Arta în Transilvania în vremea feudalismului dezvoltat (secolul al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea)

Arhitectura

Frământările social-politice, interne şi externe, prin care trece Transilvania în acest răstimp se reflectă în mod semnificativ şi în artă. Asuprirea ţărănimii şi ofensiva catolică stăvilesc dezvoltarea arhitecturii de piatră româneşti. Locuitorilor ortodocşi nu li se îngăduie decât ridicarea bisericilor de lemn. Din această perioadă nu s-au păstrat monumente care să permită cunoaşterea reală a aspectelor unor astfel de clădiri în lemn (datările timpurii propuse pentru bisericile din Bănişor şi Ieud sunt inacceptabile).

Politica internă a regilor Ungariei întemeiată în parte şi pe colaborarea micii nobilimi - între altele şi a cnezilor români - împotriva tendinţelor centrifuge ale marilor feudali, precum şi relaţiile cu celelalte două ţări române de la sud şi est de Carpaţi au dus, însă, în repetate rânduri, la suspendarea temporară a restricţiilor de mai sus şi astfel apar unele biserici de piatră de tipul „sală” tradiţional (Crâşcior, circa 1404, Ribiţa, 1417 etc.) alături de influenţe din Ţara Românească, cărora li se datorează biserica de tip triconc de la mănăstirea Prislopului, zidită între anii 1398-1404, şi cea cu plan în cruce greacă de tip macedonean din Hunedoara (biserica Sf. Nicolae, curând după privilegiul din 1458).

În unele cazuri, intervin domnii din Ţara Românească şi din Moldova prin ctitorii proprii, pomenite nu numai în documente (de exemplu biserica din Şcheii Braşovului), ci atestate şi prin exemple concrete, cum e, de pildă, biserica din Vad, prezentând un plan specific moldovenesc şi datând probabil din primii ani ai veacului al XVI-lea.

Dezvoltarea economică a oraşelor transilvănene, rolul politic pe care aceste oraşe încep să-l joace, precum şi emulaţia dintre ele şi târgurile mai însemnate, care se străduiesc să dobândească la rândul lor privilegiul de civitas, îşi găsesc o expresie limpede în arhitectura orăşenească. Astfel au luat fiinţă o serie de şantiere care vor exercita cu timpul o influenţă fecundă şi asupra arhitecturii rurale, evidentă mai ales în scaunele săseşti şi secuieşti.

Arta aceasta orăşenească poartă pecetea stilului gotic, ale cărui forme din faza matură îşi făcuseră apariţia încă din prima jumătate a veacului al XIV-lea în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, unde se reconstruieşte corul (altarul). Către mijlocul veacului al XIV-lea s-a iniţiat construirea bisericilor parohiale din Sibiu şi Cluj (biserica Sf. Mihail). Primii meşteri care au condus aceste şantiere s-au format probabil în Austria, şantierului bisericii Fecioarei din Buda revenindu-i rolul de etapă intermediară. Actuala catedrală evanghelică sibiană fusese plănuită ca o basilică, dar biserica clujeană aparţine deja tipului „hală”, în care toate trei navele se ridică la aceeaşi înălţime.

Dorinţa orăşenilor de a se afirma prin mari construcţii o ilustrează în mod deosebit biserica evanghelică din Sebeş. Aci meşterul a fost adus din ambianţa şantierelor conduse de membri ai familiei Parler, care lucrau îndeosebi în Suabia şi la Praga. Intenţia sebeşenilor era de a înlocui treptat vechea basilică cu o nouă biserică - hală gotică. Înlocuirea corului romanic cu un vast cor gotic s-a executat între anii 1361 -1382. Dar lipsa mijloacelor pentru ducerea la capăt a unui plan atât de larg conceput a dus la racordarea corului grandios cu vechea basilică romanică.

Şantierul din Sebeş a influenţat însă în mod decisiv proiectul Bisericii Negre din Braşov, o construcţie iniţiată în ultimul sfert al veacului al XIV-lea. Realizarea acestor clădiri în etape, cu întreruperi numeroase, deci în cursul unui interval de timp îndelungat, se oglindeşte în evoluţia formelor şi decoraţiei fiecărei biserici. Stâlpii din veacul al XIV-lea sunt încă prevăzuţi cu capiteluri, dar în cursul veacului următor aceste cezuri orizontale dispar, iar ogivele bolţilor sunt înlocuite treptat cu nervuri grupate în forme stelate, mai apoi în reţele de paralelograme.

Spre deosebire de marile biserici parohiale a căror construcţie s-a început în veacul al XIV-lea, bisericile plănuite în veacul al XV-lea prezintă proporţii mult mai modeste, prevalând acum şi în oraşe tipul bisericii-sală. Acest fapt dovedeşte şi o modificare în atitudinea orăşenilor faţă de aspiraţiile religioase. Odinioară arhitectura bisericească absorbise aproape toate resursele disponibile, dar pe măsură ce se dezvoltă cultura laică scad mijloacele puse la dispoziţia şantierelor eclesiastice.

Exemple de biserici-sală orăşeneşti, al căror avantaj este desfăşurarea unitară a spaţiului interior, se găsesc îndeosebi la Turda (actuala biserică reformată, circa 1400), Târgu Mureş (actuala biserică reformată, construită în etape în cursul veacului al XV-lea), Sibiu (biserica Ursulinelor, 1478) şi la Cluj (actuala biserică reformată din str. Kogălniceanu, începută în 1486).

Tipul specific de biserică-sală gotică elaborat acum se răspândeşte mai ales în ambianţa rurală maghiară, înlocuind vechile biserici de lemn. O particularitate a acestor biserici săteşti o constituie faptul că numai corul e boltit, în timp ce nava rămâne tăvănită. În perioada aceasta apar şi în arhitectura românească elementele gotice, deosebit de pregnante în ctitoria lui Ştefan cel Mare din Feleac (sfârşitul secolului al XV-lea), o biserică construită fără îndoială de meşteri clujeni. Alături de arhitectura bisericească de piatră, se afirmă treptat tot mai mult şi arhitectura laică, cea militară şi cea civilă. Cetăţi şi fortificaţii de piatră se ridicaseră - după cum s-a văzut - şi înainte, alături de care se menţinuseră însă şi fortificaţiile de pământ cu palisade, pomenite încă la începutul veacului al XVI-lea, la Alba Iulia şi Braşov.

Castrele regale şi castelele feudale erau foarte numeroase. Dintre cele câteva păstrate mai bine, amintim castelul din Bran (1377) şi cel din Hunedoara, şi unul şi altul iniţial castre regale. Regele Sigismund dăruise în 1409 castrul din Hunedoara lui Voicu, iar urmaşii acestuia, Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin, îl transformară treptat într-o reşedinţă feudală somptuoasă. Clădirea a fost executată prevalent în forme gotice târzii, dar în perioada lui Matei Corvin apar şi primele elemente ale Renaşterii. Din categoria acestor castele fac parte şi ruinele din Deva şi Şoimoş (lângă Lipova).

Fortificaţii de seamă se înalţă şi în jurul oraşelor. Sibiul îşi ridicase prima incintă - care asigura însă numai un mic teritoriu în jurul bisericii - încă din jumătatea a doua a veacului al XIII-lea. Primele fortificaţii ale Clujului apar probabil pe la 1316 (data când dobândeşte privilegiul de civitas), dar, atât la Sibiu, cât şi la Cluj, la fel ca şi în celelalte oraşe transilvănene, incintele iniţiale se amplifică cu timpul, înglobând cartiere noi. Activitatea intensă de pe şantierele de fortificaţii din prima jumătate a veacului al XV-lea, reluată cu febrilitate în deceniile de după moartea lui Matei Corvin, oglindeşte limpede teama de pericole iminente.

Aşezările ţărăneşti libere de pe teritoriul privilegiat al colonizării săseşti şi secuieşti îşi construiesc şi ele cetăţi. O astfel de cetate e cea de la Rupea, situată pe un mamelon în apropierea satului. Cu vremea se va prefera însă fortificarea bisericii din mijlocul satului, fiind mai uşor accesibilă în caz de primejdie. Asemenea fortificaţii complexe se văd în numeroase sate din Ţara Bârsei (de exemplu la Codlea, secolul XV, Prejmer, începutul secolului XVI etc.).

În valea Târnavei Mari şi în regiunea de dealuri dinspre sud, spre Olt, biserica însăşi se transformă într-un reduit al cetăţii din jur: clopotniţa devine turn de veghe, peste altar se ridică un bastion, iar peste navă se amenajează etaje prevăzute cu metereze pentru trăgători. Un puţ în interiorul bisericii asigură apărătorilor apa. Variantele acestor fortificaţii sunt infinite; multe au fost executate numai în lemn; altele - cum sunt cele ale bisericilor din Vorumloc şi Boz, ambele din primul sfert al veacului al XVI-lea - sunt construcţii masive din cărămidă.

Potrivit noului spirit se dezvoltă şi arhitectura civilă orăşenească; casele de lemn vor fi înlocuite treptat cu case de piatră. Urme ale unor asemenea case din veacul al XIV-lea se mai întâlnesc de pildă în Sibiu, dar abia în cursul jumătăţii a doua a veacului al XV-lea se înmulţesc clădirile de piatră. Patriciatul orăşenesc îşi construieşte acum cămine mai trainice şi mai confortabile; totodată apar şi primele hale pentru vânzarea produselor meşteşugarilor (Braşov, ante 1420) şi casele sfaturilor comunale (Braşov, 1420, Sibiu, o clădire mai veche achiziţionată de sfat în 1545 etc.).

Apariţia în Transilvania a formelor Renaşterii are loc prin intermediul şantierelor din Ungaria din vremea regelui Matei Corvin, unde colaborau, alături de meşteri chemaţi din Italia, şi numeroşi transilvăneni. Recepţionarea aceasta indirectă explică şi caracterul eclectic al Renaşterii transilvănene. Motive izolate apăruseră încă la castelul din Hunedoara, iar către sfârşitul veacului al XV-lea ele se întâlnesc la castelul din Gilău; primul monument păstrat e capela canonicului Lazo adăugată catedralei romano-catolice din Alba Iulia, terminată în anul 1512.

Alături de elemente care îşi au originea în Italia de nord, se întâlnesc şi forme răzleţe toscane, în timp ce bolta capelei e încă gotic târzie. În unele cazuri, decorul arhitectonic se importă de-a gata, cum s-a întâmplat la biserica din Mineu cu un portal, un tabernacol şi o cristelniţă, lucrate în anii 1514-1515 de italianul Johannes Fiorentinus în atelierul său din Strigoniu (Ungaria).

În general, însă, arta Renaşterii nu a găsit un teren prielnic în ambianţa eclesiastică. De altfel, din cauza frământărilor religioase care pregătesc introducerea Reformei, în cursul sfertului al doilea al veacului al XVI-lea, nu se construiesc îndeobşte biserici noi. Arhitectura civilă s-a dovedit, în schimb, mult mai receptivă. Din casa preotului clujean de cultură umanistă Wolphardus se mai păstrează în lapidarul Muzeului de istorie din Cluj câteva cadre de ferestre şi uşi de stil toscan, datate din anii 1534-1541.

Trebuie relevat că, în perioada următoare, tocmai pietrarii clujeni sunt aceia care răspândesc nu numai în oraş, dar şi în împrejurimi, formele Renaşterii. Acum îşi fac apariţia şi unii ingineri-arhitecţi italieni, cum e Domenico da Bologna, care a proiectat zidirea castelului din Gherla. Şi în acest castel, alături de formele noi - ca, de pildă, ale portalului din 1542 - mai persistă în interior folosirea unor bolţi gotice. Îndeaproape înrudit şi contemporan e castelul episcopului Martinuzzi, ridicat în Vinţul de Jos.

Scultura

Sculptura transilvăneană evoluează la început în funcţie de arhitectura gotică. Printre monumentele mai însemnate menţionăm figurile aşezate în interiorul şi în faţada noului cor al bisericii evanghelice din Sebeş, apoi cele din exteriorul corului Bisericii Negre din Braşov, în general, însă, goticul se prezintă aici într-o haină mai provincială, mai sobră, motiv pentru care decorul figurativ joacă un rol relativ redus.

Alături de sculptura încadrată arhitecturii, trebuie amintite lespezile funerare cu figura defunctului, cum sunt cele păstrate în catedralele romano-catolice din Alba Iulia şi Oradea. Deocamdată nu suntem în măsură să desprindem o evoluţie locală, specifică. De aceea, e cu atât mai surprinzător faptul că, în materie de sculptură în bronz, Clujul veacului al XIV-lea se mândreşte cu doi meşteri excepţionali, fraţii Martinus şi Georgius, autori ai celebrei statui a Sf. Gheorghe din Praga (1373).

Fireşte că aceşti doi meşteri, fii ai pictorului clujean Nicolaus, nu s-au putut forma în Transilvania, fiindcă statuia din Praga contribuia, prin concepţie şi compoziţie, la rezolvarea unor probleme artistice, de actualitate europeană în acea vreme. Pentru o asemenea evoluţie lipseau premisele în Transilvania şi e caracteristic că nici operele executate de Martinus şi Georgius în Oradea (trei statui pedestre din 1370 şi o statuie ecvestră din 1390, toate distruse de turci) nu au determinat crearea unei şcoli locale.

Influenţele Renaşterii apar destul de curând şi în domeniul plasticii. În timp ce sarcofagul lui Ioan „Cavalerul” (Miles), fratele lui Iancu de Hunedoara, e încă în stil gotic, sarcofagele executate la comanda lui Matei Corvin pentru Iancu de Hunedoara şi pentru Ladislau sunt opere ale Renaşterii. Aceste sarcofage - aflate toate în catedrala din Alba Iulia - nu mai sunt intacte: din cel al lui Ladislau se păstrează numai capacul cu reprezentarea defunctului, iar din cel al lui Iancu de Hunedoara, lespezile laterale, una reprezentând o luptă împotriva turcilor, alta întoarcerea victorioasă din război. După stil şi calitate e vorba de opera unui meşter din regiunea Alpilor. Către sfârşitul veacului al XV-lea, se introduce în plastica funerară tipul epitafului împodobit cu stema defunctului şi cu un decor de vrejuri, iniţial încă gotice, înlocuite treptat cu formele Renaşterii.

Pictura

O evoluţie mult mai complexă şi mai felurită prezintă pictura transilvăneană. E neîndoielnic că ea fusese chemată, încă din perioada romanică, să decoreze monumentele de arhitectură bisericească, dar, dinainte de mijlocul veacului al XIV-lea, lipsesc urme de pictură care să poată fi studiate. Primul ansamblu mai sugestiv se păstrează în actuala biserică reformată din Sântămăria-Orlea, ctitorie românească.

Evoluţia picturii româneşti se înfăptuieşte fără îndoială în legătură strânsă cu Ţara Românească (exemple la biserica din Ostrovul Mare, Densuş etc.). Ceva mai târziu se resimt şi contaminări cu pictura apuseană, la Strei, Zlatna etc., favorizând unele renunţări la formulele prea schematizate. Uneori se pot constata şi influenţe stilistice ale picturii româneşti asupra celei maghiare (în resturile de fresce din fosta biserică reformată din Deva) şi chiar transmisiunea unor elemente iconografice în pictura săsească (scena Adormirii din biserica evanghelică din Mălăncrav). Aceste interferenţe sunt încă o expresie grăitoare a relaţiilor culturale pe care deosebirile confesionale nu le-au putut împiedica.

Pictura murală de caracter apusean apare şi ea sub aspecte diferite. Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor, în ambianţa săsească se întâlnesc particularităţi care demonstrează relaţii cu şcolile din Boemia şi din Tirol, de exemplu în corul bisericii evanghelice din Mălăncrav sau în capela cetăţii din Sânpetru, caracterizate totodată prin introducerea unor elemente locale, între care figuri îmbrăcate în costumele orăşenilor saşi şi ale ţăranilor români.

Un curent cu o morfologie mai pronunţat nord-italiană străbate pe la sfârşitul veacului al XIV-lea în Transilvania, probabil prin etapele Oradea şi Cluj (picturi murale la Vlaha şi Sântana de Mureş). În Oradea presupunem că s-au elaborat şi legendele isprăvilor cavalereşti ale sf. Ladislau, fiindcă aci în catedrală se găsea şi mormântul său. Cele mai vechi picturi murale ilustrând acest ciclu s-au păstrat în biserica romano-catolică din Ghelinţa şi în biserica unitariană din Dârjiu, primele încă din veacul al XIV-lea, ultimele din 1419.

Curentele acestea se menţin în tot cursul veacului al XV-lea, formând şcoli locale şi împrospătându-se prin prezenţa meşterilor străini. Astfel, în biserica evanghelică din deal, din Sighişoara se păstrează în cor fragmente într-un stil gotic foarte pronunţat, operă atribuită localnicului Valentinus Pictor (1483), în timp ce în clopotniţa aceleiaşi biserici lucrează în 1488 meşterul tirolez Iacobus Kendlinger din Sankt Wolfgang. Tot aci, în nava laterală de nord, se disting urmele Judecăţii din urmă, cu elemente specifice ale Renaşterii, databile - la fel ca şi resturile de picturi din absidiola de nord a catedralei romano-catolice din Alba Iulia - la începutul veacului al XVI-lea.

O categorie aparte şi foarte importantă o constituie altarele poliptice, dedicate sfinţilor protectori ai diferitelor bresle şi altor organizaţii şi confraternităţi. Mişcările reformei din jumătatea a doua a veacului al XVI-lea au înlăturat aceste altare, dar populaţia ţărănească, mai tradiţionalistă, a îndeplinit cu mai puţină râvnă îndrumările cu privire la distrugerea mobilierului moştenit. Aşa s-au păstrat numeroase altare - unele întregi, altele fragmentar - din care ne putem da seama despre valoarea deosebită a acestei ramuri a picturii de şevalet şi a sculpturii figurative în lemn.

Altarele se compuneau dintr-un tablou central sau un scrin, în care erau aşezate figurile sfinţilor cărora le erau dedicate; pe flancuri se găseau două aripi fixe şi două canaturi mobile, zugrăvite cu scene sacre. Toate acestea erau montate într-un cadru arhitectonic de lemn. Unul din cele mai preţioase altare e cel păstrat acum în Muzeul arhiepiscopal din Strigoniu, opera meşterului Thomas din Cluj, din 1427. Dintr-un altar din Cisnădioara provine statueta de lemn a fecioarei Maria, aflată la Muzeul Brukenthal din Sibiu, databilă între anii 1420-1430.

Deosebit de numeroase sunt altarele rămase din jumătatea a doua a veacului al XV-lea şi din primele decenii ale celui următor, în cursul cărora se răspândesc tot mai mult influenţe provenite în parte din Viena, în parte din Nurnberg, transmise prin stampele marilor meşteri, cum sunt cele ale lui Albrecht Durer, şi prin centrul din Cracovia, unde înflorea o şcoală derivată din arta lui Vit Stoss.

Un fiu al acestuia, Stanislau, rămăsese ca şef al şcolii la Cracovia, altul, Vitus junior, se aşează la Braşov, al treilea, Iohannes, la Sighişoara, unde deschide un atelier de pictură. Aceleiaşi ambianţe îi aparţin şi atelierele din Slovacia, cu care arta transilvăneană săsească şi secuiască dezvăluie relaţii strânse. Cu timpul, se afirmă şi în acest domeniu tot mai precumpănitor influenţele Renaşterii.

Între altarele mai de seamă amintim: cel din biserica evanghelică din Prejmer, de după mijlocul veacului al XV-lea, cel din biserica evanghelică din Sebeş, circa 1518-1526, şi altarul bisericii romano-catolice din Armăşeni, din 1543. Din mobilierul profan al acestei perioade s-au păstrat puţine obiecte. Informaţii mai bogate avem numai privitor la inventarul eclesiastic.

O serie de cristelniţe atestă priceperea pietrarilor; cristelniţele de bronz fac dovadă despre activitatea atelierelor de turnătorie, îndeosebi din Mediaş, Sibiu, Sighişoara şi Braşov. Cristelniţa bisericii evanghelice din Sibiu, operă a meşterului Leonhardus din 1438, împodobită cu o serie de plachete, e deosebit de interesantă prin faptul că unele ornamente sunt turnate după tipare folosite pentru lucrări destinate clienţilor români. Datorită mobilierului de lemn, păstrat numai de la sfârşitul veacului al XV-lea şi din perioadele următoare, putem aprecia opera meşterilor în mânuirea formelor goticului târziu şi ale Renaşterii.

Artele decorative. Argintăria

În mod deosebit s-a dezvoltat meşteşugul argintarilor. Dacă cele mai vechi piese păstrate din perioada romanică pot fi considerate în parte ca obiecte de import, e neîndoielnic că din veacul al XIV-lea încoace argintarii îşi asiguraseră o oarecare faimă, dovadă nu numai plachetele din tezaurul capelei imperiale din Aix la Chapelle, dăruite de regele Ludovic I, în 1374, dar şi rolul pe care aceşti meşteşugari îl joacă în viaţa orăşenească. Puţine sunt produsele de natură profană care s-au păstrat, ca, de pildă, paftaua din mormântul de la Curtea de Argeş şi sigiliul oraşului Baia Mare din secolul al XIV-lea, cu o reprezentare sugestivă a mineritului.

Din numărul mare al obiectelor liturgice, multe se disting prin calităţi excepţionale. Arta argintarilor transilvăneni dezvăluie acelaşi orizont larg de relaţii cu arta sud-germană şi cu cea a Italiei de nord, care a fost identificat şi în domeniul picturii. Alături de prelucrarea iscusită a metalului prin forjare, cizelare, mai apoi prin turnare şi decupare, apare încă din veacul al XIV-lea smalţul. Unul dintre cele mai frumoase exemple al acestei tehnici e relicvarul sf. Ladislau, atribuit unui atelier din Oradea, de pe la 1402.

Deosebit de preţioasă e seria de potire, singura categorie de ustensile de cult preluată de confesiunile protestante şi de aceea păstrată în multe exemplare. Cu ajutorul potirelor se poate urmări neîntrerupt evoluţia tehnică şi formală a argintăriei transilvănene din veacul al XIV-lea înainte. Între piesele mai marcante cităm un potir din biserica evanghelică din Marpod, de pe la 1400, ilustrând faza gotică matură şi un potir păstrat acum în tezaurul catedralei din Strigoniu (Ungaria), datat greşit pe baza unei coincidenţe de nume în jurul anului 1440, reprezentând în realitate faza gotică târzie din primul sfert al veacului al XVI-lea.

Celebre au devenit potirele cu filigran, combinat adeseori cu smalţ opac, cu ajutorul căruia se colorează motive florale, ca, de pildă, potirul din biserica evanghelică din Băgaciu. Această tehnică e denumită de contemporani modo transilvano, fiind o tehnică foarte apreciată, încât potirele devin o marfă de export căutată. Alături de potire se mai păstrează şi alte ustensile de cult, unele din cupru sau bronz, ilustrând diversitatea tehnicilor şi a produselor artizanatului.

E semnificativ, în schimb, rolul redus jucat de scriptoriile transilvănene. După cum o dovedesc unele manuscrise, bisericile româneşti erau înzestrate cu opere executate în atelierele din Ţara Românească şi din Moldova, în timp ce pentru bisericile catolice se importau manuscrise de lux din Apus. Manuscrisele executate în Transilvania sunt aproape total lipsite de ornamente.

La fel şi paramentele liturgice, odăjdiile - despre care avem numeroase informaţii documentare, dar care s-au pierdut în cea mai mare parte după introducerea Reformei - sunt - în măsura în care le mai cunoaştem (de exemplu în Muzeul Brukenthal din Sibiu) - obiecte de import, de pildă din Italia, semn că anumite îndeletniciri mai puţin rentabile nu fuseseră cultivate decât sporadic în atelierele artizanatului orăşenesc.

Check Also

Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Principatul Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Din punct de vedere juridic, raporturile Transilvaniei cu Poarta otomană în secolul al XVII-lea se …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Moldova

În vremea în care în Moldova creşteau nemulţumirile populaţiei fata de politica regatului maghiar şi …