Atitudinea puterilor garante faţă de proclamarea independenţei României

După proclamarea independenţei de către Adunare şi Senat, Mihail Kogălniceanu, printr-o notă circulară, însărcina pe agenţii români din străinătate sa explice guvernelor pe lângă care erau acreditaţi că mişcarea naţională care a dus la independenţă era de nestăvilit şi că poporul român era ferm hotărât să-şi apere cu arma în mână drepturile sale. Kogălniceanu cerea totodată ca puterile garante să-şi dea consimţământul pentru actul înfăptuit la 9/21 mai, să promită că vor recunoaşte oficial independenţa şi că nu vor impune României legăturile anterioare cu Poarta. Guvernul român aştepta de la puterile garante o „aprobare întreagă” a noii sale politici sau, cel puţin, „o adeziune prealabilă”.

Majoritatea puterilor europene s-au dovedit însă potrivnice proclamării independenţei României, dar au reacţionat în mod diferit. Turcia, învinuindu-ne de rebeliune, a declarat că îşi păstrează „drepturile intacte” asupra României şi îşi rezervă mijloacele de a le valorifica. Anglia, care ne socotea „parte integrantă a Imperiului Otoman”, a adoptat o poziţie de asemenea ostilă.

Guvernul englez, sub pretextul că proclamarea independenţei României ar reprezenta un act „contrar tratatelor”, cerea puterilor europene să ia măsuri energice de pedepsire. În acelaşi timp, presa turcă şi cea engleză, taxând statul român ca vasal răzvrătit contra suzeranului său „legitim”, sultanul, a dezlănţuit o campanie furibundă contra României.

La Paris, vestea proclamării independenţei României a fost primită cu răceală de oficialitatea franceză. Ministrul de Externe, Decazes, a evitat chiar să primească personal nota prezentată de agentul României, fapt ce l-a decepţionat pe Kogălniceanu, care se aştepta la oarecare bunăvoinţă din partea guvernului francez. În timp ce ducele Decazes arăta o „excesivă rezervă” faţă de noua atitudine a României, forurile politice franceze regretau faptul că „ne-am eliberat de garanţiile care ne apărau şi ne-am luat libertate de acţiune pentru viitor”.

Nici la Berlin hotărârea României nu era privită favorabil, în numele guvernului german, Bulow a declarat agentului nostru diplomatic că problema independenţei României nu va putea fi rezolvată decât la încheierea păcii. Totodată el a ţinut să precizeze că hotărârea guvernului german în chestiunea independenţei noastre va fi determinată de felul cum interesele supuşilor şi acţionarilor germani vor fi satisfăcute în România.

Atitudinea Germaniei era, aşadar, determinată de consorţiul Bleichroder-Hansemann, care voia şi pe această cale să impună României efectuarea unor plăţi înrobitoare. Austro-Ungaria, considerându-se legată în continuare de tratatul de la Paris, a adoptat de asemenea o atitudine de rezervă faţă de independenţa României. De altfel, guvernul austro-ungar, hotărând să se pronunţe în privinţa independenţei României abia după război, a recomandat şi celorlalte puteri garante, inclusiv Rusiei, să-şi rezerve opinia până atunci.

Contele Andrassy susţinea că independenţa nu ne era indispensabilă şi că hotărârea definitivă a Austro-Ungariei va depinde de rezultatul războiului şi de atitudinea pe care România o va avea până atunci. Italia, care numai cu câţiva ani în urmă îşi realizase unitatea naţională, privea în general cu simpatie politica de independenţă promovată de guvernul român.

Reprezentanţii guvernului italian şi-au dat consimţământul tacit pentru actul de la 9/21 mai, aprobând întocmai politica curajoasă a României prin care a pus puterile europene în faţa unui fapt împlinit. Cu toate acestea, în privinţa recunoaşterii independenţei României, diplomaţia italiană a bătut în retragere, arătând că era constrânsă să păstreze o oarecare rezervă. Rusia, a cărei luptă contra Imperiului Otoman - în ciuda scopurilor expansioniste ale ţarismului - servea în mod obiectiv eliberării popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană, a recunoscut din primul moment de fapt independenţa României.

La întrebarea ambasadorului englez la Petersburg în legătură cu proclamarea independenţei României, Gorceakov „a răspuns că el o priveşte ca „un fapt împlinit” de facto, dar nu de jure. E o chestiune care nu trebuie să fie tratată decât mai târziu, de ansamblul puterilor europene”.

Check Also

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …