Baroc

Barocul este un stil artistic definit în opoziţie cu cel clasic. Termenul are o dublă etimologie. În silogistica medievală scolastică, denumea o argumentaţie pedantă, sofisticată; în limbile portugheză şi spaniolă, sub formele barroco şi, respectiv, barrueco, denumea perlele cu înfăţişare neregulată. În literatură pătrunde în secolele XVI-XVII, cu înţelesul de „ciudat”, „bizar”, „extravagant”, „absurd”, înţeles cu care a circulat până către finele secolului al XIX-lea, nu fără a-l păstra, într-o anume publicistică, până azi.

În accepţie stilistică, începe a fi utilizat în secolul al XVIII-lea, cu aplicaţie, iniţial, la arhitectură, cu sensul depreciativ de „straniu”, „insolit”, necanonic. Cu acelaşi sens e aplicat, tot atunci, la muzică. În secolul următor, cuvântul denumeşte, în marile sinteze de istorie a culturii şi artei realizate de Jakob Burckhardt şi Heinrich Wolfflin, fără conotaţii defavorabile, stilul (arhitectonic şi nu numai) al Antirenaşterii şi Contrareformei.

Opus stilului clasic, instaurat de Renaştere, barocul sfidează principiile de normă, ordine, măsură, echilibru, promovând iregularul, excentricul, dând frâu liber imaginaţiei, practicând gratuitatea, ludicul, preţuind decorul, ornamentaţia, fastul, strălucirea, reliefând anomalii şi contraste, cultivând fabulosul, fantasticul, spectaculosul.

În poezie, unde proliferează sub denumiri precum concettism, gongorism, marinism, eufuism, preţiozitate, cultivă expresia şocantă, paradoxul, artificiul, excesul verbal şi imagistic, figurile caracteristice fiind oximoronul, hiperbatul, catahreza, şarada, calamburul; în proză şi teatru, satisface gustul pentru extraordinar, pentru aventură, pentru peripeţii, pentru criptic, pentru mister, şi în acest scop complică naraţia, ramifică acţiunea prin episoade adiţionale, mai mult sau mai puţin aderente la trunchiul epic, introduce situaţii neaşteptate, surprinzătoare, provoacă întorsături ilariante de situaţii, deznodăminte imprevizibile, îmbină tragicul şi comicul, dramaticul şi grotescul, recurge la încifrări, la travestituri, întrebuinţează „măşti”, inclusiv animaliere.

Poetica barocului vizează impresionarea bruscă, producerea de uimire, de meraviglia. În terminologia estetică actuală, termenul baroc e concurat de cuvântul „manierism”, propus de Ernst Robert Curtius, adoptat de G.R. Hocke. Discuţiile referitoare la delimitarea sferei semantice a fiecăruia dintre aceşti doi termeni continuă încă. În înţelegerea autorului român al celor mai ample sinteze teoretico-istorice asupra stilurilor, Edgar Papu, barocul exprimă, deghizat şi defensiv, o viziune tragică a existenţei, în timp ce manierismul, prin deformarea sfidătoare a realităţii, prin afişarea ostentativă a nefirescului, reprezintă o atitudine agresivă faţă de realitatea obiectivă.

Privitor la barocul românesc s-au formulat puncte de vedere diametral opuse. Potrivit unuia dintre acestea, despre existenţa la noi a acestui stil se poate vorbi doar „într-o oarecare măsură” (Adrian Marino); cealaltă opinie (Edgar Papu) atribuie caracter baroc unor momente de civilizaţie şi unor fapte de creaţie artistică realizate în tot cursul istoriei noastre, începând de la daci. Construcţiile geto-dace (din care s-au păstrat, desigur, doar fragmente) s-ar încadra tipologic în stilul baroc etern şi universal (Eugenio d’Ors vorbeşte de „eonul baroc”), prezentând asemănări cu Machu Picchu, enigmatica aşezare incaşă din Peru.

Eclipsat timp de peste un mileniu, după cucerirea romană, barocul reapare în spaţiul românesc, avant la lettre, în secolul al XVI-lea, materializat mai ales în arhitectură (biserica de la Curtea de Argeş), dar şi în alte forme de artă, inclusiv în literatură (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie). Prefigurări ale unui asemenea „protocronism” s-ar putea identifica şi în veacul precedent, grefate pe varianta autohtonă a unui clasicism bizantin. Ca adevărată epocă a barocului sunt considerate secolele XVII-XVIII, consacrată în arhitectură de biserici ca acelea ale mănăstirilor Dragomirna, Trei Ierarhi, Golia, catedrala greco-catolică din Blaj, de semnificative înfăptuiri în pictură (cele de la Suceviţa în special), tapiserie, ceramică, ca şi de mari opere literare: unele dintre scrierile lui Miron Costin, versurile lui Dosoftei, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu.

Caractere baroce, mai mult sau mai puţin marcante, sunt semnalate de istorici ai artelor şi ai literaturii şi în secolele XIX-XX. Sunt menţionate astfel, în arhitectură şi artele plastice, unele dintre creaţiile lui Ion Mincu, Ion Berindei, Octav Doicescu, Gheorghe Petraşcu, Francisc Şirato, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba; în literatură, caractere şi aspecte ale operelor unor scriitori ca N. Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Depărăţeanu, Alexandru I. Odobescu, Mihai Eminescu (în Glosă), Alexandru Macedonski, Calistrat Hogaş, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu, Eugen Barbu, Leonid Dimov.

Ca stil de epocă, barocul românesc literar a fost studiat în câteva sinteze de proporţii. Prima, a lui Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea (1976), debutează cu aserţiunea, întemeiată pe o consistentă informaţie, că semnele barocul nu apar în secolul al XVIII-lea, cum, la data respectivă, se mai credea, ci în cel precedent, ca urmare a contactelor culturale cu Polonia şi Ucraina; al optsprezecelea veac înregistrează doar a treia, şi ultima, etapă a unui proces de receptare a stilului, cu sugestii italiene, venite pe filieră neogrecească, şi cu mai multe contacte - acum directe - realizate cu literaturile apusene.

Cercetătorul nu situează începuturile barocului românesc mai devreme, considerând că în secolul al XVI-lea începe, la noi, cu Neagoe Basarab, Renaşterea, spre a se încheia la sfârşitul primei jumătăţi a secolului următor, prin faptele de cultură ale unor ierarhi şi boieri cărturari din toate ţinuturile româneşti, printre care Udrişte Năsturel, cel mai ilustru precursor al barocului. Demonstrarea acestei teze formează cuprinsul unei alte cărţi a lui Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii (1984). În volumul consacrat literaturii de expresie barocă, stilul acesteia e văzut ca o concretizare la scara continentală a unei crize de conştiinţă care pretindea „vehement” o compensaţie estetică.

Revărsată din Occident în Europa răsăriteană, în medii atât catolice cât şi ortodoxe, spiritualitatea barocă n-a generat un stil de epocă hegemon, însă manifestările ei s-au concretizat în producţii de speţă literară ce deţin o pondere sensibilă în creaţia culturală din perioada veche. Printre acestea se numără „stihurile de stemă”, cu artificiile lor ingenioase, caracteristice poeziei emblematice, „gnomele numerice”, acrostihurile, inscripţiile în versuri, versurile în reţea, şaradele rimate, feluritele forme de joc, de gratuitate, construcţiile verbale enigmatice, toate ciudăţeniile grafice, precum şi discursurile encomiastice şi alte compuneri obţinute prin utilizarea mijloacelor retoricii literare a timpului.

De altfel, aceasta constituia principala materie de studiu în şcolile catolice, şcoli în care au învăţat (în Polonia, mai cu seamă) şi unii dintre ctitorii culturii româneşti vechi şi premoderne. În contribuţiile din anii următori - Vocaţia europeană a literaturii române vechi (1991), Recitind literatura română veche (I-III, 1994-2001), Literatura barocă în context european (1996) -, Dan Horia Mazilu analizează rosturile retoricii, mai cu seamă ale celei bizantine, în construcţiile baroce din literatura noastră, interesul acordat unor „genuri” şi motive literare, prevalenta unui imaginar definibil ca baroc.

Propunând „un nou model de interpretare”, un alt cercetător, Ion Istrate, prezintă într-o lucrare importantă, Barocul literar românesc (1982), geneza barocului din spaţiul nostru cultural ca implicat în acţiunea formativă a cărţilor populare, convergentă cu autohtonizarea fondului spiritual bizantin. Asimilarea tot mai adâncă a culturii bizantine a dus la descoperirea fundamentelor europene, greco-latine, ale acesteia, preluate de umanismul Renaşterii şi transmise barocului. Dar în acele fundamente îşi are sursa primordială şi cultura românească.

Pe de altă parte, pătrunderea şi tot mai intensa circulaţie la noi a cărţilor populare, cu lumea lor fabuloasă, deschideau gustul pentru straniu, pentru evaziunea din real, pentru o existenţă alternativă imaginară. Fără a fi ele însele scrieri baroce, cărţile populare posedă conţinuturi ce includ prefigurări ale viitorului stil baroc. Cum acest stil, proliferant în ţările Apusului, exprima experienţe sufleteşti analoage celor din Răsărit proiectate în cărţile atât de răspândite la noi, era normal ca literatura română să intre, prin creatorii ei, în dialog cu Occidentul baroc şi să se resimtă de pe urma acestui fapt.

Rezultatul major a fost modernizarea, şi în literatura noastră, a unor specii: poemul filosofic, romanul, teatrul parodic, poemul burlesc. Operele reprezentative în acest sens înscriu tot atâtea momente notabile (primele trei fiind şi monumente, se poate spune) ale barocului în literatura română: Viaţa lumii de Miron Costin, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (atribuită lui Ion Budai-Deleanu). Această trecere normală, cu contribuţia cărţilor populare, de la bizantinism la baroc, printr-o dublă mişcare, spre adânc (fondul ancestral, greco-roman) şi spre exterior (cultura occidentală), face inutilă recurgerea la conceptele de umanism şi mai ales Renaştere pentru definirea unor fenomenalităţi de creaţie româneşti.

Cultura noastră s-a integrat în cea europeană într-un proces de evoluţie firească pe propriile coordonate. Validitatea acestui punct de vedere, inspirat, probabil, de eseistica revistei „Gândirea”, dar argumentat prin roadele unei laborioase cercetări personale, e, fireşte, de discutat. Aflate cumva între afirmare şi tăgăduire - Nicolae Manolescu include în Istoria critică a literaturii române (1990) un capitol intitulat, semnificativ, A existat un baroc românesc? -, secvenţele baroce din literatura noastră au adunat, între timp, în jur numele unor cercetători reputaţi ai discursului literar medieval: Alexandru Duţu, Doina Curticăpeanu etc.

Izvorâte dintr-o mentalitate precis circumscrisă, construcţiile baroce dovedesc prezenţa în lumea românească a unei „vocaţii a instabilităţii” ce dirija contemplarea universului sub semnul mobilităţii, al fragilităţii şi nonperenităţii. Evenimentele scurse, istoria deci, dar şi alcătuirile din imediata contemporaneitate sunt analizate prin prisma acestei copleşitoare instabilităţi, ce generează, natural, nesiguranţă. Barocul literar românesc a participat, astfel, la configurarea răsăriteană, ortodoxă, a curentului european.