Autohtoni şi migratori pe teritoriul Daciei

Rămasă în afara Imperiului roman, Dacia postaureliană a cunoscut în mileniul I o serie de procese transformatoare care au dus la noi realităţi etnice şi politico-sociale: formarea poporului şi a limbii române şi apariţia primelor structuri politico-statale de tip medieval. Acest proces a fost legat de migraţia populaţiilor, element dinamizator pentru întreaga lume romană. În contact cu autohtonii cu care au trăit laolaltă, împrumutând reciproc obiceiuri de viaţă şi rituri de moarte, migratorii au contribuit la naşterea unui nou popor şi a unei noi limbi, a unei noi culturi în aria romanităţii orientale.

Valurile succesive ale migraţiilor

Peste populaţia dacoromână rămasă în Dacia după retragerea aureliană s-au succedat valuri ale populaţiilor migratoare timp de aproape o mie de ani. Prezenţa goţilor, împărţiţi în cele două ramuri - ostrogoţi şi vizigoţi -, a fost atestată în secolele III-IV în Moldova şi Câmpia Munteană, iar începând cu secolul al IV-lea şi în Transilvania. Venirea hunilor i-a alungat peste Dunăre unde au intrat în conflict cu autorităţile romane. Hunii conduşi de Attila şi-au stabilit centrul politic în Pannonia de unde au ţinut sub ascultare ţinuturile Daciei. Prezenţa lor, asociată cu relatări de măceluri şi distrugeri, a pus capăt definitiv vieţii urbane.

După moartea lui Attila statul s-a destrămat, dominaţia asupra Daciei fiind preluată de gepizi, populaţie de origine germanică, având centrul de putere stabilit tot în Pannonia. Dominaţia lor s-a exercitat în interiorul arcului carpatic şi parţial în Oltenia, descoperirile de la Apahida stând mărturie în acest sens. Ei au fost înlocuiţi de intrarea în scenă a avarilor care la mijlocul secolului al VII-lea i-au înfrânt pe gepizi, resturi ale acestora din Transilvania fiind asimilate de populaţia daco-romană de acolo înainte de secolul al VII-lea. Din Pannonia avarii au năvălit în repetate rânduri în Imperiul bizantin asediind chiar şi Constantinopolul. Puţine în Banat şi Crişana, urme ale avarilor au fost atestate mai ales pe cursul mijlociu al Mureşului până în secolul al VIII-lea.

Slavii

Slavii au fost atestaţi arheologic în Muntenia şi Moldova începând cu secolul al VI-lea, iar în Transilvania un secol mai târziu. După mai multe expediţii la sud de Dunăre, în secolul al VII-lea au trecut în număr mare în Balcani, stabilindu-se aici definitiv şi izolând romanitatea orientală de la nord de Dunăre de cea sudică, asimilată în mare măsură de lumea slavilor.

Romanitatea nord-dunăreană, care a a asimilat populaţiile slave din aria ei de vieţuire, a rămas o insulă înconjurată de popoare slave, ruptă de Imperiul bizantin ale cărui influenţe s-au mai resimţit doar indirect. La separarea romanităţii orientale în cele două grupuri - nord-dunăreană şi balcanică - a contribuit şi migraţia bulgarilor care la sfârşitul secolului al VII-lea au constituit pe teritoriul actualei Bulgarii un stat condus de Asparuch.

Aducând o civilizaţie mai puţin evoluată în general decât a autohtonilor, slavii rămaşi la nord de Dunăre au contribuit la accentuarea ruralizării vieţii în regiune şi au convieţuit paşnic cu populaţia locală, sfârşind prin a fi asimilaţi de romanici. Prezenţa lor mai îndelungată şi relaţiile mult mai strânse cu localnicii au făcut ca influenţa lor să fie mult mai mare în raport cu alţi migratori, ea manifestându-se mai ales din secolul al IX-lea, după creştinarea slavilor, în plan social, politic, lingvistic şi spiritual.

Năvălirile barbare de la sfârşitul secolului al III-lea şi până în secolele VII-VIII au provocat jafuri şi distrugeri, deplasări de populaţie, stare de nesiguranţă, întârziind în general evoluţia civilizaţiei daco-romane şi romanice. Cu excepţia slavilor, populaţiile migratoare au avut o prezenţă episodică în ţinuturile fostei Dacii şi au contribuit în mică măsură la procesul de cristalizare etnică a românilor.

Confruntare şi coabitare

Deşi Dacia a fost numită uneori în izvoarele istorice Gothia sau Gepidia, după numele populaţiei migratoare dominante, sub toate hegemoniile care s-au succedat realitatea durabilă şi permanentă a fost populaţia autohtonă, elementul care a asigurat continuitatea civilizaţiei. Grupurile germanice nu au reprezentat decât o minoritate de războinici care nu au putut ocupa efectiv întreg teritoriul. Chiar şi acolo unde prezenţa lor a fost mai marcată, goţii au convieţuit cu autohtonii fără să existe o întrepătrundere a celor două etnii (după cum arată cercetările arheologice).

Din punct de vedere economic, perioadele de dominare a migratorilor nu au avut efecte importante deoarece au fost de scurtă durată, vizigoţii fiind izgoniţi de huni, iar gepizii nimiciţi de avari şi longobarzi. Având o economie de consum, hrana trebuia să le fie asigurată de către autohtonii a căror prezenţă şi activitate le erau absolut necesare: nici hunii şi nici avarii nu au constituit altceva decât minorităţi războinice, economia lor fiind incompatibilă cu viaţa urbană şi cu activitatea agricolă. Singurii migratori a căror prezenţă a fost mai îndelungată şi a condus la relaţii mai strânse cu autohtonii au fost slavii, care au jucat în ţinuturile dunărene rolul pe care l-au jucat în Occident neamurile germanice.

Percepţia „celuilalt”

Informaţiile despre popoarele migratoare parvenite de la istoricii romani şi apoi bizantini alcătuiesc un tablou plin de violenţe, în care jafurile şi masacrele se ţin lanţ, iar conducătorii şi supuşii lor apar în culori sumbre, ca oameni setoşi de sânge, cu moravuri sălbatice. Fără îndoială că, în raport cu civilizaţia romană, modul de viaţă al migratorilor era mult mai primitiv; însuşi războiul nu avea în mentalitatea romană rostul de a nimici teritorii şi populaţii, ci, dimpotrivă, de a le supune pentru a le administra.

Istoricii trăiau însă şi ei, aidoma întregii populaţii a imperiului, cu spaima năvălirilor. De aceea calităţi ale migratorilor precum curajul sau un anumit simţ al onoarei în anumite cazuri - calităţi care au dat naştere valorilor cardinale ale Evului Mediu - au fost de cele mai multe ori trecute cu vederea în cronicile vremii.

Check Also

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …