Arta în Moldova şi Ţara Românească în vremea feudalismului dezvoltat (secolul al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea)

Arta în perioada fărâmiţării feudale

Reflectarea evoluţiei economice şi social-politice în arta Moldovei şi a Ţării Româneşti din prima perioada a feudalismului dezvoltat se poate urmări în aspecte concrete doar parţial, dat fiind că monumentele păstrate sunt relativ puţine, iar cercetările arheologice au fost iniţiate de-abia în ultimul deceniu.

Arhitectura

Ca urmare a consolidării sociale şi politice a Ţării Româneşti, se înmulţesc şi construcţiile din material mai trainic, mai pretenţios. Cel mai reprezentativ monument păstrat e biserica Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Argeş, ridicată în jurul anului 1340, în orice caz înainte de grafitul din interior cu data 1352. Clădirea prezintă un plan în cruce greacă înscrisă într-un dreptunghi şi e încoronată de o cupolă sprijinită în interior pe patru stâlpi. Pe temeiul câtorva particularităţi, se poate preciza că prototipul derivă din şcoala constantinopolitană.

Împământenit la Curtea de Argeş, tipul acesta a fost reluat la vechea catedrală a mitropoliei din Târgovişte, ridicată probabil în primul sfert al veacului al XV-lea, curând după mutarea capitalei în acest oraş. Catedrala a suferit o amplificare în vremea lui Neagoe Basarab - motiv pentru care i se şi atribuise acestuia prima ctitorie-apoi a fost restaurată şi transformată în veacul al XVII-lea, iar în veacul al XIX-lea a fost înlocuită integral cu o clădire lipsită de valoare artistică.

Vechea mitropolie prezenta însă în unele amănunte - ca, de pildă, cornişa şi cele patru cupole laterale - caractere sârbeşti de natura celor de la Manasiia (zidită între anii 1406 şi 1418). O altă variantă a tipului în cruce greacă cu un plan redus - aşa-zisul tip macedonean - se întâlneşte la biserica din Ţifeşti (fost Hârtieşti), databilă - dacă o judecăm după particularităţile iniţiale ale planului şi ale elevaţiei - încă în ultimele decenii ale veacului al XIV-lea, deşi pisania restaurării pretinde că biserica ar data abia din 1532. Chiar şi din aceste câteva exemple se întrevede orizontul larg al relaţiilor artistice din acea vreme.

Pe lângă împământenirea şi adaptarea tipurilor arhitectonice menţionate, suntem îndreptăţiţi să presupunem şi constituirea unui tip specific Ţării Româneşti, pornind din premise locale. Ca precursori pot fi considerate biserica din Niculiţel şi fundaţiile primelor biserici de la Vodiţa şi Coşuştea-Crivelnic, cele două din urmă databile doar vag înainte de noua ctitorie a călugărului Nicodim de la Vodiţa (Vodiţa II). Inovaţia în construcţie de la Vodiţa II constă în introducerea unor pilaştri laterali, meniţi să susţină un dispozitiv de arcuri ce garantează stabilitatea cupolei, aplicându-se aci un sistem care se întâlneşte la biserica Sânicoară din Curtea de Argeş.

Prin urmare, pare îndreptăţită presupunerea despre existenţa unui şantier local, căruia îi putem atribui construcţia bisericii Vodiţa II, o ctitorie din vremea lui Vladislav-Vlaicu, databilă între anii 1370 şi 1375. Prin faptul că Vodiţa II îşi găseşte câteva analogii la sudul Dunării, în valea Moravei, tipul fusese mai de mult calificat drept „morav” sau „sârbesc”, deşi monumentele în cauză nu pot fi datate înainte de 1380. Triconcul de tip Vodiţa II va constitui pentru veacurile următoare modelul preferat al arhitecturii bisericeşti din Ţara Românească.

E probabil că şi biserica mănăstirii din Tismana (reconstruită în veacul al XVI-lea) a aparţinut aceluiaşi tip. Desăvârşirea structivă o întâlnim la biserica mănăstirii Cozia, databilă - pe temeiul actelor de danie şi a inscripţiei despre executarea picturilor - în intervalul 1380-1386. Din acest grup făcea parte, probabil, şi vechea catedrală mitropolitană din Curtea de Argeş (mitropolia fusese înfiinţată în 1359).

Dacă se acceptă interpretarea unor elemente arhaice, păstrate în reconstrucţia lui Neagoe, prima clădire ar trebui încadrată în jurul anului 1380, în vremea lui Radu I, în concordanţă cu legenda despre întemeierea mănăstirii Argeş. Paralel cu arhitectura bisericească, a înflorit şi o arhitectură de piatră militară şi civilă, după cum o atestă documentele vremii şi însemnările călătorilor de mai târziu, dar o imagine limpede a tipologiei şi a evoluţiei acesteia se va putea desprinde abia după ce ruinele rămase vor fi fost examinate de arheologi, precizându-se etapele succesive ale acestor construcţii complexe.

Alături de tipul cetăţii de munte, ilustrat prin ruinele de la Poenari (la nord de Curtea de Argeş), se ridică o serie de cetăţi de-a lungul Dunării, cum sunt îndeosebi cele de la Giurgiu şi Turnu, prima prezentând un plan pătrat regulat - deci un tip de cetate de câmpie - iar a doua fiind o cetate circulară din perioada romană, refăcută şi adaptată noilor împrejurări de Mircea cel Bătrân.

O serie de transformări şi amplificări a suferit cetatea cu plan dreptunghiular din Turnu Severin, ultimele în prima jumătate a veacului al XV-lea, în vremea comitelui bănăţean, italianul Pippo Spano. Alte urme de clădiri civile, semibordeie şi case de lemn, descoperite în săpăturile arheologice recente, efectuate în Ţara Românească şi Moldova, ilustrează tipurile de locuinţe ale populaţiei de agricultori şi meşteşugari dintr-o serie de târguri, din veacurile XIV-XV. Despre locuinţele clasei feudale ne vorbesc deocamdată mai ales toponimia şi documentele. Multe dintre curţile boiereşti au fost prevăzute cu întărituri, cu scopul de a le apăra împotriva ţărănimii exploatate.

Consolidarea statului moldovean în a doua jumătate a secolului al XIV-lea a avut ca urmare apariţia cetăţilor de piatră, în locul întăriturilor mai vechi din pământ. Una dintre cele mai vechi se presupune a fi fost aceea de la Siret, apoi cetatea de la Şcheia (lângă Suceava), cetatea de scaun a Sucevii, Cetatea Neamţului şi altele, construite încă din ultimele decenii ale veacului al XIV-lea, în parte în cursul domniei lui Petru I.

Caracteristica acestor cetăţi e planul lor în formă de patrulater, prevăzut cu turnuri în cele patru colţuri, deci un tip specific câmpiei şi care oglindeşte, poate, legături cu Polonia şi Lituania. În schimb, castelul de la Cetatea Albă - a cărui construcţie în forma actuală începe în vremea lui Alexandru cel Bun - denotă, prin turnurile cilindrice, relaţii cu lumea bizantină. Paralel cu aceste fortificaţii, apar şi curţile domneşti construite din piatră. O astfel de curte e pomenită la Hârlău, în 1384; altele au existat, poate, la Baia, apoi la Siret, Vaslui şi la Suceava.

În corelaţie strânsă cu dezvoltarea feudalismului, se organizează treptat şi biserica moldovenească şi, prin urmare, încep să se construiască, alături de bisericile de lemn, şi primele biserici de piatră. Unul dintre monumentele mai vechi - anterior anului 1365, când voievodul Bogdan a fost înmormântat aci - e biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi.

Clădirea iniţială, amplificată în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, derivă din premise ale basilicii romanice şi cuprinde şi câteva elemente gotice, dar încercările de a descoperi filiaţiunea - cea mai probabilă e ipoteza influenţei polone - au rămas până acum neconcludente. Un rol în răspândirea formelor gotice în Moldova au jucat, fără îndoială, şi clădirile mănăstirilor catolice, deşi unele din ele - de exemplu biserica din Bacău - fuseseră clădiri de lemn; la Baia se păstrează ruina unei biserici-sală gotice de piatră, din 1410.

Un monument-cheie pentru evoluţia arhitecturii religioase moldoveneşti trebuie socotit biserica Sf. Treime din Siret, de plan triconc, atribuită de tradiţie voievodului Sas, deci anilor 1354-1358. Particularităţile planului şi paramentul cu teracote apropie această biserică de modelele mai vechi din Ţara Românească, demonstrând originea comună a prototipului. Triconcul moldovenesc va evolua însă pe alte căi decât cel din Ţara Românească.

Etapele acestei evoluţii se pot urmări mai de aproape abia în perioada următoare, fiindcă din această vreme, dintre monumentele cu plan triconc, se păstrează numai ruine, ca de exemplu la mănăstirea Probota - atestată documentar în 1398 - la Humor - anterioară anului 1415 - sau la Vatra Moldoviţei - întemeiată în primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun. Pentru reconstituirea faţadelor acestor biserici e importantă constatarea folosirii cărămizilor smălţuite, de felul celor ce se mai văd încă în molozul ruinii de la Humor şi a celor descoperite la biserica veche a Mirăuţilor din Suceava (sfârşitul secolului al XIV-lea, ulterior refăcută) sau în săpăturile din Orheiul Vechi.

Pictura şi sculptura

Dacă evoluţia arhitecturii de piatră din Ţara Românească şi Moldova impune presupunerea formării unor şantiere de construcţie conduse de meşteri locali, aspectele eterogene ale sculpturii în piatră - întrebuinţată, de altfel, numai ocazional - dezvăluie prezenţa unor pietrari străini, fapt pe care îl dovedesc şi unele ştiri documentare de mai târziu.

Alături de mormântul lui Radu I de la Curtea de Argeş, împodobit cu vechiul motiv al arborelui sacru oriental, şi de decorul faţadelor de la biserica mănăstirii Cozia, compus din împletituri şi din motive vegetale, stilizate în forme îndeaproape înrudite cu cele georgiene, apar, pe chenarul lespezii lui Nicolae Alexandru din Câmpulung, vrejuri specific bizantine. În schimb, lespedea zisă a lui Radu Negru de la Curtea de Argeş (acum la Muzeul de artă al României), cu reprezentarea figurii defunctului, trădează un model transilvănean, în genul lespezii comitelui sas Laurenţiu din Câmpulung, din 1300.

Rolul picturii a fost incomparabil mai important decât acela al sculpturii. E neîndoielnic că bisericile de piatră fuseseră zugrăvite în interior, dar numai la Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Argeş s-a mai păstrat un ansamblu bogat de asemenea picturi. Dispoziţia iconografică corespunde programului liturgic, iar faza de evoluţie stilistică e conformă cu pictura bizantină şi sârbească din sfertul al doilea al veacului al XIV-lea.

E vorba de o perioadă în care arta figurativă din Constantinopol („şcoala palatului”) şi din centrele dependente de capitală încearcă o înviorare a schemelor hieratice, prin animarea tematicii cu ajutorul unor momente anecdotice, menite să creeze o ambianţă mai umanizată. Aceste elemente nu sunt însă rezultatul observării directe a naturii, ci împrumuturi din miniaturile paleocreştine, păstrate în manuscrisele bibliotecii imperiale din Constantinopol. Astfel şi în picturile din Argeş reapare într-o serie de scene tipul antic roman, alături de copilaşii neastâmpăraţi care populaseră odinioară şi ilustraţiile alexandrine. Numai în portretul ctitorului artistul a încercat să redea câteva trăsături notate după realitatea veacului al XIV-lea, respectând şi costumul de cavaler.

Pe lângă prezenţa acestui stil, transmis Ţării Româneşti probabil prin intermediul sârbesc, întâlnim în pronaosul bisericii de la Cozia şi fragmente dintr-o pictură tributară curentului mănăstiresc, mult mai hieratică şi mai severă, databilă, pe baza inscripţiei, în 1386. Influenţa „şcolii palatului” pătrunde şi în Moldova, după cum o dovedeşte o icoană provenind probabil din racla moaştelor Sf. Ioan cel Nou, aduse la Suceava în 1402.

Din picturile murale care decoraseră o capelă a cetăţii de scaun din Suceava - atribuite perioadei lui Alexandru cel Bun - s-au găsit doar unele fragmente, din care nu se poate desprinde altceva decât faptul că nimburile sfinţilor fuseseră executate din foiţă de aur. Documentele vremii completează această lacună în materialul arheologic, amintind numele unor zugravi, ca Ştefan, Nichita şi Dobre; ele arată, pe de o parte, că zugravii moldoveni din vremea lui Alexandru cel Bun decorau nu numai biserici, ci şi case domneşti-prin urmare exista şi o pictură murală cu caracter laic-iar pe de alta aflăm despre retribuţia însemnată pe care o primeau pentru opera lor, fiindcă lui Ştefan i se dăruieşte o moară, iar celorlalţi două sate.

Artele decorative

În vremea aceasta, pictura era chemată să împodobească şi opera caligrafilor. Modelele iniţiale provin tot din ambianţa bizantină, de data aceasta însă prevalent din cea mănăstirească. O componenţă provincială mai greu de identificat e reprezentată de chenarele şi iniţialele evangheliarului caligrafiat de călugărul Nicodim în 1404-1405 (azi la Muzeul de artă al României), în timp ce opera monahului Gavril de la mănăstirea Neamţ, căruia i se datorează, între altele, evangheliarul din 1429 (acum în biblioteca Bodleiana din Oxford) regăsim, în reprezentarea evangheliştilor, un model bizantin-athonit, iar în iniţiale, elemente decorative armeneşti. Modelul creat de monahul Gavril a rămas apoi pilduitor pentru evoluţia manuscriselor moldoveneşti din faza următoare.

În mănăstiri şi - fără îndoială - şi la curţile domneşti şi boiereşti, se executau ţesături şi broderii, menite să decoreze interioarele; cele mai de preţ erau destinate cultului. Ca modele vor fi servit la început broderiile aduse din ambianţa bizantino-balcanică şi din această categorie fac parte epitaful de la Cozia (1396) şi epitaful Euthymiei şi Eupraxiei din Muzeul mănăstirii Putna. La acestea se adaugă şi câteva odăjdii ale mănăstirii din Tismana, datate în ultimele decenii ale veacului al XIV-lea. Între primele broderii ale atelierelor moldoveneşti amintim un epitaf din 1428 (acum în Muzeul din Liov), epitrahilul cu portretele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale Marina şi epitaful egumenului Siluan de la mănăstirea Neamţ (1437).

Operele de argintărie aparţin în parte artei băştinaşe, formată prin legături cu centrele din Balcani şi din Rusia de sud. Din categoria obiectelor care ilustrează acest aspect fac parte unele podoabe descoperite în cimitirele din Moldova, precum şi unele obiecte legate de cult, ca, de pildă, ferecătura evangheliarului lui Nicodim (Muzeul de artă al României). În schimb, alte obiecte sunt produse ale atelierelor transilvănene şi poartă pecetea stilului gotic. Între piesele mai reprezentative, care pot fi puse în legătură cu argintarii transilvăneni, menţionăm paftaua zisă a lui Radu Negru din mormântul de la Curtea de Argeş, databilă din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, şi ferecătura evangheliarului dăruit de Laţcu Cândea, în 1435-1436, mănăstirii Neamţ.

Arta în perioada centralizării statului

Dezvoltarea meşteşugurilor şi - în legătură cu acestea - a târgurilor şi oraşelor, centralizarea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească, creează o bază mai largă pentru evoluţia artistică, evoluţie care atinge acum apogeul. Etapa aceasta se oglindeşte deosebit de limpede în numeroasele monumente moldoveneşti. Aci distingem mai întâi o perioadă de dezvoltare a arhitecturii militare şi apoi-în funcţie de colaborarea bisericii la acţiunea lui Ştefan cel Mare - o înflorire remarcabilă a arhitecturii eclesiastice.

Arhitectura

Necesitatea de a se asigura puncte de sprijin militare determină înnoirea şi amplificarea cetăţilor existente (Cetatea Albă, Chilia, Neamţ etc.) şi crearea altora noi (Orheiul Vechi). În urma distrugerilor pricinuite de incursiunile turceşti şi polone, se reface cetatea Hotinului şi, mai ales, cetatea de scaun din Suceava, căreia i se adaugă o curte exterioară, cu bastioane semicilindrice, şi un şanţ nou, îmbrăcat în piatră.

Ceva mai târziu, la 1543, cetatea de pământ din Soroca e reconstruită în piatră de către Petru Rareş, cu colaborarea meşterilor bistriţeni. Cel puţin în parte fuseseră fortificate şi mănăstirile mai importante, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele adăposteau şi case domneşti, cum se mai văd şi azi la Bistriţa şi Probota. Exemple ale acestor întărituri se găsesc, între altele, la Putna (turnul tezaurului din 1481) şi la Moldoviţa (curtine şi câteva turnuri din 1532).

Despre arhitectura orăşenească - clădiri domneşti şi boiereşti - avem unele ştiri documentare şi urme arheologice, dar cercetările nu au făcut încă posibilă reconstituirea lor; nici despre aspectul incintei de întărituri ale capitalei Moldovei, Suceava, compuse din val cu palisade, nu aflăm decât dintr-o descriere a evenimentelor din 1476. În schimb, însuşirile tehnice şi artistice ale arhitecturii moldoveneşti apar limpede în domeniul construcţiilor bisericeşti, fiindcă acestea se păstrează în număr relativ mare, îngăduindu-ne să urmărim evoluţia, să distingem mai multe tipuri cu o serie de variante şi să facem chiar o deosebire tipologică între ctitoriile domneşti şi cele boiereşti.

În mod obişnuit, bisericile boiereşti mai vechi par a fi fost construcţii de lemn; primele biserici de piatră cunoscute (ctitoria lui Vitold din Lujeni, după 1452, a lui Şendrea din Dolheştii Mari, înainte de 1481 etc.) fac parte din categoria bisericii-sală, un tip care apăruse încă din perioada precedentă şi în celelalte ţări româneşti şi despre care se poate afirma că prezintă legături strânse cu arhitectura de lemn.

Din acest punct de vedere, e deosebit de interesantă varianta cu pronaosul poligonal (fundaţiile unei biserici din Orheiul Vechi şi biserica marelui logofăt Tăutu din Bălineşti, terminată în 1499). Varianta aceasta e frecventă în ambianţa celor mai vechi biserici de lemn păstrate în Moldova (secolul al XVII-lea) şi e semnificativ că ea apare la fel şi în fundaţiile de piatră ale unei capele de lemn a cimitirului din Suceava, aparţinând veacului al XVI-lea.

La ctitoriile domneşti precumpăneşte folosirea planului triconc, întâlnit încă din perioada precedentă la Siret. Seria acestora începe cu biserica mănăstirii Putna, zidită în anii 1466-1470, reclădită de Gheorghe Ştefan şi Istratie Dabija (terminată în 1662), respectându-se, probabil, planul iniţial. Bisericile păstrate datează toate din perioada de apogeu a domniei lui Ştefan cel Mare. Printre monumentele mai cunoscute, care marchează totodată şi etape ale evoluţiei, amintim bisericile din: Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), Sf. Nicolae din Popăuţi-Botoşani (1496) şi biserica înălţării din mănăstirea Neamţ (1497).

În mod obişnuit, planul acestor biserici se compune dintr-un pronaos, o navă cu abside laterale şi un altar; la Putna şi la mănăstirea Neamţ întâlnim şi câte o gropniţă, la care se adaugă la Neamţ şi un exonartex. Planul dobândeşte astfel un aspect alungit, cu încăperi înşirate de la vest spre est, corespunzând unui principiu spaţial adiţional, probabil şi el o moştenire a concepţiilor care stau la baza arhitecturii de lemn.

Deosebit de interesante sunt bolţile acestor clădiri, turla navei fiind aşezată pe un sistem de arcuri treptate, pe care unii cercetători au încercat să-l explice printr-un împrumut din arhitectura armenească, pe când alţii văd şi aici o adaptare a metodelor de construcţie derivate din arhitectura de lemn. În sensul ultimei ipoteze, sistemul introdus de meşterii moldoveni e chemat sa rezolve în mod original problema stabilităţii bolţilor şi constituie o soluţie paralelă, dar deosebită de cea realizată în Ţara Românească, la Vodiţa II.

Consecvenţa care se observă în evoluţia constructivă a bisericilor moldoveneşti demonstrează existenţa unor organizaţii de şantiere locale, cu tradiţii proprii. În perioada lui Ştefan cel Mare, alături de zidarii-constructori băştinaşi, apar însă la monumentele mai de seamă şi pietrari străini, probabil poloni. Lor li se atribuie construirea câtorva clopotniţe (la Sf. Nicolae din Popăuţi, 1496, la Sf. Ioan din Piatra Neamţ, 1497), precum şi introducerea contrafortului gotic, care, însă, în Moldova nu e folosit în sens structiv, ci mai ales ca un element de articulare a faţadelor. Dar intervenţia principală a acelor pietrari se recunoaşte în plastica decorativă; ei împământenesc în Moldova portalurile şi ferestrele gotice, imitate mai apoi şi de meşterii locali.

Paramentul de piatră brută, alternată cu cărămidă e, în schimb, un procedeu adoptat din ambianţa balcanică, la fel ca şi articularea faţadelor prin arcade oarbe, la care se adaugă însă brâurile de firide şi ocniţe dispuse sub cornişe şi folosirea cărămizilor şi a discurilor smălţuite - acestea din urmă adeseori decorate şi plastic - îmbrăcând clădirea într-o haină de culori, distribuite cu discreţie şi cu o alternare a culorilor intenţionat neregulată, pentru a se evita accente prea pronunţate. Astfel, şantierele de construcţie din vremea lui Ştefan cel Mare au dezvoltat treptat un tip de biserică foarte caracteristic, cu o articulare bogată a acoperişurilor, dominate de turla înaltă. Dintre monumentele primei jumătăţi a veacului al XVI-lea care continuă această tradiţie amintim biserica Sf. Gheorghe din Suceava (1514-1522) şi cea construită de Petru Rareş la mănăstirea Probota (1530).

În ultimul deceniu al veacului al XV-lea apăruse însă şi o altă variantă: biserica de tip mixt. Planul acesteia corespunde în principiu bisericii-sală (biserica din Borzeşti, 1493-1494), în timp ce sistemul de boltire e împrumutat de la clădirile de tip triconc. Uneori apar uşoare arcuiri în pereţii laterali ai navei, evocând absidele laterale (biserica mănăstirii Dobrovăţ, 1503-1504). La biserica Sf. Ioan din Piatra Neamţ (1497), pereţii laterali ai navei primesc chiar o uşoară îngroşare în exterior, pentru a compensa nişa din interior.

E semnificativ că acest tip nou se răspândeşte atât prin ctitoriile domneşti, cât şi prin cele boiereşti, bucurându-se de o evoluţie îndelungată, cu numeroase variante. Astfel, la biserica lui Luca Arbore (1503) apare în faţada apuseană un spaţiu deschis, transformat la biserica logofătului Trotuşan din Părhăuţi (1522) într-un pridvor, pe care îl preiau apoi şi construcţiile cu plan triconc din vremea lui Petru Rareş, ca, de pildă, bisericile mănăstirilor Humor (1530) şi Moldoviţa (1532). Datorită legăturilor strânse cu Transilvania în vremea lui Petru Rareş, apar acum şi unele forme ale Renaşterii, cum sunt îndeosebi profilările unor tocuri de uşi şi ferestre, dar şi unele motive decorative, ca, de pildă, stema de la inscripţia votivă a bisericii Sf. Dumitru din Suceava (1535).

În Ţara Românească, procesul de centralizare nu a ajuns la o formă atât de închegată ca în Moldova, iar frământările complexe pricinuite de tensiunea din interior şi de intervenţiile străine nu au fost prielnice dezvoltării artistice. Abia din perioada lui Radu cel Mare şi a lui Neagoe Basarab cunoaştem monumente de arhitectură de o valoare deosebită, care ne permit, totodată, să constatăm continuitatea evoluţiei. Un exemplu e biserica mănăstirii Dealu (1500), o clădire de tip Vodiţa II, având însă o siluetă îmbogăţită prin introducerea a două turle secundare. Participarea unui pietrar georgian - care vine însă dintr-un şantier turcesc - e atestată prin calitatea decorului din faţada vestică şi prin metoda de a profila bolţarii.

Un asemenea pietrar a condus şi reclădirea vechii catedrale din Curtea de Argeş, terminată în 1517. Cea mai importantă inovaţie o constituie aci introducerea pronaosului larg, care va deveni apoi model pentru numeroase alte biserici din Ţara Românească. Caracteristică e şi sculptura decorativă care acoperă întreaga faţadă, cornişele şi cele patru turle cu motive georgiene şi arabo-turceşti. Cu un pridvor vast a fost înzestrată şi vechea mitropolie din Târgovişte (târnosită în 1519), dovadă că şi în Ţara Românească, la fel ca şi în Moldova, se simţea nevoia de a amplifica spaţiul. Prea puţin ni s-a păstrat din numeroasele clădiri ale Craioveştilor, ridicate în această perioadă - de pildă la Craiova şi la mănăstirea Bistriţa - care au marcat, totuşi, un moment important în evoluţia arhitecturii.

Dintre clădirile ceva mai târzii, amintim doar reconstrucţia bisericii de la mănăstirea Tismana (1541-1542) şi, mai ales, a bisericii de la Snagov, databilă fie în vremea lui Neagoe Basarab, fie în 1540. Caracteristică e potenţarea influenţei athonite, manifestă în planul în cruce greacă cu abside laterale. Totodată se constată folosirea exclusivă a cărămizii ca material de construcţie, material care va predomina în arhitectura Ţării Româneşti abia de pe la mijlocul veacului al XVI-lea înainte.

Sculptura şi pictura

Ca şi în trecut, sculptura rămâne prevalent decorativă. Alături de variantele motivului bizantin al palmetei, precumpănitoare pe lespezile din necropola domnească de la biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi-executate în anii 1479- 1480, din ordinul lui Ştefan cel Mare, pentru a eterniza memoria membrilor familiei domnitoare - apar, pe mormintele de la mănăstirea Putna (lespezile de pe mormântul lui Ştefan cel Mare şi al doamnei Maria de Mangop), influenţe răzleţe ale goticului târziu şi ale Renaşterii. În Ţara Românească predomină motive de împletituri geometrice, derivate din decorul arhitectonic (lespedea lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş). Relaţii mai complexe cu arta Europei orientale vădesc călăreţul de pe lespedea lui Radu de la Afumaţi (1529) şi canaturile de lemn de la mănăstirea Snagov (1453).

O evoluţie deosebită înregistrează în perioada aceasta pictura murală bisericească. Picturile mai vechi - de exemplu cea din Lujeni - dezvăluie, alături de relaţii cu arta balcanică, şi prezenţa unor influenţe din Ucraina subcarpatică. Treptat se cristalizează o tipologie iconografică moldovenească, ale cărei etape le găsim în bisericile din Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Gheorghe din Hârlău.

Caracteristică e dispoziţia logică şi clară a decorului, care ţine seamă, totodată, de structura arhitectonică, cu teoria (şirul) de sfinţi în partea inferioară a pereţilor, cu friza de mijloc rezervată istorisirii Patimilor, cu rândul de medalioane cu busturi de sfinţi care delimitează partea superioară a pereţilor şi cu dispunerea câtorva scene principale în bolţi. Altarului îi sunt rezervate scenele dogmatice, Iar în pronaos şi nartex se povestesc vieţile sfinţilor (menologul). Fireşte că ordonanţa aceasta nu e rigidă şi îndeosebi în bisericile-sală şi în cele de tip mixt programul trebuie să sufere unele modificări şi reduceri.

Evoluţia stilistică înregistrează cu o sensibilitate deosebită aspiraţiile noi spre forme mai umanizate. Faza hieratică bizantină se întâlneşte încă la Pătrăuţi, forme plastice mai subliniate la Sf. Nicolae din Popăuţi, mişcare mai animată la bisericile din Bălineşti şi Arbore şi o tratare mai epică la Sf. Gheorghe din Hârlău, Sf. Nicolae din Dorohoi şi la Sf. Gheorghe din Suceava. În aceste picturi se recunosc relaţii cu şcoala italo-cretană, confirmate şi de ştirea despre prezenţa în Moldova a unui pictor veneţian, pe la 1500. Interesul pentru actualitate îşi găseşte deocamdată cea mai limpede expresie în portretele ctitorilor, o temă care îl obligă pe zugrav să reţină cel puţin câteva din trăsăturile individuale ale personajului reprezentat şi să redea costumele de paradă, purtate cu ostentaţie de ctitori.

Unele reflexe ale evoluţiei picturii moldoveneşti se pot constata în picturile din Ţara Românească, deşi acestea din urmă sunt mai puţin atinse de curentele inovatoare. Calitatea hieratică îşi găsise în biserica episcopală din Curtea de Argeş o expresie suplă; alte ansambluri se mai văd la Stăneşti (1537) şi îndeosebi în bolniţa mănăstirii Cozia (1543), unde portretul spătarului Stroe se distinge printr-o caracterizare vioaie. Din categoria picturilor hieratice fac parte şi o serie de icoane zugrăvite pentru doamna Despina, soţia lui Neagoe Basarab, păstrate acum în Muzeul de artă al României din Bucureşti.

În Moldova, preferinţa pentru policromia arhitecturii - care îşi găsise o expresie în teracotele smălţuite - duce cu timpul la aplicarea picturii murale pe faţadele bisericilor. Cu toate că picturile acestea au suferit mult în cursul timpului, ele dau dovadă de o măiestrie excepţională în mânuirea tehnică a frescei. Probabil încă din vremea lui Ştefan cel Mare se experimentase zugrăvirea exteriorului (de exemplu, la Voroneţ, se văd urme pe peretele pronaosului, acum ascunse în pod), dar una dintre primele realizări integrale a unui astfel de decor se păstrează pe faţadele bisericii mănăstirii Humor, unde pictura a fost executată curând după terminarea construcţiei (1530).

Biserica devine astfel un chivot uriaş, prezentând o vastă desfăşurare de teme dogmatice, apocrife şi narative, tratate totodată cu mult simţ pentru valoarea lor decorativă. Simptomatică e predominarea temei ierarhiilor cereşti, oglindind concepţiile social-politice ale societăţii feudale. Evoluţia acestei picturi - care atinge apogeul către mijlocul veacului al XVI-lea, la Moldoviţa (1537) şi Voroneţ (1547) - a fost explicată în parte prin influenţe apusene; e cazul să subliniem, însă, că în ambianţa Renaşterii nu întâlnim decât picturi de faţadă decorative, uneori şi numai parţiale, în orice caz cu un conţinut şi cu caractere stilistice deosebite de picturile religioase moldoveneşti, motiv pentru care evoluţia poate fi socotită specifică şi caracteristică Moldovei.

Artele decorative

Activitatea cultural-religioasă a mănăstirilor moldoveneşti se reflectă în marele număr de manuscrise împodobite cu vignete şi cu pagini rezervate reprezentării câte unui evanghelist. Multe din aceste manuscrise fuseseră executate în vechiul scriptoriu din Neamţ, alături de care luase însă fiinţă şi un atelier la Putna. Din acest atelier provin şi o serie de lucrări destinate să fie trimise în dar mănăstirilor ortodoxe de peste hotare, îndeosebi celor de la Athos.

Elementele decorative derivă în principiu din opera călugărului Gavril de la Neamţ, alături de care se resimt însă şi unele influenţe orientale, de pildă în evangheliarul mănăstirii Zograf de la Athos (acum în Biblioteca Naţională din Viena), executat de călugărul Filip, în 1502. Una din cele mai frumoase lucrări se datorează călugărului Nicodim, un evangheliar din mănăstirea Humorului (1473), acum în muzeul mănăstirii Putna, împodobit cu o pagină votivă în care apare şi portretul lui Ştefan cel Mare.

Mult mai puţine ştiri avem despre miniaturile din Ţara Românească. Unele manuscrise, ca, de exemplu, evangheliarul postelnicului Mareea (azi la Muzeul de artă al României), prezintă vignete de tipul celor curente în Moldova; alte manuscrise din veacul al XVI-lea (de pildă manuscrisul slav nr. 193 din Biblioteca Academiei Române) erau înzestrate cu ilustraţii care derivă dintr-o sursă de formare bizantină, deosebită de cea împământenită mai înainte în scriptoriile moldoveneşti.

Argintăria şi broderia

Evoluţia argintăriei, cunoscută şi în perioada aceasta mai bine prin lucrările destinate liturghiei, se înscrie mai întâi în ambianţa băştinaşă, dezvoltată din premisele perioadei precedente, după cum o ilustrează o serie bogată de panaghiare şi de ferecături de evangheliare muntene şi moldovene. Un punct culminant prin calitatea modelării figurilor şi a bordurii florale prezintă ferecătura unui evangheliar de la mănăstirea Neamţ (azi la Muzeul de artă al României), databil, în funcţie de manuscris, din anul 1512.

Mânuirea iscusită a filigranei o dovedesc câteva ripide, una dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu de la Athos (1488), alte două aflându-se la Putna (1479), în al cărei atelier s-a executat o mare parte din argintăriile mai de seamă. Nu lipsesc nici argintăriile lucrate în atelierele meşterilor din Transilvania. Cel mai de seamă obiect din această categorie e chivotul dăruit de Neagoe Basarab mănăstirii Dionisiu de la Athos, purtând data 1514-1515. Un alt chivot, cu numeroase elemente gotice, dar într-o transpunere care ar putea indica mâna unui meşter muntean, e cel dăruit de fraţii Craioveşti mănăstirii Bistriţa în primii ani ai veacului al XVI-lea.

O imagine deosebit de vie despre dezvoltarea broderiilor luxoase, destinate cultului, oferă colecţia cu totul excepţională a muzeului mănăstirii Putna, un material care permite urmărirea evoluţiei atelierelor moldoveneşti, în funcţie de relaţiile mai vechi cu Bizanţul şi apoi cu broderiile moscovite. Faza iniţială e ilustrată de acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, executat curând după 1477.

Alături de numeroase patrafire, epitafe, aere şi altele, se găsesc perdele preţioase de iconostas, atât din vremea lui Ştefan cel Mare, cât şi a lui Bogdan al III-lea. În broderiile Ţării Româneşti provenite de la mănăstirea Govora, căreia i-au fost dăruite de Radu cel Mare, se recunosc încă tradiţiile perioadei precedente. Activ e apoi un atelier aflat în slujba Craioveştilor, din care provin broderiile mănăstirii Bistriţa (acum în Muzeul de artă al României din Bucureşti), iar o descoperire recentă ne permite să apreciem şi calitatea deosebită a broderiilor executate pentru Neagoe Basarab (epitaful din Orujeinaia Paiaţa, Moscova).

Apogeul artistic atins în această perioadă de Moldova şi Ţara Românească îşi găseşte o expresie semnificativă şi în expansiunea artei acestor ţări dincolo de hotarele lor, şi anume nu numai înspre Transilvania, lucru ce era de aşteptat, având în vedere legăturile strânse dintre cele trei ţări româneşti, dar şi înspre Peninsula Balcanică şi chiar mai departe, spre Orientul Apropiat.

Dacă relaţiile cu Muntele Athos au favorizat pătrunderea unor motive arhitectonice în Ţara Românească, avem în schimb ctitorii româneşti în Lopuşnia (Serbia), o biserică datorată lui Radu cel Mare şi marelui pârcălab Gherghina (1501), picturi murale cu portretul aceluiaşi Radu cel Mare la Kremikovski (Bulgaria), alături de obiecte de argintărie, de broderii liturgice şi manuscrise la Athos şi în alte centre. Acţiunea de sprijin politic şi economic desfăşurată de domnii munteni şi moldoveni în folosul popoarelor şi instituţiilor ortodoxe din Balcani a fost dublată printr-o acţiune culturală şi artistică corespunzătoare.

Check Also

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …