Bătălia de la Cameniţa (august 1672)

Expediţiile otomane erau îndeobşte îndreptate către „mărul de aur” - fruct oprit la care visa orice sultan - reprezentat mai întâi de Constantinopol sau Roma şi apoi de Viena. Dacă direcţia principală de atac era îndreptată, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, către Viena, direcţia vitală pentru Poartă devenise axa nord-sud. Era necesar să fie asigurată protecţia Hanatului Crimeei, cu atât mai mult cu cât, în secolul al XVII-lea, forţa militară a Rusiei devenise o ameninţare atât pentru Republica Nobiliară Polonă, cât şi pentru Imperiul Otoman. Securitatea Porţii era asigurată numai atât timp cât zona Mării Negre se afla sub control otoman.

Reprezentând o alianţă formală între Rusia şi Republica Nobiliară Polonă îndreptată împotriva Porii şi a tătarilor din Crimeea, armistiţiul de la Andrusovo (30 ianuarie 1667) a fost receptat de marele vizir Kopruluzade Ahmed Paşa (1661-1676) ca un pericol redutabil la adresa Imperiului Otoman. Rusia obţinuse teritoriile de la est de Nipru şi în plus un cap de pod pe malul vestic - Kievul şi zona înconjurătoare. Ucraina, socotită ca o zonă tampon, se dezintegrase, fiind astfel divizată între Rusia (partea răsăriteană) şi Republica Nobiliară Polonă, care păstra partea de la vest de Nipru. Poarta urmărea să împiedice extinderea zonei de dominaţie a Rusiei asupra Ucrainei de Vest şi a Poloniei. Drept urmare, rivalitatea otomano-rusă a constituit principala cauză a expediţiei Porţii din 1672, finalizată prin cucerirea Cameniţei.

Confruntată cu divizarea ţării lor, o parte importantă a ucrainenilor a considerat că soluţia era o orientare pro-otomană. Hatmanul Petre Doroşenko a cerut protecţia sultanului la 10 august 1668 şi un statut analog celui al Moldovei şi al Ţării Româneşti. În iunie 1669, i s-a confirmat de către sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) hătmănia asupra întregii Ucraine, dar el era contestat atât la răsărit de Nipru, în Ucraina de Est ocupată de ruşi, cât şi în Ucraina de Vest, dominată de poloni.

În octombrie 1671, Doroşenko a fost atacat de polonezi, ceea ce a constituit pretextul încperii ostilităţilor. Poarta urmărea să neutralizeze Republica Nobiliară Polonă şi să formeze un „coridor”, un cap de pod alcătuit din Hotin şi Cameniţa. Astfel, Polonia, considerată inamicul militar mai slab, ar fi intrat în sfera de influenţă a Porţii şi nu ar mai fi avut pretenţii asupra Moldovei şi a coastei nordice a Mării Negre. Abia după aceea urma să fie neutralizată şi Rusia, care nu reprezenta un pericol iminent, fiind imobilizată, pentru moment, de marea răscoală ţărănească condusă de Stenka Razin (1670-1671).

La porunca Porţii, domnul Moldovei, Gheorghe Duca, în a doua sa domnie (1668-l672) a trimis la Istanbul o machetă foarte amănunţită a cetăţii Cameniţa, executată din ceară de nemeşul Gligorie Cornescu. Expediţia a fost condusă personal de sultan. Sosind la Ţuţora, sultanul a acordat câte 1.000 de aspri fiecărui ostaş de Poartă, în tabără existând 35.725 de luptători care primeau leafă (soldă). Pe lângă aceştia, se aflau oştile de Anatolia, Rumelia, cei 8.000 de ostaşi români - moldovenii fiind îmbrăcaţi în postav roşu, iar muntenii în tafta galbenă de Braşov -, tătarii şi cazacii hatmanului Doroşenko, în total peste 100.000 de oameni. În Iaşi, hogea a strigat rugăciunea musulmană din biserica curţii domneşti, Sf. Nicolae. Mai mulţi boieri s-au plâns sultanului de lăcomia de bani nesăturată a domnului, a Hotin, Gheorghe Duca a fost pus în fiare şi boierilor moldoveni li s-a permis să-şi aleagă singuri un nou domn, pe Ştefan Petriceicu (1672-1673), în prima sa domnie.

Polonezii erau divizaţi în două orientări politice importante - filohabsburgică şi filofranceză. O parte a nobilimii, în frunte cu regele Mihail Wisniowiecki - căsătorit cu sora împăratului Leopold I - forma tabăra pro-imperială, iar cealaltă parte, în frunte cu hatmanul Jan Sobieski - a cărei soţie era nobila franceză Mărie d’Arquien - era francofilă. Între aceste două tabere se ducea o înverşunată luptă pentru putere. Sobieski a trimis în ajutorul Cameniţei opt regimente de infanterie şi mai mulţi ofiţeri de artilerie, dar Potocki, comandantul cetăţii, un devotat al regelui, nu a vrut să-i primească pentru ca influenţa lui Sobieski să nu devină mai mare decât a lui în cetate. Astfel, numărul apărătorilor cetăţii Cameniţa se limita la câteva mii. După un bombardament puternic, marele vizir a transmis apărătorilor cetăţii mesajul că, dacă nu se vor preda, toţi oamenii din cetate vor fi executaţi, fără deosebire de vârstă şi sex. Această ameninţare extrem de dură a funcţionat perfect. După doar 10 zile de asediu, Cameniţa s-a predat la 26 august 1672. Timp de aproape 27 de ani, cetatea a constituit un avanpost al Porţii.

Pacea a fost încheiată la Buczacz (18 octombrie 1672), în condiţii grele pentru polonezi: plata unui tribut anual de 22.000 de ducaţi, cedarea Podoliei şi recunoaşterea suzeranităţii otomane asupra Ucrainei apusene. Pacea nu a fost însă ratificată de dieta poloneză şi războiul a continuat până în 1676. Asupra Moldovei plana pericolul de a fi transformată în paşalâc, dar marele vizir a renunţat la acest plan, poate şi datorită consultării cu notabilii moldoveni. Este memorabil dialogul între marele vizir şi Miron Costin, care i-a cerut ca oastea Porţii să se retragă din Moldova. La întrebarea marelui vizir dacă îi pare bine că a cuprins împărăţia Cameniţa, Miron Costin a dat o replică rămasă celebră: „suntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască în toate părţili cât mai mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”.

Ţara Românească şi Moldova urmau să furnizeze proviziile necesare trupelor Porţii rămase în Podolia, aşa-zisele „care de Cameniţa”. Ele nu mai erau considerate de marele vizir ţări de margine ale sistemului politic al Porţii, ci teritorii interioare ale Imperiului Otoman. Astfel, românii nu erau interesaţi într-o victorie tranşantă a otomanilor. Dorind să transforme Republica Nobiliară Polonă într-un stat tributar, spre marele lor triumf, otomanii au stârnit reacţia nobilimii polone ultragiate. La această eroare de apreciere a mentalităţii şi capacităţii de ripostă ale polonezilor s-a adăugat şi comportamentul arogant şi brutal al ostaşilor otomani, aflaţi în drum spre Cameniţa, faţă de domnul Ştefan Petriceicu. Reacţia a fost logică - o coaliţie polono-română îndreptată împotriva Porţii.

 

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …