Arta în timpul feudalismului în Dobrogea

Tradiţiile romano-bizantine în domeniul construcţiilor, puternice încă în veacurile IV-VI în Dobrogea şi pe malul stâng al Dunării, au fost părăsite odată cu încetarea stăpânirii Imperiului bizantin şi cu ruralizarea ultimelor centre care mai cunoscuseră o viaţă orăşenească. Vreme de circa trei secole, a predominat, pe întreg teritoriul României, o arhitectură în pământ şi lemn.

Dezvoltarea forţelor de producţie, care se vădeşte la sfârşitul acestei perioade şi care duce la închegarea noilor relaţii de tip feudal, a adus cu sine şi nevoi noi în sânul clasei feudale în formaţie şi mijloacele tehnice pentru satisfacerea lor. În aceste condiţii s-a făcut trecerea treptată spre o arhitectură în materiale durabile - piatră şi cărămidă - care constituie forma majoră a realizărilor arhitectonice. Procesul a cunoscut o lungă durată şi ritmul lui a fost determinat de factori istorici complecşi şi de multe ori diferiţi după regiuni. Începuturile sale se pot observa, însă, tocmai acolo unde formarea relaţiilor feudale - generală pentru întreg teritoriul ţării - se dovedeşte a fi fost mai rapidă şi mai puternică.

În Dobrogea - unde dezvoltarea forţelor de producţie cunoaşte un avânt deosebit - încă din veacul al X-lea, dacă nu de la sfârşitul celui precedent, se observă eforturi de reluare a vechilor metode de construcţie. În stadiul actual al cunoştinţelor, e greu de desluşit în ce măsură au colaborat la această acţiune contactul direct cu monumentele părăsite ale epocii romano-bizantine - eventual supravieţuirea, în anumite puncte, a unor practici mai evoluate - şi adoptarea unor sisteme folosite în alte regiuni ale taratului bulgar, din care făcea parte, la acea dată, şi Dobrogea. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea unui anumit rol jucat de contactele cu Bizanţul, care se arată a fi fost anterioare, pentru Dobrogea, cuceririi bizantine din ultima treime a veacului al X-lea.

Existenţa unor numeroase fortificaţii în regiunea Dunării de Jos, înainte de această dată, e confirmată atât de izvoare ruseşti - cele „80 de goroduri” menţionate de Povestea vremurilor de demult - cât şi bizantine, care precizează că asemenea puncte întărite se aflau şi pe malul stâng al fluviului. Vestigiile arheologice ne dau mai întâi importanta informaţie a reluării locuirii, la începuturile feudalismului timpuriu, a vechilor centre fortificate romano-bizantine. Cu acest prilej, se folosesc chiar materialele cetăţilor rămase în ruină şi noile ziduri urmăresc în bună parte traseul celor precedente.

Este foarte probabil că prima incintă din epoca feudală de la Capidava - construită prin refolosirea vechilor materiale şi păstrând chiar în parte zidul roman - datează din epoca anterioară noii stăpâniri a Bizanţului. La fel, valul de piatră, întărit cu castre, de pe valea Caraşu (între Medgidia şi Cernavodă) exista în cursul secolului al X-lea, când este pomenit într-un text bogomilic bulgar. Amândouă aceste monumente folosesc o tehnică destul de rudimentară, care se întâlneşte şi în Bulgaria acelei vremi şi fusese practicată chiar şi la unele refaceri din secolele IV-VI. Constând din legarea pietrelor brute şi a fragmentelor refolosite cu pământ sau cu lut galben, această tehnică era întrebuinţată şi la unele locuinţe şi va supravieţui, de altminteri, recuceririi bizantine.

Progresele economice de pe teritoriul Dobrogei din veacurile X-XII, dezvoltarea aşezărilor orăşeneşti şi contactul direct cu civilizaţia bizantină explică şi răspândirea cunoscută de construcţiile în materiale durabile. Semnificativă pentru această epocă este cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare, o construcţie puternică, cu ziduri groase de 4,20 m şi înalte azi încă de 3-3,50 m. La ridicarea lor au fost folosite procedee tehnice mai înaintate, cum e legarea cu mortar a blocurilor de piatră, de dimensiuni variabile, fâţuite şi cioplite.

Pământul Dobrogei a oferit de curând cercetătorilor artei feudale cele mai vechi vestigii databile cu destulă certitudine şi în domeniul arhitecturii religioase. Complexul de construcţii mănăstireşti de la Basarabi a avut o existenţă care poate fi urmărită pe o durată de un secol, de la sfârşitul veacului al IX-lea până în ultimul deceniu al celui de-al X-lea. El cuprinde, săpate într-un masiv calcaros, o mică biserică, trei paraclise, camere funerare, chilii şi galerii de comunicaţie.

Biserica este de plan dreptunghiular şi cu toate dimensiunile ei reduse, reuneşte cele trei despărţăminte fundamentale ale edificiilor de cult ortodoxe: pronaosul şi naosul - acoperite aici de o stângace boltă semicilindrică şi separate, aşa cum se va păstra până târziu tradiţia în bisericile româneşti, printr-un zid străpuns de o uşă - şi altarul, boltit în sfert de sferă.

Bolţi semicilindrice se regăsesc şi la cele două capele funerare din apropierea bisericii, în afară de interesul arhitectonic, construcţiile de la Basarabi păstrează şi cele mai vechi urme de pictură, constând din chipuri de sfinţi în atitudine de oranţi, realizate cu o culoare de humă roşie-cărămizie, aplicată peste un strat de mortar. Se găsesc, de asemenea, zgâriate sau în uşor relief, numeroase cruci şi reprezentări de animale, reale sau fantastice.

Un interes deosebit prezintă, de asemenea, biserica din cimitirul de la Garvăn, aparţinând veacului al XI-lea. De dimensiuni foarte modeste, ea cuprindea o singură încăpere de plan pătrat, cu o absidă - servind drept altar - pe latura de răsărit. Sistemul de boltire cuprindea patru arce semicilindrice, care susţineau o cupolă sau, eventual, o turlă.

Zidurile, care s-au păstrat pe o înălţime de 0,30-0,80 m, denotă un sistem de construcţie larg folosit în arhitectura bizantină şi balcanică a epocii, constând din alternarea unor straturi de piatră brută înecată în mortar, cu straturi de câte trei rânduri de cărămizi. Acest procedeu îl vom regăsi şi pe malul stâng al Dunării şi va deveni caracteristic pentru arta feudală din Ţara Românească. Fragmentele de mortar păstrând culori de tempera, care au fost găsite în săpătură, arată că şi acest monument a avut o pictură interioară, executată cu metode tehnice superioare acelora de la Basarabi. Un fragment de placă de ceramică smălţuită lasă să se întrevadă posibilitatea şi a unei decoraţii exterioare.

Foarte preţioasă e şi descoperirea urmelor bisericii de la Niculiţel, datând din secolele XI-XII. Aşezată cu fundaţiile direct pe stâncă, această construcţie reprezintă cea mai veche documentare a existenţei planului trenat pe teritoriul României. Compus dintr-o navă dreptunghiulară, încadrată în partea dinspre răsărit de trei abside semicirculare, acest plan de origine orientală, folosit încă din veacul al IV-lea, va fi - în varianta triconcului, în care absidele sunt adosate unui dreptunghi ale cărui colţuri rămân aparente - planul de predilecţie al construcţiilor religioase româneşti. Dobrogea ne oferă, astfel, o documentare tot mai bogată pentru începuturile arhitecturii feudale din ţările noastre, ca şi unele indicii, încă foarte vagi, asupra acelora ale picturii.

Check Also

Cultele tradiţionale în Dobrogea romană

Alături de clădirile publice de caracter laic, n-au lipsit în Dobrogea romana edificiile de cult, …

Producţia de mărfuri în Dobrogea romană în secolele I-III d.Hr.

Înainte de toate, oraşele pontice au desfăşurat în noile condiţii create de stăpânirea romană, o …

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …