa, la sud şi la ieşirea de pe podeţul peste pârâul mocirlos Cilinca a drumului Ploieşti-Târgovişte. Astfel, inamicul nu putea ataca decât frontal. Oastea munteană număra aproximativ 30.000 de ostaşi - boieri, curteni, slujitori, seimeni (mercenari sud-dunăreni, „sârbi”, după modelul omonimilor lor otomani, dotaţi cu muschete). Aflat în tabăra lui Vasile Lupu, Miron Costin descrie astfel ordinea de bătaie. La aripa dreaptă, Matei Basarab a aşezat pe roşii şi pe seimeni, care aveau în faţă aripa stângă a lui Vasile Lupu, formată din moldoveni. La centru se afla domnul Ţării Româneşti cu călăreţii moldoveni lefegii (livinţi), dorobanţii, cu seimeni şi artileria, în aripa stângă munteană se aflau lefegii (mercenari) polonezi şi unguri, având în faţă pe cazaci.

Pizmuind pe moldoveni, care se lăudau cu succesele lor de la Râmnic şi Teleajen, Timus - „om tânăr şi fără nice o socoteală” -, a refuzat să atace odată cu moldovenii. Această mare eroare a uşurat sarcina lui Matei Basarab, care a înfrânt pe rând cele două grupări inamice, ce au luptat separat. Moldovenii au pornit singuri la luptă şi au silit corpul de curteni sau roşii să se retragă până la corturi. Dacă cazacii ar fi atacat şi ei, bătălia ar fi putut fi câştigată de Vasile Lupu. Profitând de faptul că ostaşii lui Timus Hmelniţki rămâneau inactivi, Matei Basarab a trimis în ajutorul roşiilor seimeni cu arme de foc, care au restabilit situaţia. Vasile Lupu a cerut ajutorul lui Timus, care şi-a trimis pedestrimea la atac.

Matei Basarab, deşi rănit la picior de un glonte, a refuzat ajutorul apropiaţilor săi şi a continuat să lupte şi să-şi îmbărbăteze oştenii. Acest exemplu de sânge rece şi vitejie a constituit un factor important pentru obţinerea victoriei. Puşcaşii seimeni şi artileria au oprit şi acest atac. Cavaleria polonă de la aripa stângă s-a încleştat în luptă cu pedestrimea cazacilor, care s-a retras. O ploaie torenţială şi un vânt puternic i-au împiedicat pe puşcaşii cazaci să-şi folosească armamentul. Atacul decisiv a fost dat de cavaleria boierească, care a atacat cu săbiile dispozitivul inamic. O parte din cetele moldoveneşti au trecut de partea lui Gheorghe Ştefan, care lupta în rândurile oastei Ţării Româneşti. Vasile Lupu şi Timus au părăsit câmpul de luptă. Dacă Matei nu ar fi fost rănit, ar fi continuat urmărirea adversarului şi puţini ar fi scăpat din oamenii lui Vasile Lupu.

Gheorghe Ştefan, cu ajutor muntean şi ardelean, a pătruns din nou în Moldova, câştigând două ciocniri cu ostaşii lui Vasile Lupu, la Valea Seacă, lângă Bacău şi la Sârca, lângă Târgu Frumos (15-16 iulie 1653). În ultima, călăraşii lui Vasile Lupu au refuzat lupta, iar domnul a trecut Nistrul în Ucraina. Timus Hmelniţki, cu 9.000 de cazaci şi tătari, a intrat, în august, în Suceava, unde se aflau familia şi tezaurul lui Vasile Lupu. Poarta a acceptat pe Gheorghe Ştefan ca domn (1653-1658), acesta asediind Suceava trei luni, cu ajutor polon (1.000 de călăreţi şi 600 de mercenari germani cu patru tunuri şi un tun mare de asediu), transilvănean (4.000 de secui şi 6.000 de unguri) şi muntean (400 de seimeni şi dorobanţi în leafă). Timus a fost ucis de explozia unui proiectil de artilerie (18 septembrie), iar cazacii au capitulat (9 octombrie) după ce li s-a permis să-şi păstreze armele şi să se retragă nevătămaţi.

Vasile Lupu, care ceruse ajutor de la tătari, a fost trimis la Poartă, fiind închis în vestita fortăreaţă Yedi Kule. Astfel, Ţările Române au înlăturat grava primejdie de a fi ocupate de cazacii zaporojeni şi de a fi transformate într-un teatru de război. Timus Hmelniţki nu fusese susţinut de aliatul cazacilor, hanul Crimeei, şi nici de Bogdan Hmelniţki, tatăl său, care pregăteau ultimul atac purtat împreună împotriva Poloniei, în noiembrie 1653. Ca urmare a politicii duplicitare a atamanului cazacilor, zaporojenii au renunţat la protecţia Porţii şi s-au supus ţarului Rusiei.

La 1 octombrie 1653, „Zemski Sobor” din Moscova a proclamat unirea Ucrainei cu Rusia, iar la rada de la Perejaslav, din 8 ianuarie 1654, cazacii zaporojeni au recunoscut suzeranitatea ţarului Aleksei Mihailovici Romanov (1645-1676). Căderea lui Vasile Lupu s-a datorat încercării sale de a subordona forţele Ţărilor Române ambiţiilor sale personale, chiar cu riscul de a fi subordonate cazacilor zaporojeni. Prin unirea acestora cu Rusia, lupta între ţar şi sultan ar fi avut loc pe teritoriul românesc, scenariu de coşmar care s-a înfăptuit în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, cu efecte distrugătoare pentru Ţările Române.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …