Avântul revoluţionar din România. Eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933

Avântul luptelor revoluţionare în primii ani ai crizei economice

Reducerea nivelului de trai al oamenilor muncii şi măsurile tot mai aspre în vederea lichidării drepturilor şi libertăţilor democratice au stârnit un val de proteste în rândurile proletariatului industrial, ţărănimii, intelectualităţii, micilor funcţionari şi ale altor categorii sociale.

Acţiunile prin care muncitorii revendicau creşterea salariilor, încetarea concedierilor, îmbunătăţirea condiţiilor de trai, dreptul la organizare etc. au luat amploare într-o serie de întreprinderi, instituţii şi sate, încă din primul an al crizei economice. Adânci frământări şi greve s-au semnalat în anul 1929, la minele din Valea Jiului şi Anina, în unele întreprinderi metalurgice din Bucureşti, Sibiu şi Câmpia Turzii, în întreprinderile forestiere din Valea Jiului etc.

Pentru organizarea acestor acţiuni revendicative, comuniştii au depus mari eforturi. Ei au antrenat în munca lor de organizare a luptei proletariatului şi membrii sindicatelor unitare. În acest scop s-au luat anumite măsuri pentru consolidarea sindicatelor, măsuri dintre care amintim organizarea Congresului sindical din aprilie 1929.

Congresul sindical unitar care s-a ţinut la Timişoara a întrunit delegaţi ai muncitorilor organizaţi, ai muncitorilor neorganizaţi, ai tineretului, ai femeilor, ai diferitelor organizaţii culturale şi ai ţărănimii muncitoare. Baza dezbaterilor la Congresul de la Timişoara a constituit-o problemele privind: organizarea sindicatelor, lupta împotriva şomajului, rolul cooperaţiei, ziua de lucru de 8 ore, lupta pentru sporirea salariului, asigurările sociale, libertatea întrunirilor şi a presei etc.

Congresul a stabilit îndatoririle organizaţiilor sindicale şi ale Consiliului General Sindical Unitar, a preconizat crearea comitetelor de fabrică, menite să reprezinte muncitorii în conflictele cu patronii, a relevat necesitatea stabilirii unei legături între sindicate şi cooperative. În timp ce congresul îşi desfăşura lucrările, autorităţile locale au trecut la reprimarea delegaţilor.

Măsurile represive împotriva sindicatelor unitare au continuat cu şi mai mare înverşunare, după congres, când guvernul a dat ordin să se dizolve organizaţiile sindicale care-şi desfăşurau activitatea pe principiul luptei de clasă. În aceste condiţii, unele sindicate unitare s-au străduit să-şi desfăşoare activitatea pe baze legale, iar altele au hotărât ca o mare parte din membrii lor să intre în sindicatele reformiste, pentru a întări acolo aripa lor revoluţionară.

În prima fază a luptelor proletare din anii crizei, o amploare deosebită au luat frământările şi acţiunile minerilor, care au exercitat o influenţă imensă asupra celorlalte detaşamente ale muncitorimii. Minerii din Valea Jiului au început încă de la sfârşitul anului 1928 să pregătească mari acţiuni revendicative. În cadrul unor întruniri publice care au avut loc mai ales la Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila şi Lonea, minerii discutau despre nevoile acute care-i apăsau, şi anume: despre şomajul cronic, scăderea salariilor, condiţiile grele de lucru, precum şi despre necesitatea organizării luptei împotriva măsurilor burgheziei de a ieşi din criză pe seama celor ce muncesc.

Cele mai viguroase manifestări de protest ale minerilor au avut loc în luna august 1929 la minele din Lupeni. În primele zile ale lunii august, indignarea muncitorilor a ajuns la culme, ca urmare a refuzului patronilor de a încheia un nou contract colectiv, care să stipuleze cele mai vitale revendicări ale minerilor, ca: respectarea zilei de lucru de 8 ore, mărirea salariilor, încetarea concedierilor, reprimirea la lucru a muncitorilor concediaţi, desfiinţarea amenzilor şi asigurarea protecţiei muncii.

Pentru organizarea cuceririi acestor revendicări pe calea grevei, a fost convocată la 3 august 1929 o consfătuire a reprezentanţilor minerilor, majoritatea fiind comunişti. S-a hotărât aici declararea unei greve generale a tuturor muncitorilor din bazinul carbonifer al Văii Jiului. Din cauza măsurilor represive ale poliţiei^ greva n-a putut să fie declanşată decât în Lupeni. Ea a început la 5 august 1929 sub conducerea comuniştilor. Principalul moment al luptei l-a constituit ocuparea uzinei electrice de către grevişti. Astfel, străjuită de aproximativ 500 de muncitori, centrala electrică a rămas în stăpânirea greviştilor în noaptea de 5 spre 6 august.

Eroica luptă a minerilor a fost înăbuşită sângeros. Din ordinul prefectului judeţului Hunedoara, organele represive au împuşcat mortal 30 de muncitori şi au rănit peste 100. Cu acest prilej s-a dezvăluit mai mult ca oricând până atunci adevărata poziţie a guvernului naţional-ţărănist, faţă de nevoile muncitorilor şi de încercările lor de a-şi cuceri prin luptă revendicările. În ciuda măsurilor teroriste, muncitorii mineri din Lupeni au continuat greva până în ziua de 9 august 1929 când, apăsaţi de foame şi izolaţi de celelalte localităţi, au fost nevoiţi să reia lucrul. Cu greva minerilor s-au solidarizat numeroşi muncitori din ţară şi străinătate, precum şi diferite organizaţii internaţionale.

Greva de la Lupeni, deşi înfrântă, a arătat că luptele muncitoreşti încep să capete un caracter mereu mai ofensiv. Ea a dovedit marele potenţial de luptă al muncitorilor şi a scos în relief tendinţa lor spre închegarea frontului unic.

După luptele minerilor din august 1929, mişcarea muncitorească a înregistrat un nou avânt. Într-o serie de centre industriale izbucnesc greve şi se organizează demonstraţii de protest. Datele statistice arată că între anii 1929 şi 1932 s-au desfăşurat 377 de greve şi aproximativ 850 conflicte latente de muncă, la care au participat sute de mii de salariaţi. Paralel cu luptele muncitorilor industriali au avut loc o serie de acţiuni ale ţăranilor împotriva exploatării moşierilor, chiaburilor şi cămătarilor. Împotriviri frecvente faţă de organele fiscului care efectuau numeroase executări silite pentru neplata datoriilor s-au înregistrat într-o serie de comune din diferite judeţe ale ţării.

Unele dintre acţiunile muncitorilor şi ţăranilor au fost organizate de comunişti, altele însă aveau un caracter spontan. Munca cea mai intensă pentru organizarea acţiunilor revoluţionare a fost dusă de comunişti în rândurile lucrătorilor ceferişti, petrolişti şi mineri. În martie 1931 a fost organizată o conferinţă pe întreaga ţară a delegaţilor acestor trei detaşamente ale proletariatului român, unde s-a hotărât modul în care vor fi organizate şi desfăşurate pe viitor luptele împotriva patronilor. Ca urmare a creşterii influenţei comuniştilor în rândurile muncitorilor, organizaţia de masă Blocul Muncitoresc Ţărănesc a dobândit un important succes în alegerile generale din vara anului 1931, când pe baza voturilor obţinute a putut să trimită în parlament 5 deputaţi, ale căror mandate însă au fost infirmate de către cercurile guvernante.

Cu toate că a depus eforturi apreciabile pentru organizarea şi conducerea luptelor proletariatului, partidul comunist n-a putut să se ridice în anii 1929-1931 la înălţimea misiunii sale. O asemenea stare de lucruri a fost cauzată de luptele fracţioniste fără de principii care au izbucnit în 1929 şi care au măcinat profund timp de doi ani forţa partidului comunist. Aceste lupte fracţioniste erau o continuare făţişă a divergenţelor latente care-şi făcuseră loc în partidul comunist cu ani în urmă.

O mare parte a răspunderii pentru izbucnirea luptelor fracţioniste fără de principii o poartă Internaţionala Comunistă, care, amestecându-se în treburile interne ale Partidului Comunist Român, a impus în conducerea acestuia o serie de elemente necorespunzătoare. Spre sfârşitul anului 1930, a fost numită o conducere provizorie a partidului care a restabilit unitatea partidului şi a început o vie propagandă în vederea pregătirii Congresului al V-lea al PCR, pregătire în care un rol principal l-a avut ziarul „Scânteia”, apărut în luna august 1931.

Congresul al V-lea al Partidului Comunist Român

În condiţiile când viaţa economică şi politică a României se găsea prinsă în cleştele crizei de supraproducţie şi când la ordinea de zi a mişcării muncitoreşti în plin avânt se ridicau probleme de importanţă cardinală, s-a hotărât convocarea celui de-al V-lea Congres al Partidului Comunist Român. Lucrările congresului s-au desfăşurat la Moscova, în luna decembrie 1931. În centrul atenţiei delegaţilor a fost pusă o întreagă complexitate de probleme cu caracter economic, social, politic, naţional, organizatoric etc.

Una din problemele viu dezbătute la congres a fost consolidarea rândurilor partidului şi, în general, înviorarea vieţii interne de partid. În acest scop s-au adoptat o serie de hotărâri privind întărirea disciplinei de partid, respectarea cu stricteţe a regulilor de conspiraţie, intensificarea pregătirii politice şi ideologice a membrilor partidului, folosirea unor multiple forme şi metode de organizare şi conducere a luptelor muncitoreşti. Asemenea hotărâri corespundeau pe deplin etapei respective în care luptele revoluţionare cuprindeau mase tot mai largi de muncitori.

La congres, după o atentă analiză, s-a remarcat intrarea în luptă a ceferiştilor, metalurgiştilor, minerilor şi lucrătorilor din porturi, intrare de natură să deschidă noi perspective mişcării muncitoreşti din România. Pe baza unor numeroase date şi informaţii asupra realităţilor din ţară, congresul a dezvăluit adânci contradicţii în viaţa social-politică, şi anume: contradicţia dintre proletariat şi burghezie, dintre ţărani şi moşieri, dintre poporul întreg şi imperialism.

Pentru a ridica nivelul luptei revoluţionare, congresul a luat hotărâri privind crearea diferitelor organe care să asigure succesul acţiunilor muncitoreşti şi să realizeze în cadrul acestor acţiuni frontul unic de jos. Printre asemenea organe de luptă, congresul menţiona: comitetele degreva, comitetele de şomeri, comitetele de acţiune, comitetele de fabrică, pichetele de grevă, gărzile de autoapărare etc., alese de către muncitori,, Indiferent de orientarea lor politică.

Congresul al V-lea a hotărât intensificarea reorganizării temeinice a partidului pe baza celulelor de fabrică şi a indicat necesitatea promovării elementelor proletare în organele conducătoare ale partidului. Deoarece legăturile care se stabiliseră între partid şi masele ţărăneşti aveau un caracter sporadic, Congresul al V-lea a dat directiva ca, pe de o parte, să se activizeze celulele de partid existente la sate, iar pe de altă parte, să se intensifice munca pentru înfiinţarea unor noi celule de partid în mediul sătesc.

O indicaţie de prim ordin a congresului a fost aceea potrivit căreia „sarcina strategică cea mai importantă a partidului în lupta lui pentru guvernul muncitoresc-ţărănesc este crearea alianţei de luptă a muncitorilor, ţăranilor şi a maselor muncitoare ale naţionalităţilor asuprite sub hegemonia proletariatului şi conducerea partidului comunist”. Necesitatea îndeplinirii sarcinilor strategice ale partidului impunea clarificarea perspectivelor şi forţelor motrice ale revoluţiei în România.

La congres a fost respins punctul de vedere eronat potrivit căruia România se afla în faţa revoluţiei burghezo-democratice, precum şi părerea stângistă că România se găsea nemijlocit în faţa revoluţiei proletare. Pentru a risipi confuzia ce se crease, Congresul al V-lea, după examinarea situaţiei interne a conchis că România se găseşte în faţa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, a cărei sarcină principală constă în doborârea forţelor reacţionare burghezo-moşiereşti şi instaurarea dictaturii revoluţionar-democratice a muncitorimii şi ţărănimii.

Condiţiile social-economice în care urma să se desfăşoare această revoluţie, particularităţile forţelor motrice din ţară şi situaţia internaţională făceau posibilă transformarea rapidă a revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă. Prin aceste indicaţii şi hotărâri, Congresul al V-lea a reprezentat un moment de seamă în procesul de maturizare a mişcării muncitoreşti şi de consolidare a partidului sub raport ideologic, politic şi organizatoric.

Hotărârile şi rezoluţiile Congresului al V-lea, pe lângă o serie de idei şi aprecieri corespunzătoare evoluţiei evenimentelor interne şi externe, conţin însă şi unele teze eronate, a căror aplicare a dăunat activităţii ulterioare a partidului şi dezvoltării mişcării muncitoreşti din România. Astfel, congresul deşi a lansat lozinca justă a necesităţii făuririi alianţei muncitoreşti-ţărăneşti, totuşi n-a înţeles că în această alianţă trebuie atrasă întreaga masă a ţărănimii, nu numai păturile sărace şi cele mai de seamă pături mijlocii. Or, prin directiva lansată împotriva atragerii ţărănimii înstărite la făurirea alianţei muncitoreşti-ţărăneşti, congresul priva partidul de posibilitatea consolidării frontului potrivnic moşierimii.

Pe aceeaşi linie de orientare se situează aprecierea fără discernământ făcută de congres asupra diferitelor curente socialiste. Astfel, pornind de la indicaţiile Cominternului, Congresul al V-lea a considerat Partidul Social-Democrat şi Partidul Socialist Independent ca grupări social-fasciste, când în realitate ele erau partide muncitoreşti care însă promovau o ideologie şi o tactică reformistă. O asemenea apreciere eronată a creat noi obstacole în calea făuririi Frontului Unic Muncitoresc.

Mergând mai departe pe linia acestei concepţii stângiste, congresul a identificat grupările democrat-burgheze din sânul partidului naţional-ţărănist cu organizaţiile fasciste, şi în consecinţă a orientat partidul comunist în direcţia respingerii oricărei colaborări cu aceste grupări burghezo-democratice, fapt care a împiedicat atragerea lor în lupta împotriva vârfurilor reacţionare. Dezbătând problema naţională, Congresul al V-lea, la sugestia Cominternului, a dat mai departe directive partidului să propage ideea luptei pentru autodeterminarea naţionalităţilor până la despărţirea de statul român.

Se ştie însă că, în activitatea lor practică, numeroşi membri ai Partidului Comunist conducându-se după adevăratele stări de lucruri interne şi dând curs procesului istoric real au adus corectivele necesare celor mai multe din tezele greşite înscrise în rezoluţiile Congresului al V-lea. Hotărârile şi rezoluţiile Congresului al V-lea au constituit un îndrumar preţios pentru consolidarea rândurilor partidului şi ridicarea luptelor muncitoreşti pe o treaptă superioară. După alegerea Comitetului Central în fruntea căruia a fost numit Alexander Stefanski (Gorn), un militant remarcabil al Partidului Comunist Polonez, congresul şi-a încheiat lucrările.

Intensificarea luptelor revoluţionare

Ofensiva claselor dominante împotriva maselor muncitoare s-a înăsprit considerabil în cursul anului 1932. Aceasta nu putea să nu atragă după sine riposta energică a proletariatului. Pentru organizarea acestei riposte, comuniştii au intensificat activitatea revoluţionară în rândul maselor muncitoare, dar mai ales în rândurile celor mai combative detaşamente proletare, şi anume: ceferiştii, petroliştii şi minerii.

Astfel ei au consolidat vechile celule de partid şi au creat altele noi într-o serie de întreprinderi, dar îndeosebi în atelierele CFR din Iaşi, Paşcani, Turnu Severin etc. Paralel cu pregătirea politică şi consolidarea organizatorică a rândurilor sale, partidul comunist a iniţiat frecvente adunări ale muncitorilor de diferite orientării şi convingeri politice, pentru alegerea organelor reprezentative ale salariaţilor, sub forma unor delegaţii care la nevoie puteau să devină comitete de acţiune sau de grevă.

Aceasta era dovada cea mai vie a tendinţei proletariatului industrial, spre închegarea frontului unic. Rând pe rând au intrat în luptă activă de-a lungul anului 1932 muncitorii din ramurile de bază ale industriei. Greve şi frământări muncitoreşti au avut loc la întreprinderile metalurgice din Bucureşti, Reşiţa, Timişoara, Vlăhiţa, la întreprinderile miniere din Şotânga, Doiceşti, Aninoasa, la întreprinderile textile şi petroliere, la întreprinderile forestiere şi în porturi. Concomitent s-au desfăşurat o serie de acţiuni ale ţăranilor muncitori, ale micilor funcţionari, ale profesorilor, învăţătorilor şi studenţilor. Pe fondul radicalizării muncitorimii din întreaga ţară s-au reliefat acţiunile viguroase ale lucrătorilor de la căile ferate.

Pentru organizarea luptei muncitorilor din toate centrele feroviare a fost convocată în luna martie 1932 la Bucureşti, conferinţa pe ţară a ceferiştilor. La această conferinţă la care au participat muncitori, membri ai partidului comunist, ai partidului socialist independent, ca şi muncitori dinafară oricărui partid, s-au discutat sarcinile ce reveneau ceferiştilor în lupta revoluţionară, s-a elaborat o platformă de revendicări economice şi politice şi s-a ales un Comitet Central de acţiune al cărui secretar a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej. Imediat după constituire Comitetul Central de acţiune a lansat un manifest care sublinia marea importanţă a creării Frontului unic de jos, îndemna muncitorimea să organizeze întruniri şi demonstraţii de stradă şi reliefa necesitatea de a se înfiinţa comitete de acţiune în toate centrele feroviare.

Până în luna octombrie 1932, Comitetul Central de acţiune, călăuzindu-se după indicaţiile partidului comunist, a organizat o serie de adunări ale ceferiştilor în diferite localităţi, unde s-au ales, pe baza Frontului unic de jos, comitete regionale şi locale de acţiune. Asemenea comitete de acţiune ale ceferiştilor au fost alese la Galaţi, Cluj, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Oradea, Paşcani etc.

Totodată s-au creat comitete de acţiune ale muncitorilor petrolişti, metalurgişti şi mineri într-o serie de localităţi. În opera de constituire a comitetelor de acţiune locale, un rol de seamă au avut indicaţiile plenarelor CC al PCR ţinute în aprilie şi octombrie 1932. La aceste plenare s-a dat de ademenea directiva ca muncitorii să folosească o formă eficace de luptă, şi anume, greva însoţită de ocuparea întreprinderilor şi susţinută concomitent prin viguroase demonstraţii de stradă. Astfel organizată, lupta muncitorilor, dar în special a ceferiştilor a înregistrat un nou avânt spre sfârşitul anului 1932 şi începutul anului 1933.

Luptele eroice ale muncitorimii ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933

Intensificarea măsurilor de spoliere a maselor populare, în primele luni ale anului 1933, a stârnit un val de indignare în rândurile muncitorimii, îndeosebi hotărârea luată de guvern la începutul anului 1933 de a reduce salariile, de a concedia un mare număr de muncitori şi funcţionari, de a spori impozitele şi în general de a continua cu mai multă îndârjire ofensiva împotriva nivelului de trai al celor ce muncesc a determinat organizarea unor viguroase lupte muncitoreşti în întreaga ţară. Cel mai mare răsunet au avut însă acţiunile muncitorilor ceferişti si petrolişti. În tot cursul lunii ianuarie 1933 au avut loc puternice acţiuni ale muncitorilor de la întreprinderile petroliere „Orion”, „Astra Română”, „Unirea”, „Româno-Americană” etc.

Conduşi de comitetele de acţiune care erau îndrumate de comunişti, muncitorii de la o serie de întreprinderi petroliere ploieştene au dus adevărate bătălii de clasă împotriva patronilor. Sub impulsul marilor frământări din Valea Prahovei, comitetul local de acţiune a hotărât pentru ziua de 1 februarie 1933 dezlănţuirea unei puternice greve la întreprinderea „Româno-Americană”. Cu greviştii de la această mare rafinărie s-au solidarizat lucrătorii de la aproape toate întreprinderile din Ploieşti.

În ziua grevei, pe şoseaua principală care ducea la întreprinderea „Româno-Americană”, uriaşe coloane de muncitori demonstrau, organizau mitinguri şi strigau lozinci revoluţionare. Intervenţia masivă a forţelor represive n-a intimidat pe grevişti, care împreună cu miile de muncitori de la celelalte întreprinderi au stăpânit străzile oraşului Ploieşti o zi întreagă. Această mare bătălie de clasă, ca şi alte greve organizate pe Valea Prahovei, s-a încheiat prin cucerirea parţială a revendicărilor muncitoreşti.

Paralel cu luptele petroliştilor se producea o creştere tot mai accentuată a spiritului de luptă în rândurile ceferiştilor din întreaga ţară, dar mai ales în rândurile muncitorilor de la atelierele „Griviţa”. La sfârşitul lunii ianuarie 1933, comitetul de acţiune de la această citadelă a proletariatului român a hotărât declararea unei greve pentru satisfacerea următoarelor revendicări: mărirea salariilor, plata vechilor indemnizaţii de scumpete şi chirie, încetarea concedierilor şi reprimirea la lucru a celor concediaţi etc.

Greva pentru cucerirea acestor revendicări a început la 2 februarie 1933. În cadrul unor adunări la care au participat 7.000 de ceferişti a fost ales un comitet de grevă compus din 350 de membri. Alegerea organului de conducere a grevei şi constituirea gărzilor de autoapărare au marcat principalul moment în organizarea grevei. Cu greviştii de la atelierele „Griviţa” s-au solidarizat muncitorii de la unele întreprinderi din capitală, precum şi de la atelierele CFR din Galaţi, Iaşi, Cluj, Paşcani, Constanţa etc.

Sub presiunea luptelor de la „Griviţa”, care tindeau să ia forme ascuţite în toate centrele feroviare, guvernul a promis, pentru moment, satisfacerea celor mai multe din revendicările ceferiştilor, promisiuni pe care însă ulterior le-a încălcat. Indus în eroare de aceste promisiuni, comitetul de acţiune a dispus încetarea grevei. Guvernul a folosit acest răgaz obţinut prin tactica promisiunilor demagogice şi a înăsprit teroarea împotriva muncitorilor, introducând la 4 februarie starea de asediu în numeroase localităţi şi punând în afara legii orice organizaţie revoluţionară.

„Prin declararea stării de asediu - scria ziarul „Scânteia” - burghezia îşi mărturiseşte nu forţa, ci slăbiciunea în faţa viguroaselor lupte ale maselor muncitoare”. Contrar aşteptărilor guvernului burghezo-moşieresc, după introducerea stării de asediu, proletariatul se ridică şi mai îndârjit la luptă. Ceferiştii de la „Atelierele Griviţa” au ales la 6 februarie 1933 un comitet de fabrică alcătuit din 250 de muncitori.

În ziua următoare, muncitorii ceferişti de la Cluj declară grevă demonstrativă combinată cu întruniri în faţa direcţiei atelierelor. Vii manifestări de protest se succed în aproape toate centrele feroviare. În aceste condiţii, guvernul trece la arestări masive în întreaga ţară şi totodată anulează promisiunile făcute muncitorimii de la căile ferate cu prilejul grevei din 2 februarie a ceferiştilor din Bucureşti.

Pentru a da riposta cuvenită măsurilor luate de guvern, Comitetul Central de acţiune conducându-se după indicaţia partidului comunist a luat contact cu membrii comitetelor locale de acţiune în scopul organizării de greve în principalele centre feroviare din ţară. La 13 februarie, ceferiştii de la Cluj, indignaţi că direcţia refuza să le satisfacă revendicările şi că guvernul anulase cu o zi înainte promisiunile făcute, au declarat grevă. Timp de două zile ei au rezistat baricadaţi în Ateliere şi asediaţi de armată.

Cu greva ceferiştilor clujeni s-au solidarizat numeroşi muncitori din localitate, organizând mitinguri de protest în fabrici şi pe străzi. Ca şi la Cluj, muncitorii ceferişti de la Iaşi au ocupat Atelierele „Nicotină”, în ziua de 14 februarie, apărându-se eroic împotriva poliţiei şi a celorlalte forţe represive locale. Prin eforturile organizaţiilor partidului comunist, ale Comitetelor de acţiune şi ale sindicatelor, au fost organizate greve şi demonstraţii de protest în numeroase întreprinderi din diferite centre feroviare. Starea de efervescenţă revoluţionară atinsese o încordare maximă la Atelierele CFR „Griviţa”.

Comitetul de fabrică al ceferiştilor de la „Griviţa”, călăuzindu-se după indicaţiile partidului comunist, a luat măsuri în vederea fructificării acestei situaţii. Printr-un apel lansat în 14 februarie, el s-a adresat muncitorilor ceferişti din „Ateliere” chemându-i la grevă. Ca răspuns la apelul Comitetului de fabrică, cei 7.000 de muncitori ceferişti au ocupat în dimineaţa zilei de 15 februarie „Atelierele” declarând grevă. La semnalul sirenei greviştii s-au adunat în curtea Atelierelor. După ce a stabilit planul de acţiune, comitetul de grevă a fixat pichete de autoapărare la toate intrările întreprinderii.

Vestea izbucnirii grevei ceferiştilor bucureşteni, care avea să înscrie o pagină de eroism în istoria mişcării muncitoreşti din România, s-a întins cu repeziciune. Ca şi în zilele de 2-3 februarie, din nou capitala ţării a fost cuprinsă de o mare fierbere. Încă din primele ore ale izbucnirii acestei mari bătălii de clasă, muncitorimea din Bucureşti se îndrepta în şiruri neîntrerupte spre Atelierele „Griviţa”, unde erau baricadaţi greviştii. Iată cum descrie ziarul „Scânteia” acel moment de înălţătoare solidaritate proletară: Sirena atelierelor începu să sune. Vibraţiile glasului său de metal avântate deasupra capetelor împresurătorilor năvăliră în cartierul Grand, în fabricile din acest cartier, în locuinţele muncitorilor, răscoliră toată populaţia muncitorească dimprejurul atelierelor. Muncitorii înţeleseră semnalul de alarmă, înţeleseră chemarea la luptă a ceferiştilor... Valuri, valuri, se năpustiră masele de muncitori, femei şi copii ai muncitorilor, spre atelierele „Griviţa CFR”. Numărul celor veniţi să îmbărbăteze pe greviştii baricadaţi în ateliere trecuse de 12.000. Greviştii au primit din partea lucrătorilor bucureşteni un important sprijin material şi moral. Îndeosebi s-au remarcat prin spiritul lor de solidaritate, muncitorii de la fabricile „Herdan”, „Malaxa”, „CAM”, „Mociorniţa”, Uzinele comunale etc.

După ce muncitorii ceferişti au declarat grevă, Direcţia Atelierelor „Griviţa” a cerut ajutorul armatei. Din ordinul guvernului au fost curând trimise autocamioane cu soldaţi, jandarmi şi poliţişti, care au transformat străzile din jurul Atelierelor „Griviţa” într-o adevărată tabără militară. S-au transportat la locul bătăliei de clasă şi comisari regali, procurori, prefectul poliţiei şi alţi reprezentanţi ai organelor represive.

Între poliţie şi muncitorii din jurul atelierelor s-au produs ciocniri, uneori violente, ceea ce a sporit influenţa muncitorilor asupra unei părţi a armatei care a început să dea semne de nelinişte şi chiar de indignare împotriva comandanţilor. După ce au fost înlocuite trupele nesigure, guvernul, de teamă ca flacăra luptei să nu cuprindă întreaga muncitorime din capitală şi chiar din alte oraşe ale ţării, a dat ordin să se înceapă represiunea împotriva greviştilor. În zorii zilei de 16 februarie, armata, jandarmii şi poliţia au deschis focul asupra muncitorilor grevişti neînarmaţi.

Ceferiştii din Atelierele „Griviţa” au fost în acea zi crunt reprimaţi. Din rândurile lor au căzut seceraţi de gloanţe: Popa Dumitru, Vasile Roaită, Ion Dumitrescu, Maier Dumitru, Cristea Ionescu, Dumitru Tobias, Gheorghe Popescu şi alţii. Bilanţul represiunii sângeroase din 16 februarie mai cuprinde un mare număr de răniţi şi peste 2.000 de muncitori arestaţi.

Înăbuşirea în sânge a ceferiştilor bucureşteni a stârnit un uriaş val de proteste pe întregul cuprins al ţării. Indignarea oamenilor muncii a crescut în faţa actului de samavolnicie prin care guvernul a trimis în judecată pe cei mai activi organizatori şi conducători ai muncitorilor ceferişti. Dintre cei care au compărut în faţa consiliului de război făceau parte Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Doncea Constantin, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi şi alţii.

Procesul în care au fost condamnaţi la ani îndelungaţi de temniţă grea eroicii luptători de la Griviţa s-a judecat în 1933 la Bucureşti. Sub presiunea maselor populare, sentinţa de la Bucureşti a fost casată, iar procesul a fost re judecat în anul următor la Craiova, unde cei învinuiţi fără vină au fost din nou condamnaţi la pedepse grele. În cursul procesului, reprezentanţii muncitorilor s-au ridicat fără teamă şi au acuzat plini de curaj întregul regim burghezo-moşieresc cu tot cortegiul lui de nedreptăţi sociale şi politice. „Acuzaţii - declara secretarul Comitetului Central de acţiune al ceferiştilor - nu se află pe aceste bănci. Acuzaţii adevăraţi se găsesc în guvern... Sentinţa ce o veţi pronunţa, departe de a intimida şi întoarce pe muncitori de la drumul lor, va însemna un îndemn la acţiune, un nou îndemn la luptă”.

În sprijinul celor implicaţi în proces au depus mărturie numeroşi reprezentanţi ai aproape tuturor categoriilor sociale din ţară. Acţiunile lor împotriva justiţiei burgheze şi a regimului burghezo-moşieresc în general s-au împletit cu protestele oamenilor muncii de peste hotare. Îndeosebi, ziarele partidelor comuniste şi muncitoreşti au consacrat pagini întregi eroicelor lupte ale proletariatului ceferist din ianuarie-februarie 1933.

Prin amploarea lor neobişnuită, prin gradul înalt de organizare şi prin remarcabilul nivel de combativitate, aceste lupte au marcat punctul culminant al avântului revoluţionar din România în perioada crizei economice, având şi un mare răsunet internaţional. Ele au constituit în acelaşi timp încleştarea cea mai aprigă dintre burghezia şi muncitorimea din România în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …