Aron Cotruş

Aron Cotruş (2 ianuarie 1891, Haşag, azi Loamneş, judeţul Sibiu - 1 noiembrie 1961, Long Beach, Statele Unite) - poet. Este fiul Anei (născută Isăilă) şi al lui Aron Cotruş, preot. Cotruş face liceul la Blaj şi Braşov şi un an la Facultatea de Litere din Viena. După ce îşi termină stagiul în armata imperială, aflat pe frontul italian (1916), se integrează în Legiunea Română; la încheierea păcii obţine un post în cadrul Legaţiei României la Roma (1919). În 1920 vine la Arad, centru în care în 1913 activase în redacţia gazetei „Românul”, apoi la Timişoara, unde e redactor al revistei „Banatul”.

În 1928 este angajat stagiar la Ministerul de Externe, apoi ataşat de presă la Milano (1929), iar din 1931, în aceeaşi calitate, în cadrul Legaţiei României la Varşovia. Rechemat la Bucureşti, în minister (1937), după 3 ani e promovat consilier de presă pe lângă Legaţia României la Madrid (1940-1945). După al doilea război mondial, oponent al regimului din ţară, rămâne în Spania, unde în 1954 editează, la Madrid, gazeta „Carpaţii”. Se autoexilează în Canada (1957) şi de acolo în Statele Unite ale Americii, în California.

Individualitate intens retorică, la Cotruş ideile, entuziasmele şi reprezentările se manifestă în mod tumultuos-colosal, într-o tensiune înaltă, virilă; pasiunile eruptive se suprapun parcă argumentelor, dictând în fapt liniile de forţă, marcând re­liefurile unei personalităţi clocotitoare. Constituente ale celulei proprii, astfel de trăsături, energetismul, dinamismul şi celelalte ţin, în parte, de filonul transilvan, justiţiar, combatant, vizionar.

De la primul volum, Poezii (1911), până să-şi găsească sunetul propriu, de portavoce a mulţimilor, de tribun şi moralist implicat în cotidian, lui Cotruş i-au trebuit două decenii. Iniţial, poetul filosofează sceptic, îşi etalează singurătatea, călătoreşte pe mare (în Grecia), jertfeşte erosului, e noctambul, copleşit de „doruri” şi obsedat de „cântec”. Notabile ca dicţiune, dintre textele de acum rămân doar câteva sonete.

Schim­barea de orizont din Sărbătoarea morţii (1915) ţinea de experienţa de front „în ţara în care curge sângele fierbinte”, mai pe scurt, în Italia; discursul abrupt, anticipând versurile de război ale lui Camil Petrescu, abundă în canonade de „negri monştri uriaşi”; film saturat de flăcări cât nişte „roşii munţi”, de fulgere şi bolizi, de tot atâtea elemente de spectacol.

Peste câţiva ani (1920), o plachetă, România, pandant la Sărbătoarea morţii, se constituia într-o disertaţie arborescentă, un fel de laudatio pigmentată cu interogaţii, cu apostrofe şi fragmente imnice şi nu mai puţin cu epitete stâncoase; ca punct de miră, toate converg într-un credo larg-umanitar, alăturându-se patetic mărturiilor lui Vasile Voiculescu şi Adrian Maniu, ale lui Demostene Botez şi ale altora, trecuţi şi ei prin furtuna răz­boiului. Că nu e loc pentru reculegere, se vede în fragmentele din Neguri albe (1920), inscripţii fără titluri, departajate prin cifre, făcând elogiul acţiunii. Tendinţa ieşirii dintre limite diferă, ca finalitate ontologică, de limbajul lui Blaga din Daţi-mi un trup voi munţilor ori din Dar munţii unde-s?

Altul e impulsul ascensional, privirile lui Cotruş (Către cer, Piscul) urmă­rind mai degrabă grandoarea, prometeismul, exteriorizarea eroică; întrebările lui, deloc dubitative, sunt ale unui personaj esenţialmente afirmativ, cu genunchi de „oţel” - ins destinat unor uimitoare gesta, hotărât să înlăture „glodul”, să opună ezitantului „poate” pe imperativul „trebuie”. Un drum, o „cărăruie” cu „troscoţel” şi „nalbe”, un „tren negru” gonind pe „şesul nesfârşit al gândului” orientează, aparent, spre con­templaţie; programul etic al poetului reclamă însă verbul ofensiv, strigătul în crescendo, apt să spargă „veacuri de zid”.

Câtă vreme Copacul (întocmai invocat într-un sonet barbian) vrea să atingă cerul, omului-om, bătut de „toate ploile”, muşcat de „toate vânturile”, îi stau bine sfidarea, cutezanţa: „Piciorul meu a încercat să-şi urce glodul gliei pământeşti / Pe himalaia celor mai înalte îndrăzneli” (Tinereţe). Se poate identifica aici o idee-temă dezvoltată în modulaţii diverse: „O, munte, tu, biserica, moşia, casa mea, / «Zgârie-cerul» meu [...] / Pe culmea ta-n nemărginire mă dezmărginesc” (Spre culmi). Şi, în acelaşi spirit: „Sătul de ale şesurilor bucurii mărunte, / Când urc pe munţii lor, mă simt un munte” (În robia lor) ori: „Eu m-am născut să mă dărui / Oricând şi orişicui” (Mă ştiu). Sau acest mândru îndemn: „Mută munţii uriaşi din calea zărilor, - / de poţi!”

După Goga, Cotruş este al doilea poet tribun reprezentativ provenind din Transilvania: mai vârtos, mai puţin atins de „jalea” contemporanului său. Plachetele Versuri (1925) şi În robia lor (1926), centrate pe ideea de mesianism, într-o retorică expresionistă - în care eul exacerbat e comparabil cu vibrantul „noi” al lui Goga -, sunt în acest sens edificatoare.

Alte câteva plachete - Mâine (1928), Printre oameni în mers (1933) şi Minerii (1937) - probează că, salutând cu Whitman Firul de iarbă, trimiţându-şi „gândul departe”, întrezărind „Reşiţe noi cu coşuri pân-la cer”, loco­motive „cum n-au mai fost pe pământ / pentru graba aspră a puterniciei româneşti”, poetul nu era străin de tendinţele prospective ale avangardei europene. Profet cu „vrere dârză”, îl însufleţesc proiecte enorme, vizând „Lăcaşe sfinte ale muş­chilor şi ale creierului: / Romele, / Parisurile, / New Yorku-rile / izbânzilor româneşti de mâine!” Verbul lui se vrea exhortativ, oracular, liturgic. Prin infuzie de forţe proaspete, „sili-vom grâul românesc să crească, / înalt şi plin” (Aicea suntem!...).

Despărţirea de spaţiul natal, de Blajul erudit (Oraşul copilăriei) - „somnoros”, „frumos, fantastic şi nepri­ceput” - se face fără regretele lui Goga şi Blaga, mitologia de acum a lui Cotruş tinzând spre aeroplan şi uzine (titlul în fabrică se repetă); paşii i se împart între realităţi contrastante. Ceva din grafica expresionistă a unor Georg Grosz şi Franz Masereel, vibraţii din Ţara de piatră a lui Geo Bogza se reactivează în rostirea lui Cotruş, eşuând nu o dată în redundanţă, în clişee şi poncife. Fie pe latura monumentalizantă, fie pe cea polemică (violent antiburgheză), notaţii aparţinând registrului vânjos, utilizat intens, sfârşesc în manierism şi imoderaţie.

Pe răzvrătitul Horia (văzut ca personaj congener), poetul îl invocase de câteva ori, înainte de placheta cu acest titlu (1935), operă de rezistenţă, graţie căreia Cotruş nu poate lipsi din antologii. Profilat în dimensiuni mitice, Horia (ca precedent, cel eminescian: „Horia pe-un munte stă călare...”) a intrat în fondul activ al poeziei noastre, unii citând primele versuri ca şi cum s-ar vorbi de Luceafărul: „de jos / te-ai ridicat drept, pietros, viforos, / pentru morţi, / pentru cei săraci şi goi, pentru toţi / şi-ai des­picat în două istoria, - / ţăran de cremene / cum n-a fost altul să-ţi semene, / Horia!”

Energice linii finale actualizează, în fapt, un simbol, fraza având un aer encomiastic vaticinar: Horia „uriaş domn”, Horia în „cămaşă-nsângerată”, Horia statuie de piatră, Horia pedepsind „mişelnici tâlhari”, un Horia innumerabil, „însutit” şi „înmiit”, multiplicat în suflete de iobagi, un Horia biruind pe Iosif-împăratul; iată reliefuri complementare, chipuri de inspirat poliptic narativ. Din tot ce s-a scris despre nemuritorul transilvan, nimic nu egalează poemul lui Cotruş.

Cu exact aceeaşi instrumentaţie verbală, nu şi cu rezultate similare, nereuşind să focalizeze efectele parţiale, e construit un alt poem-omagiu: Eminescu... (1939); de reţinut doar torentul de metafore hiperbolizante în cadenţe de acatist, autorul Luceafărului fiind „faur de poduri de aur / peste furtuni, peste-ntuneric”, un „drept, neprihănit voievod”, „crai / pe-un împărătesc şi furtunatic grai”, „steag al timpului vânt”, un „nou Adam” şi un „Dante valah”.

La prima vedere, dis­cursul dezlănţuit al lui Cotruş, apropiat oratoriei de tribună, debitor tehnicilor explozive de forum, are aparenţa oralităţii, deşi practic, totul este elaborat, construit la modul scriptic. Cuvân­tătorul (constata Vladimir Streinu) cultivă „modul prozei, modul discursiv şi enumărător”, poemele lui sugerând com­paraţia cu „nişte coarde de violoncel, de bună calitate, întinse pe o vioară...” în esenţă efectele se obţin programatic, prin repetiţii verbale, în special substantivale ori adjectivale, mai totdeauna în serii triale, scenariile bazându-se pe suprapuneri de tonuri înalte, din acelaşi registru semantic.

Titanismul, tendinţa inepuizabil augmentativă, fervoarea structurală (aceasta e „neastâmpăr iscoditor”) relevă un voluntarism per­petuu, lipsit de orice trufie, vizând cauze ale naţiei. Polivalent şi contradictoriu, nici o formulă totalizantă nu-l cuprinde. Cu mai mult patos social-istoric decât George Coşbuc şi Octavian Goga, de un energetism whitmanian foarte prizat în epocă, rapsod şi novator al sintaxei poetice - ceva din Cotruş pare să fi însoţit răsucirile interioare ale lui Lucian Blaga, dar şi sunetele de final arghezian.

Puţin şi tendenţios comentate, deloc republicate până la ediţia din 1991 a lui Alexandru Ruja, poemele ample apărute în preajma sau la începutul celui de-al doilea război mondial, inegale valoric atât între ele, cât şi fiecare în interiorul său, prelungesc şi împing la cote maxime lirismul vaticinar al anilor ’30, dar şi (auto)manierismul lexical şi prozodic deja instalat în ultimele volume interbelice ale lui Cotruş Maria Doamna (1938), o carte apărută în condiţii tehnice de lux, nu-i mai puţin o compunere convenţională şi festivă.

Celelalte poeme însă rămân notabile: Peste prăpăstii de potrivnicie (1938), Rapsodie valahă (1940) şi Rapsodie dacă (1942). Acestea fac un întreg prin tema lor comună: rezistenţa românească în istorie. Adresându-se „năpraznicei Rusii”, poetul, a cărui voce (se) rosteşte acum la persoana I plural, lansează versuri-avertisment: „ne crezi fără ieri, fără mâine / şi uiţi c-am fost - pentru cine ştie s-asculte / cu-auzuri de câine - / sub ale vremii ape sălbatice multe: / piatră neclintită ce rămâne.”

Rapsodie valahă reprezintă emblema lirismului naţional al lui Cotruş. Poemul propune ima­ginea unei comunităţi coextensive universului natural ce a născut-o: simbioză colosală de „piatră” şi „foc” (două simbo­luri axiale ale lui Cotruş), generând, în ordine etică, asprime şi vigoare: „veac de veac, ne-ncetat, / muntele fostu-ne-a pat, / pat fulgerat, / sângerat / [...] Dormit-am prin brazi, prin brădui, / cu auzul pe inima lui...” Dacia lui Eminescu şi Moldova lui Sadoveanu sunt astfel reinterpretate printr-un ochi vizionar expresionist şi cu o elementaritate scitică.

Poezia de după război evoluează în două direcţii, complementare: o poezie a „desţărării” şi a solitudinii, scăldată în tonuri elegiace şi, pe de altă parte, evocarea ţării ocupate - paradis devastat şi înlăcrimat, în linia liricii lui Goga - de bolşevici şi de „slugile” lor dinăuntru, „ciocoii” noi, „roşii”. Spovedania intimă este astfel mereu dublată de confesiunea comunitară. Patosul exponenţial, pe teme sociale, din poezia interbelică a lui Cotruş se mută acum definitiv în registrul tematic naţional.

Poetul - profet şi tribun - aduce cauza românească în faţa instanţelor pământene şi divine, ceartă, în poemul Între Volga şi Mississippi, hedonismul, inerţia şi nepăsarea Occidentului faţă de tragedia Estului, imploră graţia dumnezeiască în Psalmii revelator intitulaţi „psalmi româneşti”, evocă teroarea roşie şi întreţine din depărtare focul vindicativ şi justiţiar, lansând chemări la răscoală şi aşteptând ceasul mântuirii. Întru realizarea acesteia, poetul convoacă figuri emblematice ale eroismului şi jertfei naţionale: Mihai Viteazul, Horia şi Cloşca, Avram Iancu, Andrei Mureşanu şi, la tot pasul, pe anonimii Ioni, pe Patru Opincă, iobagii, minerii, haiducii.

Vechi poeme sunt rescrise în lumina noilor realităţi: într-un nou Pătru Opincă, „noaptea când pe uliţi trec domol, / nu mai aşteaptă pe nici un podmol / fete mari cu ţâţe ca de piatră / pe cei flăcăi ce nu se mai întoarnă / din a Siberiei grea, veşnică iarnă” (sublimată - noutatea adusă prin rescriere).

Limbajul îl continuă şi dezvoltă (în sensul proclamaţiei şi îndemnului incendiar) pe cel inter­belic; inedit este apelul la prozodia populară, a doinei, a cărei muzicalitate atenuează reliefurile colţuroase ale expresionistului şi fluidizează versul eliptic şi abrupt: „Mi-a fost scris din neam / odihnă să n-am, / sângele să-mi fiarbă, / ca o mare oarbă, / şi în codru-adânc / inima să-mi mâne // [...] Dârz, cu pieptul gol, / pe unde trec să scol, / să scol, să răscol, / volburi de pârjol”, spune o Haiducească. Inedită e, în opera acestui cântăreţ cu verbul incendiator şi inconcesiv, şi lirica religioasă din ciclul Psalmilor româneşti.

Rugăciunile nu sunt ale unui eu, ci ale lui noi, ele capătă premise şi finalităţi precis circumstanţiate. Dumnezeu este rugat să „nu-şi uite” românimea risipită pe întreg pământul, din Carpaţi la Pind, Timoc, Craina, Tesalia, Siberia, din Basarabia până-n cele două Americi şi Australia, dar mai ales i se cere ca „în ţara preschimbată-n oarbă închisoare, / neamul să crească mai dârz şi mai tare!... // Şi ziduri să dureze, de neclintit, / între noi şi răsărit!”

Într-un Cântec de slavă, inserat firesc printre psalmi, poetul se recu­noaşte urmaş al tuturor conaţionalilor săi, în sângele lui sălăşluiesc „tăietorul de păduri din Maramureş”, moţul „cu gând de jăratic”, bănăţeanul „iute şi gureş”, moldoveanul „cu mers domol”, olteanul „cu văz de pârjol”, ciobanii „solari” din Tesalia şi Pind, „pădurarii de foc” ai Timocului, „cosaşii năpraznici” din Craina. „Imperialismul” lui Cotruş, observă I. Negoiţescu, „nu depăşeşte hotarele Daciei ideale”, având totodată o valoare „pur metaforică”. Bard al romanităţii năpăstuite, Cotruş este şi unul al romanităţii.

Cântecul lui Ramon Lull şi Rapsodia iberică sunt imnuri închinate sufletului neolatin, dar şi îndemnuri către romanitatea occidentală de a nu-şi uita sora din insula răsăriteană. În rest, maniera rămâne aceeaşi ca în „rapsodiile” mai vechi.

Opera literară

  • Poezii, Orăştie, 1911;
  • Sărbătoarea morţii (1914-1915), Arad, 1915;
  • Neguri albe, Alba Iulia, 1920;
  • România, Braşov, 1920;
  • Versuri, Arad, 1925;
  • În robia lor, Arad, 1926;
  • Strigăt pentru depărtări, Timişoara, 1927;
  • Cuvinte către ţăran, Arad, 1928;
  • Mâine, Craiova, 1928;
  • Printre oameni în mers, Sosnowiecz, 1933;
  • Horia, Varşovia, 1935; ediţia Bucureşti, 1937;
  • Minerii, Bucureşti, 1937;
  • Ţara, Bucureşti, 1937;
  • Maria Doamna, Bucureşti, 1938;
  • Peste prăpăstii de potrivnicie, Bucureşti, 1938;
  • Eminescu, Bucureşti, 1939; ediţia Madrid, 1959;
  • Rapsodie valahă, Madrid, 1940;
  • Rapsodie dacă, Bucureşti, 1942;
  • Drumuri prin furtună, Madrid, 1951;
  • Poemas, Madrid, 1951;
  • Canto a Ramon Lull. Rapsodia iberică, Madrid, 1954;
  • Între Volga şi Mississippi, Madrid, 1956;
  • Cântecul desţărării, Cleveland, 1962;
  • Versuri, ediţie îngrijită de Ovidiu Cotruş, prefaţă de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1978;
  • Opere complete, prefaţă de Nicolae Roşea, Madrid, 1978;
  • Versuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1985;
  • Antologie selectivă, ediţie îngrijită de Ion Cepoi, Arcuta (Statele Unite), 1988;
  • Poezii, I-II, ediţie îngrijită de Alexandru Ruja, Timişoara, 1991;
  • Peste prăpăstii de potrivnicie, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Ruja, Bucureşti, 1995;
  • Cântece regăsite, ediţie îngrijită de Mircea Cenuşă, Alba Iulia, 1999;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Ruja, Bucureşti, 2000-2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …