Aurel Baranga

Aurel Baranga (20 iunie 1913, Bucureşti - 10 iunie 1979, Bucureşti) - dramaturg, poet, prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Paulinei şi al lui Jean Leibovici, funcţionar. Baranga are parte de o copilărie săracă în mahalaua bucureşteană a tabacilor. Urmează clasele primare la şcoala „A.T. Laurian” de lângă biserica Lucaci, continuă la Liceul „Matei Basarab” (între profesori, Perpessicius), absolvit în 1931, apoi intră la Facultatea de Medicină, terminată în 1938; până în 1944 va practica sporadic, deschizându-şi, din toamna lui 1941 (după mărturisirea autorului), un „mic cabinet medical de cartier”, la capătul Căii Dudeşti.

După ce, la 13 ani, fusese încurajat ca poet de „Adevărul literar” (la „Poşta redacţiei”), în 1929 debutează cu schiţa Noapte albă în „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, apoi participă la mişcarea avangardistă: editează în 1930, împreună cu Gherasim Luca, revista „Alge”, faptă pentru care cei doi redactori vor fi închişi, în 1933, printre „politici” la Văcăreşti; colaborează la „unu” şi la „Facla” lui Ion Vinea, mai apoi, cu reportaje, critică, pamflete, la ziare şi reviste de stânga: „Cuvântul liber”, „Azi”, „Reporter”, „Lumea românească” etc.

După 1944 este redactor la „România liberă”, la Radio Bucureşti (unde produce „reportaje dramatice”, evocări ale unor „momente de luptă” din anii ilegalităţii: Doftana, Lagărul de la Târgu Jiu etc.), redactor-şef (din 1949) al revistei satirice „Urzica”, în fine, la Teatrul Naţional, secretar literar (1947-1953) şi director artistic (1958-1961).

Debutase ca poet de avangardă cu volumul Poeme cu orbi (1933) şi va publica după 1944 câteva volume de reportaje şi poezii agitatorice, antiburgheze şi anliimperialiste, va scrie versurile primului imn al Republicii, cunoscând, în anii ’50, notorietatea prin piese de teatru ce satisfăceau „comanda socială” a vremii - Bal în Făgădău (premiera în august 1946, regia Sică Alexandrescu), „comedia lirică” Voiaj în Noua Caledonie (jucată în 1947, la Cluj), Iarbă rea (1948), Recolta de aur (1949), Pentru fericirea poporului (1951, în colaborare cu Nicolae Moraru), Bulevardul împăcării (1952) etc.

Membru al PCR din 1945, al Comitetului Central între 1965 şi 1974, făcând parte din delegaţia ţării la ONU în 1957, primind Premiul de Stat în 1954, cunoaşte apogeul carierei sale în decembrie 1973, când are loc, în prezenţa conducerii de partid şi de stat, inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional din Capitală cu un act din Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea (avându-l pe George Calboreanu în rolul principal) şi cu o piesă a lui Baranga, ultimele cinci tablouri ale „epopeii dramatice” Simfonia patetică (prelucrare a unui mai vechi text, Arcul de triumf). În 1978 adresează o scrisoare-mărturisire Colocviului naţional de literatură dramatică, în care îşi reneagă o parte a operei, recunoscând a fi fost supusă clişeelor ideologice şi dogmatice.

Notorietatea căpătată de Baranga imediat după 1944 în „noua dramaturgie” se datorează în special talentului de bun meşteşugar în tehnica teatrală, dar şi unei certe înzestrări de moralist, sensibil la tipologia umană în rapidă schimbare. Urmând exemplul lui I.L. Caragiale, din altă epocă de tranziţie forţată, Baranga sesizează „noile forme fără fond” ce se voiau introduse în societatea românească a anilor ’50, dar, cu o estetică mult simplificată şi, din păcate, dogmatică, ilustrează decăderea comediei la rangul de farsă cu „un patos simplu şi uman”, împărţirea tranşantă a personajelor în „eroi pozitivi” şi „eroi negativi”, care se înfruntă până la biruinţa programatică a celor dintâi (muncitor, ţăran, activist, secretar de partid); se adaugă la toate acestea câteva complicaţii sentimentale, uneori chiar între membrii celor două categorii maniheic opuse, o acţiune captivantă prin răsturnări de situaţie şi intervenţia lui „deus ex machina”, replici spumoase şi uşor nonconformiste.

Cu aportul unor mari şi iluştri actori, aceste piese schematice, continuând în fond teatrul bulevardier, se transformă în spectacole de succes şi uneori chiar de durată (Mielul turbat s-a jucat, în 25 de ani, de mii de ori, ca şi Opinia publică, montată şi in străinătate. Primele piese ale lui Baranga - Bal în Făgădău, Iarbă rea, Recolta de aur şi Bulevardul împăcării - sunt de-a dreptul îndatorate lui I.L. Caragiale şi lui Tudor Muşatescu, prin actualizarea, în beneficiul unui inventar de idei propriu epocii, a câtorva elemente dramatice de succes: atmosfera electorală care se încheie în concordie generală, liricizarea psihologiei omului simplu, „recuperarea” unor intelectuali oneşti, finalul optimist.

Altă serie tematică - Pentru fericirea poporului (devenită Anii negri), Arcul de triumf (transformată în Simfonia patetică) şi Viaţa unei femei - evocă „anii de luptă a comuniştilor in ilegalitate şi imediat după instaurarea puterii populare”. Câteva personaje, articulate ingenios, în fond cu o inteligenţă a manipulării ieşită din comun, sunt cel puţin viabile.

Dar seria cea mai interesantă teatral, ca şi sub raport documentar, este aceea dedicată mediilor funcţionăreşti, gazetăreşti, actoriceşti, precum şi noilor parveniţi - Mielul turbat, Reţeta fericirii, Siciliana, Opinia publică, Travesti, Fii cuminte şi Cristofor. Piesele acestei serii reuşesc să capteze, în pofida unor abile trasee de îndoctrinare, prin darul de a da substanţă câtorva personaje şi prin surprinderea unor tare sociale, a unor - familiare epocii -„tertipuri” de parvenire: căsătoria de conivenţă, buletinul de Bucureşti, cumulul de relaţii social-politice utile etc.

Astfel, Spiridon Biserică, un umil muncitor, e preocupat numai de ameliorarea muncii prin inovaţii şi invenţii, lucru la care superiorii săi se opun din comoditate, când nu vor să devină coautori. Perseverenţa lui Spiridon Biserică e văzută de ceilalţi ca un fel de „turbare”, dar „mielul” (personajul e construit cu sugestii caracterologice din Mitică Popescu al lui Camil Petrescu şi Alexandru Andronic al lui Mihail Sebastian), ajutat şi de întâmplare, înfrânge birocraţia. Ziaristul Chitlaru, de la „Făclia vie”, luptă cu demagogia redactorului-şef ori cu înscenări şi acuzaţii nedrepte, instituindu-se într-un fel de exponent al „opiniei publice”. O „eroină”, directoarea de teatru Alexandra Dan, îşi face un examen de conştiinţă şi constată că de fapt şi-a „jucat” viaţa în... travesti, ratându-şi fericirea personală.

Din peste 20 de piese, plus altele mai scurte şi mult prea schematice, concepute pentru „teatrul de amatori”, autorul însuşi, într-un bilanţ din 1978, considera că au rămas valabile mai puţin de jumătate, şi, în faţa reînnoirii dramaturgiei, înfăptuită de Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu etc., afirma într-o profesiune de credinţă ambiguă, realist-clasică şi artificial-estetică: „Acum, când în întreaga lume se practică un antiteatru furios, nutresc ambiţia să realizez un proteatru alcătuit din limpezimi, dintr-o geometrie exemplară a relaţiilor omeneşti, scris în respectul tuturor canoanelor, înfrângând dificultăţi, superiorul dispreţ al unora, surâsul satisfăcut al altora. [...] Ce înduri în viaţă nu poţi îndura în teatru. Pe scenă, chiar şi urâtul trebuie să fie agreabil, odiosul atrăgător, sordidul pitoresc. Altfel, fuge lumea din sală, cea mai aspră pedeapsă pentru un dramaturg.”

Din poezia lui Baranga se reţin îndeosebi unele fabule ce actualizează teme mai vechi, căci, în fond, scriitorul este un moralist care observă cu acuitate şi are plăcerea clasificaţiei, aşa cum o dovedeşte volumul Satirice (1977): „omul zero-dimensional, omul de cafenea, homo duplex, omul mitocan, moftologiii, procesomanii” etc.

Alături de mai tinerii Paul Everac şi Teodor Mazilu, Baranga a scris un teatru inegal, care datează în bună parte datorită supunerii, e drept cu oarecare nuanţă, la canonul ideologic al momentului. Talentul dramaturgului pare să fi fost însă real, iar capacitatea de a îngloba tehnici, truvaiuri, tradiţii ale comicului, de la satira caragialiană la comedia lirică şi/sau tragică a lui G.M. Zamfirescu, Mihail Sebastian, Tudor Muşatescu etc., practic inepuizabilă.

„Aurel Baranga a descoperit şi a impus dramaturgiei contemporane câteva tipuri de teme, situaţii şi personaje satirice proprii noii societăţi româneşti Traficul de influenţă, ridicolul jocului ierarhiilor administrative, birocraţia cronică şi confortul incompetenţei, toate acestea, înscrise în perimetrul mai larg a ceea ce am numit ipoteza unei conspiraţii a mediocrităţii, sunt câteva din descoperirile satirice ale lui Aurel Baranga. Servite de o pricepere rară a meşteşugului comediei, ele îi asigură autorului o prezenţă emblematică în dramaturgia contemporană.” (Mircea Ghiţulescu)

Opera literară

  • Poeme cu orbi, Bucureşti, 1933;
  • Ningepeste Ucraina, Bucureşti, 1945;
  • Bal în Făgădău, Bucureşti, 1946;
  • Marea furtună, Bucureşti, 1946;
  • Sufletu’ arendăşoaiei, Bucureşti, 1949;
  • Vocea Americii, Bucureşti, 1949;
  • Viaţa învinge (în colaborare cu Dinu Negreanu), Bucureşti, 1950;
  • Voinţa de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă, Bucureşti, 1951;
  • Pentru fericirea poporului (în colaborare cu Nicolae Moraru), Bucureşti, 1951;
  • Bulevardul împăcării, Bucureşti, 1952;
  • Iarbă rea, Bucureşti, 1952;
  • Pamflete, Bucureşti, 1952;
  • Cântecul libertăţii, Bucureşti, 1953;
  • Teatru, Bucureşti, 1953;
  • Mielul turbat, Bucureşti, 1954;
  • Arcul de triumf. Bucureşti, 1955;
  • Recolta de aur, Bucureşti, 1957;
  • Reţeta fericirii sau Despre ceea ce nu se vorbeşte, Bucureşti, 1957;
  • Teatru, I-II, Bucureşti, 1959;
  • Fii cuminte, Cristofor!, Bucureşti, 1965;
  • Comedii, Bucureşti, 1967;
  • Poezii, Bucureşti, 1968;
  • Opinia publică. 5 comedii, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1971;
  • Teatru, vol. I-II: Comedii; vol. III: Drame, Bucureşti, 1971;
  • Tipuri şi tertipuri, Bucureşti, 1971;
  • Poezii, Bucureşti, 1973;
  • Teatru, Bucureşti, 1973;
  • Simfonia patetică, Bucureşti, 1974;
  • Teze şi paranteze, Bucureşti, 1974;
  • Alge, Bucureşti, 1975;
  • Viaţa unei femei, Bucureşti, 1976;
  • Fabule, Bucureşti, 1977;
  • Satirice, Bucureşti, 1977;
  • Jurnal de atelier, Bucureşti, 1978;
  • Teatru, I-II, Bucureşti, 1978;
  • Interesul general, Bucureşti, 1982;
  • Teatru, Bucureşti, 1989.

Traduceri

  • Valentin Kataev, O zi de odihnă, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Sică Alexandrescu);
  • Lope de Vega, Cavalerul din Olmedo, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Sică Alexandrescu);
  • Jean-Paul Sartre, Adevărul, numai adevărul, Bucureşti, 1957;
  • Moliere, Vicleniile lui Scapin, în Opere, IV, Bucureşti, 1958;
  • Ilya Ehrenburg, Pipa comunardului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Dragoş Vacariuc).

Recomandări

  • Opera lui Aurel Baranga
  • Viaţa şi opera lui Aurel Baranga

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …