Arta în ţările române în secolul al XVIII-lea

Evoluţia artistică a veacului al XVIII-lea oglindeşte adâncirea continuă a relaţiilor dintre cele trei ţări române. O anumită indiferenţă faţă de convingerile prea îngust religioase, o împletire a acestora cu noile idealuri sociale şi naţionale netezesc treptat terenul spre dezvoltarea viitoare a unei arte laice. În această evoluţie, orăşenilor, meseriaşi şi artişti, le revine nu numai rolul primordial de creatori de artă, pe care l-au deţinut şi în trecut, dar ei îl au tot mai mult şi pe acela de ctitori şi chiar de îndrumători.

Ca semn al afirmării sociale apăruseră încă din veacul precedent biserici întemeiate de negustori şi breslaşi, dar fenomenul acesta se generalizează acum, cu pregnanţă deosebită în capitale şi în unele oraşe mai importante. Ca exemple se pot cita în Bucureşti biserici ale săpunarilor (încă din secolul XVII), tăbăcarilor (Tabaci, secolul XVII, reconstruită în secolul XVIII şi ulterior), negustorilor (secolul XVII, refăcută în 1726), a precupeţilor (Precupeţii Noi, biserică de lemn, 1713, înlocuită în secolul XIX cu o clădire de zid), boiangiilor (Silvestru), măcelarilor (biserica Scaune, 1705), surugiilor (biserica Popa Rusu) etc., unele dispărute, altele parţial refăcute, la care se adaugă ctitorii individuale, nu numai ale unor negustori înstăriţi, care imitaseră încă mai de mult exemplul boierilor, dar şi ale unor meşteşugari, ca de pildă biserica sf. Ion Piaţă, ctitoria unul croitor (1756, acum refăcută) sau biserica Iancu Vechi, întemeiată de un măcelar (circa 1774-1775).

Participarea aceasta masivă la manifestările artistice a unor târgoveţi adeseori de curând veniţi din mediul rural înnoieşte şi adânceşte necontenit şi contactul cu arta populară de la ţară, promovând democratizarea gândirii şi a tiparelor artei hieratice moştenite. Faza de criză de care ne apropiem se manifestă şi în unele antagonisme ale programelor artistice. De pildă, barocul austriac, care pătrunde acum pe cale oficială în Transilvania, va întâlni rezistenţe multiple. Dar cu toate că acest baroc oficial se conformează unui program specific reacţionar, el vehiculează implicit şi involuntar şi o serie de idei şi de forme artistice apusene, care se vor dovedi până la urmă prielnice forţelor progresului.

Arhitectura

Mai precis se conturează evoluţia artistică a Ţării Româneşti, unde stilul brâncovenesc se opune cu tărie influenţelor barocului promovat de austrieci. Tensiunea perioadei se exteriorizează în dezvoltarea şi dramatizarea formelor, adică în evocarea unor mişcări potenţiale, din care se cristalizează un baroc al Ţării Româneşti cu o fizionomie proprie. Dintre monumentele mai de seamă, cităm mănăstirea întemeiată în Bucureşti de mitropolitul Antim Ivireanul în 1713 şi complexul mănăstirii Văcăreşti, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat din anii 1716-1722, întregit în deceniile următoare şi înzestrat în 1736 cu un paraclis.

În timp ce biserica mănăstirii Antim prezintă încă forme neaoşe brâncoveneşti, biserica şi clădirile mănăstirii Văcăreşti, ca şi biserica mănăstirii Stavropoleos, întemeiată în 1724 şi amplificată în 1730 (acum operă a unei restaurări îngrijite a arhitectului I. Mincu, dar cu turla necorespunzătoare), aparţin barocului muntenesc. Pentru morfologia acestei perioade sunt caracteristice arcurile în acoladă polilobă, întâlnite doar sporadic în faza precedentă.

Plastica decorativă devine tot mai prolixă şi în acelaşi timp elementele vegetale iau aspecte tot mai voluminoase, mai cărnoase, iar ondularea vrejurilor devine tot mai exuberantă. Printre vrejuri se împletesc acum măşti, steme şi fiare - de exemplu în parapetele foişorului ridicat la mănăstirea Hurez în anul 1753 de arhimandritul Dionisie Bălăcescu - sau scene biblice, iar modelarea atinge uneori expresii de un realism plastic, uimitor pentru o ambianţă care evoluase veacuri de-a rândul sub semnul artei hieratice bisericeşti.

Sculpturii i se adaugă acum şi pictura decorativă, interpretând cu penelul aceeaşi floră volubilă, adăugind şi înlănţuiri de medalioane cu figuri de sfinţi în bust (biserica Stavropoleos). Decorul mai economic pe care îl oferă zugrăveala va substitui, îndeosebi în bisericile orăşeneşti mai modeste şi în ambianţa de la ţară, sculpturile costisitoare, fără ca efectul pitoresc şi sărbătoresc, urmărit consecvent de arta barocă, să fie ştirbit. Între monumentele acestui stil care se cristalizează către mijlocul veacului al XVIII-lea şi care va predomina în deceniile următoare, figurează, de pildă, biserica din Slăviteşti, judeţul Vâlcea (1751).

Semnificativă e şi evoluţia arhitecturii civile. Dacă şi în trecut o serie de motive ale arhitecturii ecleziastice au putut fi explicate prin contactul cu arhitectura de lemn, cu atât mai numeroase sunt acum elementele populare care pătrund în oraşele Ţării Româneşti şi ale Moldovei. Casa noilor târgoveţi e în multe privinţe o adaptare şi o amplificare a casei de la ţară. Azi nu se mai întâlnesc asemenea case din perioada de care ne ocupăm, dar însemnările vechi şi descrierile călătorilor străini, precum şi cercetările recente, pun în lumină importanţa şi răspândirea pe care l-a avut acest tip rustic în evoluţia aspectului urbanistic al oraşelor noastre de odinioară.

La ţară, în schimb, în regiunea deluroasă a Olteniei, întâlnim un tip nou de casă boierească, fortificată în chip de turn, „cula”, împrumutat din Peninsula Balcanică. Apariţia culei oglindeşte în mod limpede agitaţia socială, necesitatea pentru stăpânii feudali de a lua măsuri de apărare împotriva haiduciei şi îndeobşte a spiritului de răzvrătire care mocnea necontenit în rândurile ţărănimii.

În forma iniţială, cula era o clădire prismatică cu mai multe etaje, compuse fiecare din câte o încăpere pătrată cu deschideri mici şi puţine (de exemplu cula din Pojogeni, distrusă). Cu timpul, aspectul de donjon se pierde, clădirea ocupă o suprafaţă ceva mai mare, îngăduind diviziunea fiecărui etaj în mai multe încăperi, iar la etajul ultim apare cerdacul, de exemplu la cula din Groşera, zidită curând după mijlocul veacului al XVIII-lea, sau la cula din Curtişoara, anterioară anului 1785. Devenită mai confortabilă, mai deschisă, ea se va contamina şi se va contopi treptat cu casa obişnuită, dând naştere unor clădiri cu articulări variate, pline de un farmec mai individual.

În Moldova, evoluţia arhitecturii e mai şovăitoare; conflictul dintre vechi şi nou se accentuează, fără să ajungă însă la o limpezire analogă celei din Ţara Românească. În domeniul arhitecturii religioase se observă mai întâi prezenţa unei puternice influenţe muntene, care atinge uneori şi dezvoltarea planimetrică. Ca exemplu între multe altele poate servi biserica Precista din Focşani, zidită în anii 1709-1716; e un triconc simplu cu pridvor, cu bolţile din pronaos dispuse după o uzanţă care porneşte de la Dealu şi cu o faţadă îmbrăcată în arcade oarbe polilobe, încheiate în acoladă.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea se revine însă la formele trecutului propriu şi, astfel, în biserica schitului Tărâţa (1753) de lângă Iaşi, triconcul simplu poartă deasupra navei iarăşi o turlă pe sistemul de boltire moldovenesc. Semnificativă e modificarea formelor decorative. Reapar pilaştrii cu profiluri simple, apropiate - dar nu identice - de cele întâlnite în veacul precedent la Caşin, iar în câmpurile dintre pilaştri şi pe atică se introduc panouri decorative retrase în perete, combinate din arcuri în acoladă, din triunghiuri pe console şi din medalioane polilobe, forme care aparţin unui baroc oriental, caracteristic pentru arhitectura turcească din veacul al XVIII-lea. Monumentele acestui grup formează o familie închegată şi printre primele exemple păstrate se numără bisericile Sfinţii Teodori şi Sf. Gheorghe din Iaşi, ambele din 1761. Şi mai evidentă apare componenta barocă turcească la capitelurile cu frunziş cărnos de la biserica din Golăeşti.

S-ar putea ca aceste elemente constantinopolitane să fi pătruns încă ceva mai înainte în Moldova, poate la foişorul „ţărigrădean” de la Copou în Iaşi, un chioşc (distrus) ridicat de Grigore Ghica în anii 1735-1741. Caracteristice sunt apoi o serie de fântâni, ctitorii domneşti, expresie a unei noi atenţii ce se acordă târgoveţilor şi a unei noi atitudini faţă de problemele de înfrumuseţare a oraşelor.

Astfel de fântâni se păstrează încă în Iaşi, anume două în flancurile intrării în mănăstirea Sf. Spiridon (o pisanie arabă le datează în 1765, iar alte inscripţii arată că existaseră aici fântâni mai vechi, din 1731) şi una la mănăstirea Golia (1766). Fântânile prezintă un motiv de portal cu pilaştri şi coronament compus din volute vegetale, cu panouri decorative în câmpurile libere şi cu un cadru cu profil simplu, încheiat sus cu câte o curbă şi contracurbă formate din volute. Şi prin concepţie, şi prin motive, arhitectura aceasta gingaşă şi decorativă e o creaţie tipic mediteraneană orientală.

O oglindire deosebit de semnificativă a frământărilor sociale şi politice ne oferă arta transilvăneană. Arhitectura românească ecleziastică păstrează vechea tradiţie a bisericii-sală, îmbibată însă de motive provenite din Ţara Românească. Uneori întâlnim şi planul treflat, de pildă la amplificarea vechii biserici a Sf. Nicolaie din Şcheii Braşovului (1740), căreia i se adaugă acum şi un paraclis (1750-1755), iar sub influenţa artei apusene, şi un turn cu orologiu (1751). În comunele rurale prevalează încă bisericile de lemn, dar în cele mai înstărite, clădirile de lemn încep să fie înlocuite cu biserici de zid (de exemplu biserica veche din Răşinari, lângă Sibiu, 1750).

Tradiţională rămâne, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, şi arhitectura civilă: castele şi case orăşeneşti, de exemplu casa argintarului Ujhelyi din Cluj, cu cadre de ferestre lucrate de pietrarul David Sipos în 1724. Noul guvern militar austriac introduce însă ca stil oficial stilul baroc, mai întâi în cetăţile menite să asigure noua posesiune. Cetatea din Cluj (1710-1735) prezintă forme sobre, dar la Alba Iulia (1715-1738) găsim un portal principal deosebit de festiv.

Alături de arhitectura militară se afirmă curând şi cea ecleziastică, în frunte cu cea a călugărilor iezuiţi. În principiu, austriecii au încercat să reocupe fostele biserici catolice, care trecuseră în mâinile diferitelor confesiuni reformate. Redistribuirea a dus la conflicte, uneori chiar sângeroase, şi fireşte că nu s-au găsit soluţii satisfăcătoare. Urmarea a fost construirea unei serii întregi de biserici noi, atât în Transilvania propriu-zisă, cât şi în Banatul proaspăt ocupat şi în curs de colonizare cu numeroase elemente străine. Una dintre primele clădiri a fost mănăstirea iezuită (înlocuită acum cu clădirea centrală a Universităţii) din Cluj, din care se păstrează încă biserica (1718-1724) cu faţada-i relativ sobră, dar cu o arhitectură de interior bogat articulată şi cu mişcări în planuri variate.

În lipsa arhitecţilor localnici cunoscători ai barocului, planurile noilor construcţii au fost de obicei elaborate la Viena. Astfel proiectul catedralei romano-catolice din Timişoara (1736-1754) pare a fi opera lui Emanuel Fischer von Erlach, iar al catedralei romano-catolice din Oradea (1752-1780), a lui Giambattista Ricca. Caracteristică pentru toate clădirile acestea e o sală largă dominată de cupolă, cu numeroase altare secundare distribuite în capele laterale, şi o faţadă monumentală, mai mult sau mai puţin mişcată prin planuri verticale variate nu numai ca succesiune în adâncime, ci şi prin înclinări în unghiuri şi curbe, fără să mai atingă însă exuberanţele barocului matur, fiindcă barocul transilvănean e în esenţă un baroc provincial şi tardiv.

Alături de biserici şi mănăstiri, se construiesc acum şi colegii pentru fiii nobilimii în vederea pregătirii lor ca viitori slujbaşi credincioşi ai imperiului. Clădirea Convictus nobilium din Cluj (1734-1735) posedă un portal simplu, dar caracteristic, încoronat cu un fronton despicat, o curte înconjurată de foişoare cu arcade şi un refectoriu cu stucaturi adăugate către mijlocul veacului al XVIII-lea.

Una dintre cele mai impunătoare clădiri e palatul episcopiei catolice din Oradea, construit în cursul jumătăţii a doua a veacului al XVIII-lea, după proiectul arhitectului vienez Franz Anton Hillebrandt. Treptat stilul baroc se răspândeşte şi în ambianţa orăşenească, şi astfel vechiul palat comunal din Braşov, cuprinzând încă părţi din veacul al XV-lea, e acum amplificat, transformat şi înzestrat cu o loggie.

Deosebit de accesibili noilor influenţe s-au arătat magnaţii transilvăneni, dornici să colaboreze cu un regim care le garanta privilegiile. Stucaturi bogate în stil rococo (acum în Muzeul de artă din Budapesta) s-au executat încă în prima jumătate a veacului al XVIII-lea în castelul din Racoşul de Jos, iar conţii Banffy încep transformarea castelului din Bonţida într-un palat vast cu o curte exterioară şi una interioară.

Modelele acestor palate provin şi ele din Austria, de unde se răspândiseră în Ungaria, iar replicile transilvănene prezintă unele reduceri şi simplificări, ca, de pildă, la palatul din Gorneşti (1772-1778) al familiei Teleki. În toate clădirile acestea, alcătuite din mai multe aripi grupate în jurul unui corp central, adăpostind o intrare fastuoasă, cu scări largi şi anfiladă de saloane la etaj, stucaturile şi plastica decorativă au jucat un rol însemnat.

E firesc ca această evoluţie să se resimtă şi în arta românească, mai întâi în ambianţa bisericii unite. Astfel se introduce prima fisură în tradiţia artei bisericeşti şi se realizează un prim contact direct cu arta apuseană, fenomen care va avea în curând consecinţe profunde, promovând evoluţia viitoare. Primul monument e catedrala din Blaj (1738-1765, cu turnurile adăugate în 1837), zidită după planurile arhitectului Anton Eckhardt Martinelli, unul dintre numeroşii italieni deveniţi cetăţeni ai Vienei.

Alt monument e catedrala ortodoxă din Lugoj (1759-1760), iar la biserica mănăstirii din Bodrog (1766), lângă Arad, se adaptează motivele barocului unei clădiri cu plan treflat. Barocul pătrunde deci şi în arhitectura ortodoxă, iar la Braşov, unde se reconstruieşte vechea şcoală din Şchei (prin anul 1760), barocul îşi face apariţia şi în arhitectura profană.

Sculptura

Pe lângă rolul important pe care sculptura îl îndeplineşte, mai ales în arta Ţării Româneşti, ca decor arhitectonic, ea împodobeşte, ca şi în trecut, mormintele şi mobilierul de lemn. În stil brâncovenesc târziu e lucrat mormântul în formă de sarcofag ajurat al Bălaşei Cantacuzino (Târgovişte, Muzeu) şi aceleaşi forme le regăsim în Moldova, aici alături de motivele ornamentale turceşti, împământenite încă din faza precedentă.

Dintre piesele executate în lemn amintim ca exemple canaturile uşii de intrare, precum şi tâmpla şi mobilierul bisericii Stavro-poleos din Bucureşti. Pe de o parte, formele vegetale sunt foarte stilizate, oglindind dăinuirea concepţiilor decorative mai vechi, iar pe de alta, vrejurile plastice se învolburează capricios şi printre ele apar făpturi zoomorfe, caracteristice barocului muntean.

Barocul austriac se grefează pe formele renaşterii târzii, în centrele săseşti Influenţate încă din faza precedentă de elemente ale barocului german. Dezvoltând această tradiţie, epitafele devin acum mai monumentale, fiind combinate din motive arhitectonice grupate astfel încât să evoce o clădire complexă, în cadrul căreia apare în bust sau în figură întreagă portretul defunctului, înconjurat de numeroase alegorii. Multe dintre aceste epitafe sunt executate din lemn vopsit şi poleit, altele din stuc, iar cele mai pretenţioase, ca acela al consilierului comercial Samuel Dobosi (decedat în 1759), în biserica evanghelică din Sibiu, din marmoră şi granit.

În general însă, tradiţia sculpturii monumentale ecleziastice se pierduse în cursul perioadei iconoclasmului protestant, şi de aceea barocul austriac e împământenit în Transilvania prin meşteri imigraţi. Decorarea portalului principal al cetăţii din Alba Iulia, cu statuia împăratului Carol VI şi cu figuri mitologice şi trofee în stil antic, e opera austriacului Johann Konig, iar în Cluj barocul e Introdus de sculptorii Anton Schuchbauer şi Johann Nachtigall. Opera lor principală e amvonul de lemn din biserica Sf. Mihail din Cluj. Ambii au desfăşurat şi o activitate artistică separată, atât în oraşul Cluj, cât şi în comunele învecinate; Nachtigall a înzestrat castelul Bonţida cu numeroase figuri alegorice şi mitologice.

Pictura

În aceleaşi direcţii evoluează şi pictura. În principiu, zugravii români rămân tributari concepţiilor, programului şi stilizărilor decorative elaborate în perioada brâncovenească, dar în atelierele care lucrează pentru noua pătură orăşenească, şi cu atât mai mult în atelierele numeroşilor zugravi care împodobesc bisericile de la ţară - îndeosebi bisericile de lemn din Transilvania - se afirmă nestingherit elementele rustice, caracterizate printr-un stil mai naiv, uneori printr-un colorit pământiu, alteori, dimpotrivă, printr-un colorit foarte vioi, prin tratarea plată a figurilor cu siluete conturate în linii groase.

Astfel, alături de picturile tradiţionaliste (de exemplu din paraclisul patriarhiei, 1722, din biserica mănăstirii Văcăreşti, din biserica Stavropoleos, 1724, toate în Bucureşti, sau din biserica Toţi Sfinţii din Râmnicu-Vâlcea, 1763), apare şi o artă hieratică rustificată (de pildă în biserica ortodoxă din Gurasada, lângă Ilia Mureşului, în 1765).

Uimitor de mare e numărul meşterilor care îşi semnează pretutindeni, chiar şi în cele mai umile biserici, opera, conştienţi de importanţa meşteşugului şi a valorii individuale, şi aceste semnături dezvăluie existenţa unor şcoli de pictură chiar în ambianţa ţărănească şi o circulaţie vie, îndeosebi între Ţara Românească şi Transilvania. În pictura moldovenească, influenţele barocului pătrund deocamdată pe căi ocolite, prin Rusia - de exemplu, prin xilografiile lui Mihai Strilbiţchi - şi prin Constantinopol, de unde vine şi elveţianul L.E. Liotard (1742-1743), portretist şi pictor de scene profane, care trece apoi şi prin Transilvania.

În oraşele transilvănene, pictura barocă apare mai întâi sub forma tablourilor aduse de-a gata din Viena. Dintre numeroasele altare din această categorie, amintim închinarea magilor din biserica Sf. Mihail din Cluj, operă a lui A. Fr. Maulpertsch (circa 1750). Numeroşi sunt şi pictorii care acceptă să vină şi să execute lucrări la faţa locului, cum e Johann Nepomuk Schopf din Praga, autorul unor altare din catedrala romano-catolică din Timişoara (1772) şi apoi a decorului din cupola catedralei romano-catolice din Oradea (1774-1776), unde a executat şi o serie de portrete.

Astfel se răspândeşte înţelegerea şi gustul pentru pictura profană în rândurile orăşenilor, iar tinerii transilvăneni care vor să înveţe meşteşugul se simt atraşi de şcoala din Viena. Printre primii din generaţia nouă care se formează în metropola Imperiului habsburgic, cităm pe braşoveanul Stephan Schuller (decedat în 1734) şi pe sibianul Martin Stock (1693-1752).

Artele plastice

Natural că şi artele aplicate, cum este arta argintarilor transilvăneni, se vor resimţi de influenţa barocului, dar concurenţa austriacă e atât de puternică, încât, după înflorirea din perioada brâncovenească, meşteşugul decade surprinzător de repede. O anaforniţă (1761) din Muzeul de artă al României arată că formele barocului pătrunseseră şi în unele ateliere mai modeste ale argintarilor munteni, deşi în Ţara Românească predomină încă până dincolo de mijlocul veacului al XVIII-lea morfologia brâncovenească. În Moldova, în schimb, numeroase piese de argintărie dovedesc şi prezenţa barocului rusesc.

În alte domenii, cum e miniatura, orice activitate a încetat de pe urma concurenţei cărţilor tipărite, doar manuscrisele de îndrumare a zugravilor bisericeşti (erminiile), înzestrate cu schiţe numeroase, mai caută să fixeze orientarea tradiţională. În broderiile liturgice, toate motivele decorative sunt acum constituite din elemente florale şi heraldice. Pretutindeni se constată o istovire a vechil tradiţii religioase, hieratice, cu toată înviorarea temporară datorită unor absorbiri multiple din arta populară. Adevărul e că arta feudală şi-a epuizat şi conţinutul” şi posibilităţile de expresie, dăinuind de aici înainte doar prin forme perimate.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …