Autonomiile locale şi instituţiile centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

Evoluţia politică a spaţiului românesc a avut loc într-un context internaţional complex, de multe ori nefavorabil. Deosebit de important este faptul că românii au reuşit să-şi păstreze fiinţa statală chiar dacă, în anumite perioade, au fost obligaţi să recunoască suzeranitatea altor state cu toate consecinţele ce decurg din această opţiune.

Epoca modernă găseşte nu u unea română într-un efori general de afirmare a identităţii sale. Marile obiective ale ei sunt, alături de modernizarea societăţii, realizarea unităţii naţionale şi a independenţei. În „secolul naţionalităţilor” românii au înfăptuit aceste idealuri: în 1859, Unirea Principatelor, în 1877-1878 obţinerea independenţei iar în anul 1918 făurirea României Mari. Statul român a rezistat în timp chiar dacă s-a confruntat cu mari probleme: cedarea unor teritorii, în 1940, sau instaurarea regimului socialist-totalitar (1945-1947). După 1989 România a optat pentru democraţie şi integrare în structurile euro-atlantice.

De la obştea sătească la domnie

În secolele VII-IX forma de organizare specifică spaţiului românesc a fost obştea sătească. Ca instituţie colectivă ea se baza pe proprietatea comună asupra pământului, conducere şi răspundere comună precum şi organizarea colectivă a muncii. La începuturile existenţei sale, obştea se baza pe o decizie colectivă - sfatul (adunarea) satului; cu timpul decizia se individualizează şi atribuţiile militare, juridice, sociale sunt încredinţate unor membri, numiţi în documente jupan, cneaz şi voievod. În acest fel, procesul de maturizare politică a cunoscut o nouă etapă, desfăşurată însă pe fundalul continuităţii elementului autohton, motiv pentru care Nicolae Iorga a numit aceste structuri „romanii populare”.

Aceste nuclee politice dispuneau de un centru fortificat (reşedinţă) ce juca rol de sediu politico-administrativ. Aşa apar în documentele din secolul al X-lea în zona nord-dunăreană voievodate, cnezate, „ţări” sau „câmpuri” cum ar fi: Ţara Maramureşului, Ţara Bârsei, Ţara Zarandului, Ţara Făgăraşului, în Transilvania, cronica maghiară Gesta Hungarorum aminteşte, în secolul al IX-lea, ducatele lui Glad, Gelu şi Menumorut, aflate în conflict cu maghiarii.

Începând din secolul al XI-lea spaţiul intracarpatic este cucerit de maghiari şi treptat vasalizat însă, cu toate acestea, instituţia voievodală se menţine (la 1176 este amintit Leustachius cu acest titlu). Voievodul Transilvaniei avea autonomie de decizie juridică, administrativă, militară. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, voievozii încep să-şi organizeze o curte separată, cancelarie, aparat administrativ şi armată.

Pe plan local, regalitatea maghiară întemeiază instituţii politico-administrative. Apar astfel comitatele ce aveau în frunte un comite numit de regele maghiar (cel mai vechi comitat este amintit în 1111 - Bihorul). Colonizarea saşilor şi secuilor în Transilvania accentuează caracterul multietnic al regiunii, dar românii rămân majoritari şi îşi continuă viaţa organizaţi în districte.

Acestea erau conduse de juzi sau cnezi care aveau atribuţii administrative şi juridice, unde juraţii proveniţi dintre cnezi şi preoţi români cercetau şi dădeau sentinţele potrivit dreptului românesc (jus valachicum). Coroana maghiară a căutat fie să limiteze, fie să anuleze această autonomie, ceea ce a stârnit reacţia locală. În acest context are loc revolta unor conducători locali ai românilor precum Bogdan, voievodul românilor maramureşeni şi Negru-Vodă din Ţara Făgăraşului.

De autonomie proprie beneficiau şi cei aduşi de coroana maghiară. Atât secuii cât şi saşii aveau teritoriile lor, organizare juridică, dregători locali, îşi alegeau preoţii. Oraşele întemeiate de colonişti (Sibiu, Braşov, Bistriţa) erau conduse de un consiliu format din juraţi şi coordonat de un primar. În 1224 saşii au beneficiat de privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea (Andreanum) prin care se preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii, iar dacă cineva intenţiona să aibă aici o moşie, saşii aveau dreptul să protesteze. De asemenea, obţineau dreptul de a folosi „pădurea românilor şi pecenegilor” împreună cu aceştia.

Ca element particular, Transilvania îşi păstrează structura voievodală chiar dacă regele maghiar este suzeranul ei. Instituţia stărilor privilegiate avea la bază criteriul naţional: românii vor fi treptat excluşi din rândul naţiunilor politice, iar confesiunea lor considerată neoficială. La 1366 regele Ludovic I condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism, fapt ce duce la izolarea elementului românesc şi la scoaterea în afara legii a ortodoxismului.

Măsura a fost desăvârşită în 1437, când s-a constituit Unio Trium Nationum, o înţelegere între cele trei naţiuni privilegiate (nobilimea maghiară, saşii, secuii). În zona dintre Dunăre şi Mare, izvoarele atestă centre locale de putere, premergătoare întemeierii statului în secolul al XIV-lea. De autonomie locală se bucurau şi aromânii (numiţi vlahi) ce locuiau în Peninsula Balcanică şi se aflau sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Vlahii împreună cu bulgarii s-au ridicat la luptă împotriva bizantinilor şi au întemeiat o structură statală în secolul al XII-lea.

La sud de Carpaţi, existenţa unor nuclee statale este dovedită de Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Sunt amintite formaţiuni politice locale, cnezate, voievodate sau „ţări” cum este cea a Severinului, zonă strategică unde regele maghiar Andrei al II-lea a organizat o marcă (ţinut de graniţă) - Banatul de Severin. Din Diplomă aflăm de existenţa voievodatelor conduse de Litovoi şi Seneslau şi a cnezatelor conduse de Ioan şi Farcaş.

Aceste formaţiuni, cu precădere din zona Argeş sau de pe Valea Oltului, aveau o organizare proprie, erau consolidate, aveau conducători autonomi din punct de vedere politic şi stau la baza statului centralizat. În secolul al XIV-lea independenţa noului stat este recunoscută de coroana maghiară, după ce Basarab învinge, în 1330 la Posada, pe Carol Robert de Anjou. Se succed la domnie mai mulţi domni din dinastia Basarabilor.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea instituţia domniei era conturată şi în Moldova. Aici se constituie, din iniţiativa Regatului Ungar, o structură politico-militară numită „marcă”, condusă de Dragoş, voievod din Maramureş, aflată sub suzeranitate maghiară. În jurul acestui nucleu numit Moldova Mică, s-a constituit statul. El a devenit independent în urma luptelor desfăşurate de voievodul Bogdan împotriva regalităţii maghiare.

Dacă în Transilvania voievodul avea autonomie şi dispunea de atribuţii militare, juridice, administrative, în Ţara Românească şi Moldova domnia era instituţia centrală. Titlul de domn vine de la cuvântul latin dominus, iar poziţia sa independentă s-a concretizat prin formula „de sine stătător”. Puterea domnească era considerată de origine divină, exprimată prin apelativul simbolic „Io - Ioan” sau prin formula bizantină „din mila lui Dumnezeu”.

Atribuţiile domnului sunt foarte largi: este şeful armatei, având titlul de mare voievod, este stăpânul întregului pământ, şeful administraţiei, declară război sau încheie pace, emite hrisoave, este instanţa supremă de judecată. Uneori domnul se consultă cu Sfatul Domnesc format din boieri, mai ales în chestiuni de politică externă. Succesiunea la tron era ereditar-electivă, dar nu exista dreptul primului născut, ceea ce a determinat pe unii domni să-şi asocieze la domnie pe unul din fii încă din timpul vieţii (Basarab pe Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail etc.).

Raportul dintre instituţia centrală şi alte instituţii până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Instituţia centrală evoluează în condiţiile raporturilor cu categoriile privilegiate. Domnul putea retrage proprietăţile boierilor care unelteau sau trădau (hiclenie) sau îi putea condamna la moarte. În acest context putem aminti domni precum Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, care au reuşit să întărească autoritatea domniei în raporturile cu marea boierime.

Pe măsură ce dominaţia otomană se accentuează, autoritatea domnului începe să se restrângă iar boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia controlează viaţa politică prin susţinerea unor candidaţi la tron sau prin încheierea unor înţelegeri cu alţi suverani creştini sau chiar cu turcii. Între domnie şi biserică, în această perioadă a existat o colaborare. Domnul îl numea pe mitropolit iar acesta era principalul sfetnic în Sfatul Domnesc.

Evoluţia instituţiei centrale în secolele XVII-XVIII

Eşecul acţiunii lui Mihai Viteazul de restabilire a autorităţii domneşti avea să anunţe schimbarea raportului între domnie şi boieri în favoarea celor din urmă. De acest fapt profită Imperiul Otoman care instaurează controlul asupra domniei. Poarta a inaugurat în secolul al XVIII-lea regimul fanariot, prin înlocuirea domnului pământean cu unul străin adus din cartierul grec (Fanar) al Constantinopolului.

În acest fel instituţia domniei îşi pierde nu numai caracterul pământean, ci şi poziţia ei căci domnul este considerat un înalt funcţionar al Porţii, putând fi numit sau schimbat după cum erau interesele acesteia. Schimbările de domni sunt foarte dese, iar boierii români pământeni sunt treptat eliminaţi din conducere. Boierimea pământeană se grupează în „partida naţională” ce avea ca principal obiectiv revenirea la domniile pământene, obiectiv atins după revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu.

Transilvania cunoaşte la sfârşitul secolului al XVII-lea, o modificare a statutului ei politic. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Poarta recunoaşte oficial trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, ceea ce se petrecuse în fapt cu un deceniu înainte. Autonomia a fost limitată, titlul de principe fiind însuşit de împărat, reprezentat în Transilvania de un guvernator. Autonomiile locale s-au menţinut numai în zona celor trei naţiuni privilegiate - unguri, saşi, secui, românii fiind în continuare consideraţi „toleraţi”.

Organizarea comitatelor

Potrivit unui principiu răspândit în lumea medievală, teritoriile fără stăpân sau neorganizate deveneau proprietatea personală a regelui. Astfel regii Ungariei au organizat comitatele în jurul unor cetăţi sau aşezări întărite. Comitatele erau formate din două entităţi: partea militară, garnizoana, care ocupa cetatea; partea economică, formată din domeniile regale, nobiliare sau bisericeşti. În centrul domeniului locuia reprezentantul regelui, înconjurat de oamenii din slujba sa. Comitatele sunt menţionate de documente începând din secolul al XII-lea.