Aron Densuşianu

Aron Densuşianu (19 noiembrie 1837, Densuş, judeţul Hunedoara - 15 septembrie 1900, Iaşi) - poet, traducător şi istoric literar. Fiu al Sofiei (născută Popovici) şi al preotului Bizanţiu (Vizantie) Pop din Densuş şi frate cu Nicolae Densuşianu, Densuşianu începe şcoala primară la Haţeg (1846), apoi, între 1852 şi 1860, urmează gimnaziul din Blaj (profesorii de aici i-au schimbat numele din Pop în Densuşianu), iar între 1860 şi 1864, Academia de Drept din Sibiu. Din 1864 s-a stabilit ca avocat la Făgăraş, devenind conducătorul opoziţiei politice din localitate.

Activitatea publicistică, începută încă de când era la Blaj, la gazetele „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Amicul şcoalei”, „Aurora română”, cu articole politice, poezii, traduceri şi articole de critică literară, este continuată şi la almanahul „Muza românească”, la „Concordia”, „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Columna lui Traian”, „Transilvania” şi „Revista literară şi ştiinţifică”.

Din cauza persecuţiilor politice, trece la Braşov, unde scoate revista „Orientul latin” (1874-1875) împreună cu Teofil Frâncu şi Ioan Alexandru Lapedatu, în 1881 mutându-se definitiv la Iaşi. Ocupă aici Catedra de limba latină la Universitate şi, din 1883, şi pe cea de limba română, întemeiază în 1893 „Revista critică literară”, sprijinit de fratele său, Nicolae Densusianu, şi de fiul său, Ovid Densusianu. În publicistică, a mai semnat cu pseudonimele Radu Năsturel, Radu Calonfirescu, I. Corban şi N. Berca.

Densuşianu a fost unul dintre primii critici de profesie din literatura română, asupra căreia s-a aplecat cu perseverenţă şi convingere. Bun cunoscător al literaturilor clasice, a practicat o critică doctă, profesorală, analitică, subminată însă de lipsa de gust. La 1868 şi-a început în „Federaţiunea” seria articolelor critice. Curând se angajează însă într-o polemică dură cu Titu Maiorescu şi gruparea junimistă, dispută reluată peste două decenii şi din care a ieşit categoric înfrânt.

Principalele sale studii, adunate în volumul Cercetări literare (1887), sunt dedicate creaţiei lui Ion Budai-Deleanu (Densuşianu a relevat, primul, valoarea Ţiganiadei), lui Andrei Mureşanu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri. Analizele, deşi emise pe un ton savant, sunt rudimentare şi suferă de dogmatism estetic, dar au meritul de a fi primele exegeze amănunţite, monografice - urmărind „ideile” şi „forma” - asupra unor scriitori de valoare.

Dimitrie Bolintineanu, socotit poet genial, şi Andrei Mureşanu, pentru care a avut un adevărat cult, sunt elogiaţi fără măsură, în opoziţie cu Grigore Alexandrescu şi, mai ales, cu Vasile Alecsandri, contestaţi îndeosebi pentru neglijenţe formale. Polemicile cu Titu Maiorescu vădesc un critic familiarizat cu estetica germană, dar lipsit de aptitudini speculative. Expunerea este lipsită de stil. Tonul familiar sau, dimpotrivă, pedant degenerează repede în trivialităţi sau injurii.

Perspectiva deformată asupra scriitorilor reprezentativi domină şi Istoria limbei şi literaturei române (1885), care rămâne prima lucrare serioasă, informată, de acest gen, în cultura română. Ca şi într-o altă încercare memorabilă de sinteză, anterioară (Regenerarea literaturei române), pornind de la ideea că formarea literaturii române a fost subordonată unor obiective culturale şi naţionale, Densuşianu urmăreşte, cu inexactităţi şi confuzii, dezvoltarea limbii române, literatura populară, literatura bisericească, istoriografia, literatura propriu-zisă, făcând şi o periodizare, în bună parte judicioasă.

În ediţia a doua a cărţii (1894), introduce un capitol despre Eminescu, în care înşiră afirmaţii aberante despre lirica poetului, văzută ca expresie confuză a unui spirit bolnav şi dezechilibrat. Obtuzele atacuri împotriva lui Eminescu, începute cu mulţi ani în urmă şi reluate în „Revista critică literară” (Literatură bolnavă, 1894), au dus la compromiterea definitivă a lui Densuşianu ca istoric şi critic literar, consfinţită, încă din 1886, de execuţia severă a lui Titu Maiorescu (În lături!).

Densuşianu a fost adeptul unei literaturi naţionale, în sensul întemeierii ei pe mitologia şi creaţia populară. A scris numeroase studii şi articole (cuprinse, unele, în Cercetări literare, altele, apărute ulterior în „Revista critică literară”), despre datini şi credinţe populare, însă cercetările sale etnografice şi folclorice, foarte documentate, cuprind explicaţii şi interpretări contradictorii.

A cules şi publicat poezii populare, printre care şi o variantă a Mioriţei, de o autenticitate contestabilă. Densuşianu a cerut insistent poeţilor o epopee naţională care să valorifice mitologia românească şi trecutul istoric. Pledoaria pentru epopee era anacronică, dar interesul său pentru cele mai diverse forme ale creaţiei populare a stimulat cercetări valoroase.

Densuşianu a fost un poet fecund, cult, însă lipsit de talent. A scris nenumărate poezii, din tinereţe până la sfârşitul vieţii, adunate în parte în volumele Hore oţelite (1892) şi Valea vieţii (1892). În tradiţia literară a Ardealului şi având ca model pe Andrei Mureşanu, a compus multe versuri patriotice şi sociale (unele direct legate de anumite evenimente politice şi naţionale). Fără valoare sunt şi poeziile de dragoste, manieriste, înecate într-o retorică sentimentală.

A compus şi o epopee în douăsprezece cânturi, Negriada (I-II, 1879-1884), închinată întemeierii Ţării Româneşti de Negru Vodă. Având ca model apropiat Eneida lui Vergiliu şi poemele lui Tasso şi Dante, el a încercat să reconstituie, fără a izbuti, o mitologie naţională, în care eroi şi divinităţi din folclorul românesc (Negru Vodă, Dochia, Sf. Vineri etc.) se întâlnesc cu personaje din mitologia latină sau cu altele, inventate de autor. Lipsită de unitate, epopeea este hibridă şi greoaie, fără suflu poetic.

În manieră clasicistă a scris o tragedie în versuri, în cinci acte, Optum (1897). Acţiunea este plasată în anul 1031 d.Hr., la Curtea domnului Timişanei. Personajele, puse în situaţii dramatice neverosimile, declamă emfatic şi fără convingere. A mai compus câteva poeme dramatice, rămase în manuscris, nefinisate.

Densuşianu a tradus Arta poetică a lui Horaţiu (1882), versuri din Camoes, capitole din Dante (Paradisul pământesc) şi Torquato Tasso (Ierusalimul liberat) şi poezii din Silvio Pellico şi Giacomo Leopardi. Traducerile din poeţii italieni sunt stângace, într-un limbaj neexpresiv. Fragmentele traduse din Eneida lui Vergiliu şi din Filipicele lui Cicero au rămas, de asemenea, în manuscris.

Opera literară

  • Suveniri şi impresiuni de călătorie, 1865, 1866;
  • Starea criticei literare la romani, 1868;
  • Poeziile lui George Sion, 1868;
  • Regenerarea literaturei romane, 1874;
  • Românii şi maghiarii, Braşov, 1875;
  • Studie asupra poeziei populare române, 1876;
  • Să ne cunoaştem! (Răspuns d-lui C. Bariţiu), Braşov, 1879;
  • Negriada, I-II, Bucureşti, 1879-1884; ediţie îngrijită şi prefaţă de Georgeta Antonescu, Cluj Napoca, 1988;
  • Aventuri literare, Bucureşti, 1881;
  • Din razele coroanei, Bucureşti, 1881;
  • Câteva observări la raportul d-lui Nicolae Quintescu asupra „Negriadei” înaintat Academiei Române, Bucureşti, 1881;
  • Semo sancus şi Sâmbele. studiu de mitologie comparată, Bucureşti, 1882;
  • Istoria limbei şi literaturei române, Iaşi, 1885; ediţia II, Iaşi, 1894;
  • Cercetări literare, Iaşi, 1887;
  • Hore oţelite, Bucureşti, 1892;
  • Valea vieţei, Iaşi, 1892; ediţie îngrijită şi introducere de Georgeta Antonescu, Cluj Napoca, 1983;
  • Colindele şi himnele vedice, 1893;
  • Studii şi notiţe despre cronicari români, 1893;
  • Refrenul colindelor, 1893;
  • O nouă cronică românească, 1893;
  • Terfarii (Studiu de mitologie comparată), 1393;
  • Teatrul la noi, 1893;
  • Literatură bolnavă, 1894, 1896;
  • Arghir ca mit şi tendinţă, 1895;
  • Epopeea noastră păstorească, 1895;
  • „Ţiganiada” şi „Trei viteji”, 1896;
  • O zi cu regele munţilor, 1896;
  • Criza literară, 1896;
  • Limba cultului la români înainte de epoca slavonă, 1897;
  • Din cronicari, 1897;
  • Tradiţiunea literară din Psaltirea Şcheiană, 1897;
  • Optum, ediţia II, Iaşi, 1897;
  • Poezii, în Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, Eminescu, 1971;
  • Cercetări literare, ediţie îngrijită şi introducere de Georgeta Antonescu, Cluj Napoca, 1983.

Manuscrise

  • Marina Floare-aleasă sau Triumful inocenţei, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 2.724;
  • Blăstemul deslegat, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 2.724;
  • Horea, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 2.723;
  • Dido, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 2.728;
  • Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 2.728.

Traduceri

  • Giovanni Boccaccio, Ospitalitatea remunerată sau Nunta risipită, 1863; Fiica regelui ca abate, 1863;
  • Dante Alighieri, Paradisul pământesc, 1865;
  • Kalidasa, Salcuntala (fragment), 1868;
  • Torquato Tasso, Ierusalimul liberat, 1869;
  • Giacomo Leopardi, La Italia, 1874;
  • Francesco Petrarca, Italia mea, 1874;
  • Alessandro Verri, Nopţile romane, 1875;
  • Silvio Pellico, Prinsoarea mea, 1875;
  • Horaţiu, Arta poetică, Iaşi, 1882.

Traduceri manuscris

  • Vergiliu, Eneida, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 2.735;
  • Salustiu, Războiul iugurtin, Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 4.924;
  • Cicero, Filipice (Cartea I), Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 4.924.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …