Aurel P. Bănuţ

Aurel P. Bănuţ (23 octombrie 1881, Cohalm, azi Rupea, judeţul Braşov - 28 iulie 1970, Braşov) - prozator şi gazetar. Părinţii, Maria (născută Comşa) şi Paul Bănuţiu, judecător, se sting prematur, aşa încât Bănuţ creşte sub oblăduirea rudelor dinspre mamă.

Învaţă la Cohalm, Copăcel şi Făgăraş, terminând liceul la Blaj, în 1899. Urmează studii de drept la Cluj şi, din 1902, la Budapesta; târziu, în 1925, îşi ia diploma de doctor în ştiinţe politice, iar în 1928 pe aceea de doctor în drept, la Universitatea din Cluj. Cu o bursă a Societăţii pentru fond de teatru român, studiază, între 1905 şi 1908, la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în acelaşi interval urmând şi un stagiu de pregătire teoretică la Berlin. Ca director artistic al Societăţii pentru fond de teatru român între 1908 şi 1914, înfiinţează peste 60 de comitete filiale, formează şi instruieşte trupe de diletanţi, întreprinde turnee cu compania pe care o alcătuieşte şi unde va funcţiona ca regizor şi nu o dată ca actor şi autor.

În timpul războiului, Bănuţ dezertează din armata austro-ungară, trece munţii şi se înrolează voluntar în armata română, încercând să-şi fructifice şi acum aptitudinile artistice, în spectacole organizate cu tovarăşii de arme. Fără să fie tentat de profesia de avocat (era înscris în Baroul Ilfov şi ulterior în cel din Oradea), a schimbat, cu o mobilitate ce nu va fi fost doar a zodiei politice sub care se afla la un moment dat, reşedinţe şi funcţii: director al propagandei culturale din Ardeal şi Banat (1925-1927), director al Teatrului de Vest din Oradea (1928), prefect al judeţului Târnava Mare, inspector în Direcţia Educaţiei Poporului, prefect de Someş, primar în Ocna Sibiului. Retras în 1940 la Tinca, judeţul Bihor, pensionat şi de Societatea Scriitorilor Români, va trăi, o vreme, la Bucureşti, revenind în cele din urmă la Braşov.

Supranumit de confraţi, cu o hiperbolă strivitoare, „un Caragiale al Ardealului”, Bănuţ are însă o altfel de însemnătate. El a fost mai cu seamă un om plin de energie, ingeniozitate şi talent, un ferment într-o utilă acţiune de luminare şi culturalizare, în perioada budapestană, sprijinit de alţi studenţi români, membri ai Societăţii „Petru Maior”, ia iniţiativa întemeierii şi finanţării revistei „Luceafărul”, fiind editor şi redactor responsabil până la sfârşitul anului 1902, apoi doar editor, până în aprilie 1903, când trece gazeta în mâinile lui Octavian Codru Tăslăuanu şi ale lui Octavian Goga.

Chiar în primele numere, tipăreşte un grupaj de scrisori primite de Paul Bănuţiu de la Aron Pumnul, cât şi întâiele sale foiletoane umoristice, semnate Zeno Sylvian, Z. Sylvian, urmate de altele, apărute, din 1902, în „Poporul român”. Mai publică în „Gazeta Transilvaniei”, „Ţara noastră”, „Anuarul Societăţii pentru fond de teatru român”, „Lupta” din Budapesta, „Drapelul” (Lugoj), „Revista teatrală”, „Românul” (Arad), „Renaşterea română” (unde, în 1919, este şi director alături de V. Hotăran), „Transilvania”, „Societatea de mâine”, „Familia”, „Tribuna”, „Pagini literare” etc.

Gazetar, animator al vieţii teatrale, Bănuţ este autor al unei literaturi de aspect fragmentar - foiletoane, schiţe umoristice, proză -, apărută în periodice de mare tiraj din Ardeal şi Banat, editată şi reeditată în colecţii de circuit popular, multe dintre textele lui făcând deliciul spectacolelor date de diletanţi. O galerie de personaje ilare, surprinse, în miniaturile sale, în situaţii de dilatare ridicolă a importanţei lor sociale, formează lumea în care pătrund un ochi avizat şi o ureche exersată, spre a restabili, prin exagerarea metehnelor, ordinea firească a lucrurilor.

Ca într-o dioramă tragicomică, ce se poate reface prin juxtapunerea fragmentelor, mişună „fruntaşii” unui loc, „factorii ponderoşi în conducerea destinelor noastre”, cum le zice Ierofteiu Buhă, „docinte ambulant emerit”. O mecanică, foarte bine deprinsă, a trâmbiţării sentimentelor naţionale, a bunelor intenţii face ca interese mărunte să se poată insinua sub masca vreunui „scop idealist şi consacrat”, cum ar fi, de pildă, lupta împotriva „ştagnaţiunii culturale”. În atitudini alternează găunoşenia lustruită, violenţa, grosolănia. În pofida grămezilor de „tistii”, titluri şi funcţii invocate cu grandilocvenţă puerilă, ignoranţa apare adesea uluitoare şi declanşează o serie de neînţelegeri şi vane zâzanii.

La Bănuţ, invenţia este ca şi inexistentă, iar comicul vine din alte zone. Mai întâi din disproporţia dintre insignifianţa conflictelor, disputelor şi amploarea, forma supradimensionată pe care acestea o iau. Prozatorul evită să povestească; introduce personajul în scenă şi îl lasă apoi să-şi spună păsul ori „convingerile”. Tipul de discurs al eroilor (scrisoare, cerere, petiţie, raport, telegramă, cuvântare polemică), relevant pentru portretul lor, tinde să extragă de peste tot acelaşi amar adevăr moral. Cea mai generoasă sursă a comicului se află în limbajul personajelor, în acea locvacitate neistovită, înscenată spre a indica rupturi de nivel între gândire şi expresie.

Bănuţ face din cuvinte personaje pentru o comedie a limbajului, savuroasă chiar atunci când e îngroşată. Nu atât fonetismele - acest „material de limbă” era apreciat de Sextil Puşcariu, bunăoară - ori topica enunţurilor, cât fixaţii snoabe, cu precădere latinomania, formele corupte, citatele maltratate, sintagmele aberante, poncifele contribuie la portretizarea satirică. În numele personajelor (Romulus Ţopârlan, Danton Păstărnac, Decebal Zăbăilă, Hercules Beţigaş etc.) urcă ceva din sevele comediei burleşti aflate în subsolul Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. George Călinescu detecta la Bănuţ, descendent al lui Victor Vlad Delamarina întru ilustrarea umorului dialectal, tocmai „burlescul lingvistic”.

Deşi multe dintre spumoasele lui „momente” par a fi replici la paginile dedicate de I.L. Caragiale lui Marius Chicoş Rostogan, distanţa e mare. La scriitorul ardelean, învăţătorul, preotul au manii inofensive şi sunt priviţi cu îngăduinţă şi compasiune. Câteva chipuri de ţărani - Achim Filăru şi mai cu seamă Mon - completează imaginea obştei. Aceşti oameni trecuţi prin tot felul de întâmplări, dintre care unele iau proporţii homerice, ca în cazul povestirilor din războiul cu „franţogul”, la „Măilat”, rememorează vremurile de odinioară, fruste, necorupte, şi formulează critici de bun-simţ la adresa agitaţiei sterpe a oamenilor mai noi.

Bănuţ este şi un memorialist cu aplomb, ce se sprijină pe amintirea intactă a momentelor evocate, adesea şi pe documente, ca în însemnările despre Jan Urban Jarnik, George Dima, Iacob Mureşianu. El introduce în spaţiul evocării nuclee epice, crochiuri de portret fizic, contururi de portret moral, aprecieri de critic, toate trasate destins, personal. Dacă amintirile despre Caragiale şi Coşbuc sunt configurate într-un registru oarecum obişnuit, anecdotic, altele, precum cele despre C.I. Nottara, au o valoare documentară specială. Accentele patetice şi nu o dată sublinierile autoflagelatoare („Agârbiceanu-omul e cu un an în urma mea, Agârbiceanu-scriitorul e cu o sută de ani înaintea mea”) vorbesc despre credinţa în solidaritatea de generaţie, dar şi despre luciditatea evaluării propriei contribuţii.

Opera literară

  • Achim „Filăru”. Despre lume şi oameni, Braşov, 1913;
  • Elocvinţa frackelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, Sibiu, 1923;
  • Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului teatral din Ardeal şi în jur, Sighişoara, 1924;
  • Eroii din „Hinterland”, Sighişoara, 1925;
  • Gheorghe Cârţan, Sibiu, 1927;
  • Tempi passati, Bucureşti, 1931;
  • Oameni de ispravă, Sibiu, 1939;
  • George Dima, Bucureşti, 1955;
  • Tempi passati. Evocări, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965;
  • Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petronela Negoşanu, Bucureşti, 1974.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …