Aşezările geţilor şi ale dacilor

Geto-dacii la sudul Dunării

Pe când sciţii ocupau regiunile de la Dunăre în sus, în jos de acest fluviu se întindea, după Herodot, ţara tracilor care se mărginea dinspre nord cu cursul lui (până la un loc, apoi cu o linie ce pleca de la un punct al fluviului până la golful din Marea Neagră, care însemna limita Traciei de regiunea scitică.

„Naţia tracilor este arătată de istoricul elin ca foarte numeroasă, cea mai mare din naţiile existente, după indieni, care, dacă ar fi sub domnia unuia dintre ei, ar fi neînvinsă şi mai tare decât toate popoarele. Aceasta însă le este foarte greu, ba chiar peste putinţă; de aceea sunt slabi. Ei au multe şi varii denumiri, după deosebirea regiunilor: dar aceleaşi moravuri şi aşezăminte se găsesc la toţi, afară de geţi, de trausi şi de aceia ce locuiesc deasupra crestonienilor”.

Dintre toate popoarele Traciei, ne spune tot Herodot, „Geţii fură singurii care se încercară să se împotrivească regelui Darius, când acesta trecu în Europa; dar el îi întâlni în regiunea dintre Hemus şi Istru şi îi supuse. Geţii, după cât se vede, vroiau să îndreptăţească reputaţia de care se bucurau la popoarele de ginta lor, de a fi cei mai nobili şi mai virtuoşi dintre traci”.

După mărturisirea lui Herodot, geţii împreună cu toţi ceilalţi traci s-ar fi întins în timpurile sale în Peninsula Balcanică până la Dunăre. Aceeaşi arătare este întărită şi de alte izvoare tot atât de vrednice de credinţă. Astfel Tucidide [471-400 î.Hr. (416 î.Hr. - 396 î.Hr.)], în Istoria războiului Peloponezului, ne spune că: „Sitalces, plecând din ţara odrisilor, ridică mai întâi pe tracii din muntele Hemus şi Rodop peste care domnea el, până la Marea Pontului Euxin şi la Helespont; apoi pe geţii de dincolo de Hemus, precum şi alte naţii care locuiau mai ales dincoace de Istru (pentru noi, dincolo), lângă Pontul Euxin.

Aceştia sunt geţii şi alte popoare vecine cu aceştia, care au acelaşi nume şi toţi trag cu arcul de pe cai”. Dio Cassius (155-229 d. Hr.) arată de asemenea că, în vechime, „Mysii şi cu geţii locuiau în toată acea regiune care se aşterne între Hemus şi Istru”. Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), intrând în luptă cu regele odrisilor, un puternic popor trac din acele timpuri, căută alianţa poporului get şi luă pe Medopa, fiica regelui Cotelas, în căsătorie. Pe atunci, se întindea puterea geţilor şi pe lângă gurile Dunării, stăpânind coloniile greceşti, Torni şi Odessos (Vama).

Geţii, cucerind Dobrogea din care respinseră pe sciţi, trecură în curând şi pe malul nordic al Dunării şi-şi întinseră domnia asupra câmpiei muntene . Geţii erau anume pe atunci un popor pe jumătate nomad, căci Herodot spune îndeobşte despre traci că „ei privesc ca cea mai mare onoare a nu munci; a ara pământul este pentru ei tot ce poate fi mai înjosi lor şi a trăi din pradă socotesc ei că este îndeletnicirea cea mai nobilă”.

Asemenea idei însă trebuiau cu atât mai mult să fi fost împărtăşite de „cei nobili şi mai virtuoşi dintre traci”. Se vede deci că geţii, deşi poate cunoşteau agricultura, o practicau puţin şi trăiau ca popoare nomade, mai mult din prădăciunile vecinilor. Întărirea regatului macedonean, ne mai învoind geţilor, nepedepsiţi, prădalnicele lor incursiuni către sud, era firesc lucru ca ei să caute o despăgubire în o întindere către nord, unde câmpia munteană, numai rar străbătută de hoardele nomade ale sciţilor, aştepta liberă şi fără stăpân lăţirea puterii getice .

Aceste împrejurări explică cum se face că, îndată după moartea lui Filip al II-lea, găsim centrul puterii geţilor, nu mai mult ca până atunci, în sudul Dunării, ci la nordul acestui fluviu. Astfel, la urcarea lui Alexandru cel Mare în tronul Macedoniei, geţii, urmând exemplului elinilor şi crezând că au a face cu un copilandru, reped mai multe expediţii în provinciile Macedoniei. Alexandru, după ce înăbuşi începuturile de răscoală ce se urziseră în Grecia împotriva lui, îşi îndreptă armele împotriva popoarelor Traciei. În luna lui mai 335, el pleacă din Amfipolis, trece prin păsurile muntelui Hemus şi atacă pe tribali, care fug sub regele lor Sirmus în insula Peuce dintre gurile Dunării.

Alexandru, după ce atacă fără izbândă insula, cu ajutorul unor corăbii ce veneau din Bizanţ, trece Istrul pe malul stâng pentru a lovi pe geţi. Trecerea lui este acoperită de umbrele nopţii şi adăpostită pe malul getic de un întins lan de grâu cu spicele înalte. Geţii, surprinşi, sunt bătuţi şi fugăriţi până la un oraş al lor de lemn care este luat şi ars de Alexandru.

Regele macedonean însă, neavând de scop a urmări pe geţi mai înăuntrul ţării lor, se întoarce încărcat de prăzi pe malul drept al Dunării, primeşte ostatici de la toţi regii traci şi, curând după aceea, plecând în Asia împotriva perşilor, mai multe corpuri de traci şi de tribali sporesc armata expediţionară. Această povestire a bine informatului Arrianus ne arată întâi că, pe timpurile lui Alexandru cel Mare, geţii se aflau cu greul poporului tor pe malul nordic al Dunărei; că ei începuseră a se deda aici la lucrarea pământului şi chiar la construirea de oraşe, deocamdată, de lemn, precum face întotdeauna un popor în stadiul său de trecere de la viaţa nomadă la cea aşezată .

Murind Alexandru cel Mare, luptele ce urmară între generalii săi, pentru împărţirea vastului său imperiu, înlesniră popoarelor tracice redobândirea neatârnării lor. În 301, ajungând competitorii la o împăcare şi lui Lisimac căzându-i ca parte Asia Mică şi Tracia, el se apucă îndată de supus această de pe urmă regiune, ceea ce izbuteşte a face după mai multe lupte cu noroc. Fiindcă, după cât se vede, sprijinul cel mai puternic al împotrivirii tracilor le venea de la geţii de la nordul Dunării, Lisimac se hotărăşte a înfrâna şi pe aceştia. Trimiţând pe un fiu al său în contra regelui get, acesta îl prinde şi îl eliberează numai cât în schimb pentru o soră a lui, fiica lui Lisimac, pe care regele o ia în căsătorie.

După câţiva ani, izbucneşte iar războiul între Dromihete şi Lisimac. Acesta trece însuşi Dunărea; dar păţeşte mai rău decât Darius, căci armata lui, constrânsă prin foame, e nevoită să se dea prinsă. Totuşi ginerele nu tratează rău pe socrul său şi se zice că i-ar fi dat un mare ospăţ în oraşul Helis, la care s-ar fi servit macedonenilor bucatele cele mai alese în vase preţioase, iar alăturea mâncau geţii fierturi ordinare în vase de lemn. Întrebând după aceea Dromihete pe Lisimac care din cele două prânzuri îi plăcuse mai bine, acela al macedonenilor din care gustase, sau acela al geţilor pe care îl văzuse, şi răspunzându-i Lisimac că acela al macedonenilor, Dromihete l-ar fi întâmpinat atunci cu doiona, că de ce caută să cuceriască o tară care hrăneşte aşa de rău pe locuitorii ei?

Deşi geţii se află după acest răstimp „locuind ambele maluri ale Istrului”, cum spun Strabon şi Casaius, totuşi centrul de greutate al statului lor se strămutase fără îndoială la nordul fluviului, după cum mărturisesc tocmai tot acei scriitori. Aşa Strabon ne spune că „laturea Germaniei care vine dincolo de Elba, o ţin într-una suevii; după ei, începe regiunea geţilor, care se întinde spre sud până la fluviul Istru”; că „din a ste reni uni de dincolo de Istru (pentru noi, de dincoace) de la geţi, Aelius Catus ar fi strămutat 50.000 de oameni în Tracia”. Tot el arată că „fluviul Maris se aruncă în Dunăre trecând prin ţara geţilor”; de asemenea arată şi Dio Cassius, care însă, după cum vom vedea, amestecă pe geţi cu dacii.

La această strămutare tot mai deplină a geţilor la nordul Dunării, pare a fi contribuit şi năvălirea celţilor de pe coastele orientale ale Mării Adriatice, în Peninsula Balcanică, întâmplată pe la 280 î.Hr. Mai întâlnim tot la nordul Dunării pe regele geţilor Oroles care luptă împotriva poporului german al bastarnilor. Dacă însă geţii puseseră temelia unui stat tracic la nordul Dunării, acel popor care îi dădu caracterul său definitiv şi-l duse la o dezvoltare de putere neaşteptată, fu acel al dacilor.

Dacii

Dacii apar mai târziu în istorie decât geţii. În comedia atică, după cum ne spune Strabon, numele de dac se întâlneşte sub forma Davus, ca apelativ pentru sclavi, împreună cu acela de Geta, ceea ce lasă a întrevedea că robii grecilor se recrutau cu deosebire din aceste popoare, şi se explică prin obiceiul tracilor, amintit de Herodot, de a vinde pe copiii lor la negustorii străini care îi duceau afară din ţările lor”. Din rămăşiţele comediei atice ce ni s-au păstrat, se constată că, pe timpul lui Menandru (342-290 î.Hr.) (343-292 î.Hr.), asemenea apelative erau în întrebuinţare.

Ca popor însă, dacii sunt pomeniţi, după cât se pare, pentru întâia oară de geograful Strabon. Acest scriitor, care aminteşte şi el existenţa geţilor pe malul nordic al Dunării, stabileşte următoarea deosebire între geţi şi daci: „Geţii sunt aceia care se înclină către Pont şi răsărit; Dacii, aceia ce vin către Germania şi izvoarele Istrului. Partea superioară a fluviului care stă către izvoarele lui, până la cataracte (Porţile de Fier), se numeşte Danubiu şi trece mai ales pe lângă daci; partea inferioară până la Pont, de care sunt vecini geţii, se numeşte Istru”.

Din această arătare se vede că geţii locuiau mai către Pont, de la cataracte în jos, prin urmare, în Muntenia, poate, şi prin Moldova, dacă luăm în considerare numele de pustia geţilor, dat de Strabon regiunii dintre Istru şi Boristene. Dacii, din contra, trebuiau să locuiască mai în spre apus şi anume în partea muntoasă a ţărilor din stânga Istrului, de la cataracte în sus, deci prin Banat şi Transilvania.

Aceeaşi indicaţie generală a locuinţei dacilor ne-o mai dă şi Plinius care arată că „câmpia şi şesurile sunt ocupate de iazigii sarmaţi, munţii însă şi pădurile până la râul Patissus, de dacii cei alungaţi de iazigi din câmpie”. Credem că acest loc din naturalistul roman a fost până acuma rău interpretat în sensul că dacii ar fi locuit la început mai către apus, prin Panonia, de unde, alungându-i iazigii, ar fi ocupat munţii de lângă Tisals. Mai întâi, iazigii, nu se constată a fi locuit în aceste timpuri prin Panonia, ci tocmai în regiunea Nistrului.

Aşa Strabon ne spune lămurit că „regiunea întreagă care se aşterne între Istru şi Boristene, în cea dintâi parte a ei, este pustia geţilor; apoi încep tirigeţii şi după aceştia iazigii sarmaţi, care se mai numesc şi basilei adică regeşti”. Aceşti iazigi se strămută după aceea către Nistru şi Pont şi, mai târziu, tocmai pe timpul împăraţilor romani, trec o parte din ei peste Carpaţii moldoveneşti în Dacia şi se aşează aici sub numele de iazigi metanaşti, locuind chiar atunci, cel mai departe spre apus, până la Tisa.

Prin urmare, cum s-ar putea ca iazigii să fi respins pe daci din câmpia Tisei către munţii Carpaţi, când se constată că ei singuri nu au locuit niciodată în vecinătatea acestui râu dinspre apus? Apoi Plinius spune lămurit că dacii, alungaţi din câmpie de iazigi, au ocupat munţii până la Tisa. Munţii însă se află numai cât în stânga acestui râu dinspre Transilvania şi nu pe dreapta lui, în Mesopotamia maghiară.

Prin urmare, dacă dacii ar fi locuit la început în câmpia dintre Dunăre şi Tisa şi ar fi fost respinşi de iazigi în munţi, Plinius ar fi trebuit să zică că ei ar fi ocupat regiunea de la Tisa până în munţi, pe când el zice lămurit că ei s-ar fi întins de la munţi până la Tisa. Dacă dimpotrivă, admitem şesul subcarpatin ca locuinţă mai veche a dacilor, atuncea găsim o concordanţă deplină între ştirile lăsate de cei vechi asupra locuinţelor iazigilor şi notiţa lui Plinius; căci iazigii, apropiindu-se de Carpaţii moldoveneşti, silesc pe daci a ocupa munţii şi pădurile până în Tisa, adică Transilvania şi Banatul.

De unde veniseră dacii la nordul Dunării? Următorul loc din Dio Cassius răspunde la această întrebare: „Dacii însă locuiesc de ambele părţi ale Istrului, dintre care acei ce sunt de această parte (dreaptă) a fluviului sunt vecini cu tribalii şi aparţin de prefectura misienilor şi se numesc misi. Acei ce locuiesc pe malul nordic al Dunării se numesc daci, fie că să fi fost geţi sau traci, de la acei daci care locuiau cândva în Rodop”.

Că dii lui Tucidid nu sunt decât dacii, dovedeşte următorul loc din Strabon care identifică aceste două nume: „cred că dacii au fost numiţi dai în vechime”. Prin urmare, dacii ca şi geţii ocupau în timpurile mai vechi regiunile de la sudul Dunării şi anume: geţii câmpia dintre Hemus şi Istru, iar dacii împrejurimile Rodopului. Astfel se explică cum de se află ambele nume de Davus şi Geta ca apelative pentru sclavii grecilor; căci e mai de crezut că grecii îşi cumpărau robii lor de la aceste popoare, încă de pe când locuiau la sudul Dunării, decât ca ei să-i fi adus pentru prima oară dintr-o regiune aşa de îndepărtată ca cea de peste Dunăre.

Întrucât se poate reconstitui după nişte notiţe atât de sărace şi în aparenţă chiar contrazicătoare şirul evenimentelor petrecute în timpuri aşa de îndepărtate, credem că trebuie admise numaidecât următoarele migraţii ale dacilor. Mai întâi, respinşi de macedoneni, ei trec Dunărea împreună cu geţii şi se opresc în câmpia munteană. Venind aici peste daci iazigii, dacii sunt grămădiţi în Transilvania, unde, trecând apoi şi iazigii metanaşti, dacii sunt restrânşi tot mai spre apusul acestei ţări şi în Banatul Timişoarei.

Identitatea demonstrată a naţionalităţii gete şi dace, ambele de rasă tracă, cere şi ea numaidecât această origine a lor comună la sudul Dunării, unde am văzut că era sălăşluinţa marii familii a dacilor. Fără îndoială că agatirşii, pe care i-am văzut ca popoare aşezate în Transilvania, vor fi fost supuşi de daci când aceştia, alungaţi de iazigi, ocupară regiunea muntoasă a Carpaţilor, şi contopirea lor în sânul năvălitorilor va fi fost cu atât mai uşoară, cu cât nu-i despărţea vreo deosebire de neam.