Armata română în preajma Războiului de Independenţă

Evenimentele din 1876-1877 au confirmat întru totul poziţia patriotică a forţelor naţionale care, decenii de-a rândul, militaseră constant pentru a pregăti poporul român să fie în măsură a redobândi cu armele libertatea şi independenţa ţării. Sosise timpul ca oştirea, susţinută moral şi material de întreaga naţiune, să reînvie pe câmpul de lupta gloria strămoşească, să se dovedească demnă continuatoare a tradiţiilor milenare care au marcat unitatea de destin a poporului român şi armatei lui.

Odată ce armele aveau să cuvânte, urma ca armata română să probeze în faţa naţiunii, ca şi a întregii lumi, validitatea eforturilor ce se făcuseră pentru reînvierea şi creşterea ei, măsura în care opţiunile politice, tehnice, de artă militară ale factorilor politici de decizie şi conducerilor militare precedente şi contemporane fuseseră judicioase, constituiau o bază adecvată pe care să se clădească acceleratele augmentări şi perfecţionări impuse puterii armate a României de iminenţa conflictului militar.

Evoluţia armatei române moderne până la sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Ideea redobândirii independenţei naţionale s-a împletit întotdeauna, în viziunea gânditorilor înaintaţi ai trecutului, cu aceea a dezvoltării unui organism militar propriu, capabil să apere Vatra strămoşească. Nu întâmplător, mişcarea de emancipare socială şi naţională ce se dezvolta tumultuos în toate provinciile româneşti sub impulsul prefacerilor profunde ce marcau trecerea la orânduirea burgheză a înscris pe steagul ei - alături de alte revendicări majore - reorganizarea oştirilor pământene şi aşezarea lor pe temeiuri moderne. Începând cu „memoriile” adresate Rusiei de exponenţi ai curentului antiotoman din Moldova în 1769, această revendicare a revenit, ca un leit-motiv, în toate momentele de afirmare a aspiraţiilor naţionale până la 1821, când şi-a aflat o concretizare remarcabilă în oştirea revoluţionară a pandurilor. „Făr’ de arme nu o să ne putem izbăvi ţara din mâinile celor ce au mâncat-o atâţia ani” - declara, în zilele acelea, Tudor Vladimirescu.

După înăbuşirea revoluţiei din 1821, în ampla mişcare de memorii şi programe ce-i succede, ideea revitalizării oştirilor ţărilor române o găsim permanent prezentă. De altfel, înşişi primii domni pământeni din Moldova şi Ţara Românească au încercat să transpună în realitate această îndrăzneaţă aspiraţie naţională. În 1822, după retragerea, sub presiunea Rusiei, a ultimilor 2.000 de militari otomani din Moldova, domnul de la Iaşi a căutat să înfiinţeze detaşamente de oşteni pământeni. La Bucureşti se spera, în 1826, să se obţină permisiunea pentru organizarea unui corp de 10.000 de soldaţi. Toate tentativele de această natură s-au lovit însă de vetoul drastic al Porţii. A trebuit să intervină înfrângerea din războiul cu Rusia de la 1828-1829 pentru ca Poarta să admită reconstituirea unor forţe militare permanente în cele două principate.

Actul adiţional şi dezvoltător al articolului 5 din tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capăt războiului, prevedea următoarele: „Pentru slujba carantinelor şi pentru privegherea sigurităţii hotarelor, i pentru păzirea bunei orânduieli în oraşe şi câmpenie, precum şi pentru împlinirea pravilelor şi a reglementurilor, ocârmuirea fieşcăruia principat va putea ţine cea mai neapărat trebuincioasă sumă de paznici întrarmaţi pentru toate aceste slujbe”. Şi în continuare: „Numărul şi ţinerea acestei miliţii vor fi puse în orânduială din partea domnilor, întru osoglăsuire cu divanurile lor, şi vor fi întemeiate pe cele de mai înainte pilde vechi”. În condiţiile date, acesta a fost temeiul juridic care a favorizat organizarea a ceea ce s-a numit de contemporani „straja pământească” sau „miliţia naţională”, moment iniţial al armatei române moderne.

Apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, a primelor uniforme militare naţionale moderne a prilejuit manifestări de patetic entuziasm patriotic. Gazeta de la Iaşi, „Albina românească”, nota: „Mare mişcare şi bucurie au pricinuit în toată capitala noastră uniforma românească şi organizaţia oştirei ce se găteşte. Tot românul pare că îşi vede naţia sa renăscându-se [...]”. „Boierii şi poporul era entuziasmat - nota Grigore Lăcusteanu, intrat el însuşi în cadrele oştirii -. Când ieşeam pe uliţă cu anevoinţă străbăteam uliţele. Într-un cuvânt, bătrâneţea ne binecuvânta, iar tinereţea ne îmbrăţişa”. Dimitrie Papazoglu, iuncăr în oastea Ţării Româneşti la 1830, surprindea astfel adeziunea tinerilor la recrutarea iniţiată pentru completarea efectivelor: „toată tinerimea din toate unghiurile ţărei şi din toate clasele societăţei alergau a se pune sub drapelele noilor organizaţiuni ale străjei pământeşti”.

Comisii speciale au definitivat proiectele de organizare a oştirilor pământene. Aprobate de obşteştile adunări, în anul 1831, Regulamentul ostăşesc pentru miliţia pămân-tească a Principatului Valahiei şi Regulamentul pentru miliţia naţională a Moldovei cuprindeau dispoziţii amănunţite în privinţa atribuţiilor, organizării, recrutării, dotării şi instruirii trupelor nou constituite. Date fiind înţelegerile dintre marile puteri care dominau situaţia principatelor - Rusia şi Poarta -, regulamentele amintite circumscriau rolul forţelor armate române la funcţii administrative şi de ordine: paza graniţelor, carantinelor, cordonului sanitar, vămilor şi salinelor; asigurarea serviciului de garnizoană; executarea serviciului de poliţie în oraşe şi judeţe; acordarea de sprijin la strângerea dărilor. „Miliţia naţională” sau „straja pământească” era organizată pe două mari corpuri: oaste permanentă şi oaste teritorială, ultima destinată să execute acele servicii ce depăşeau posibilităţile de cuprindere ale celei dintâi.

Oastea permanentă era formată, iniţial, în fiecare principat numai din trupe de infanterie şi cavalerie. În Ţara Românească cei 4.673 de militari au fost grupaţi în trei regimente mixte de infanterie şi cavalerie. În Moldova cei 1.129 de ostaşi au alcătuit un singur regiment mixt. Putea fi mărit numărul soldaţilor, în limita alocaţiilor bugetare, dar nu şi acela al unităţilor şi subunităţilor. Ostaşii se recrutau dintre birnicii satelor, prin înscrierea obştească (conscripţie) şi prin înrolări de bună voie; cadrele ofiţereşti proveneau la început numai din reprezentanţi ai boierimii, ale căror ranguri - ca şi în alte ţări din acea vreme - au fost echivalate cu gradele militare.

Oştirea a primit în dotare puşti cu cremene, pentru infanterie, şi pistoale, săbii şi lănci pentru cavalerie. Instrucţia era corespunzătoare scopului fixat trupelor; ea urmărea, în esenţă, însuşirea deprinderilor individuale, a instrucţiei evoluţiilor în formaţii, a tragerii cu arma şi a serviciului de garnizoană. Insuficienţa numerică a oastei regulate a determinat constituirea unor formaţiuni teritoriale: în Moldova - slujitori -, iar în Ţara Românească - cordonaşi şi potecaşi (cele care făceau serviciul de siguranţă a graniţei) şi dorobanţi (care aveau în sarcină obligaţii de poliţie interioară). De mai veche tradiţie românească, acestea erau destinate a concura, împreună cu unităţile permanente, la îndeplinirea aceloraşi misiuni administrative de pază şi ordine.

Cu toate limitele impuse şi carenţele inerente începuturilor, reorganizarea armatelor principatelor române a însemnat un eveniment cu importante consecinţe pentru efortul poporului nostru în vederea emancipării de sub dominaţia străină. Aceasta explică străduinţele neîntrerupte ale forţelor politice înaintate ale timpului de a transforma oştirile pământene în armate moderne autentice, capabile să-şi îndeplinească cu succes misiunea reală pe care, în pofida reglementărilor străine stipulate, dorea să le-o confere propria naţiune: scuturarea dominaţiei străine.

Astfel a început acel subtil, îndelung şi greu sesizabil din afară proces de amplificare şi modificare a structurilor iniţiale ale armatei din punct de vedere al organizării, instruirii, dotării, recrutării, creşterii efectivelor etc., de stabilire şi de revizuire a obiectivelor ei doctrinare şi strategice, de diversificare a sarcinilor ei printr-un transfer măcar parţial al coeficientului de importanţă de la funcţia exclusiv internă rezervată oştirii la cea externă, proces la capătul căruia s-a conturat de fapt o altă armată, atât prin organica componentelor, cât şi prin rosturile ei.

Astfel, în anul 1839 domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, a înfiinţat Statul major princiar (Ştabul domnesc), transformat ulterior în Administraţia oştirii (Dejurstva). În 1849 funcţiona, pe lângă domnitor, un Sfat ostăşesc, care răspundea de organizarea armatei. De la 1856 Administraţia oştirii (Dejurstva) a luat numele de Departamentul ostăşesc, iar în unele acte domneşti a început să apară denumirea de Ministerul de Război. În pofida interdicţiilor Regulamentului Organic şi a supravegherii riguroase pe care o exercitau imperiile otoman şi rusesc asupra oricărei tendinţe de sporire a forţei militare a ţărilor române, s-au obţinut şi alte progrese remarcabile în dezvoltarea armatelor ambelor principate.

Astfel, s-a închegat, treptat, o a treia armă, artileria. Infanteria şi-a mărit efectivele şi a fost organizată independent de cavalerie, în unităţi distincte. A luat fiinţă un rudiment de marină, flotila de Dunăre, alcătuită din şalupe canoniere. Pompierii au fost asimilaţi formaţiunilor militare. Au apărut primele stabilimente ale armatei (arsenalul, pirotehnia, pulberăria), sub forma unor mici ateliere manufacturiere şi depozite. Concomitent s-au închegat serviciile sanitare, judiciare, de administraţie şi intendenţă militară.

O atenţie tot mai mare s-a acordat pregătirii cadrelor; procesul de instrucţie a început să încorporeze în programa lui - în afara instrucţiei individuale „de front” - tot mai numeroase elemente de pregătire tactică. Punerea bazelor învăţământului militar autohton a fost marcată de înfiinţarea la Bucureşti, în 1847, a şcolii de ofiţeri. La Iaşi, în 1856, şi-a început existenţa „Şcoala regimentară provizornică”, denumită ulterior Şcoala militară.

În aceşti ani s-au tradus în limba română primele regulamente militare, căutându-se să se adapteze conţinutul lor la caracteristicile autohtone. Totodată, s-a generalizat folosirea termenilor româneşti la darea comenzilor. Pentru pregătirea mai complexă a trupelor s-a trecut - înfrângându-se barierele impuse de Regulamentul Organic - la însuşirea unor elemente de instrucţie tactică. S-au organizat tabere de instrucţie, au avut loc manevre la care au participat cele trei arme de bază şi s-au desfăşurat exerciţii de luptă cu trageri reale.

O atenţie deosebită s-a acordat, de asemenea, dezvoltării trupelor teritoriale. Legea de reorganizare a Corpului slujitorilor din 1845 din Moldova şi, mai ales, aceea din 1852, prin care acest corp a fost transformat într-un regiment de jandarmi, precum şi legile pentru organizarea dorobanţilor de judeţe şi grănicerilor emise în Ţara Românească la 1850 au permis mărirea simţitoare a efectivelor acestor elemente ale puterii armate şi structurarea activităţii lor pe principii militare. Ele au preluat aproape integral obligaţiile de pază şi administrativ-poliţieneşti ale trupelor permanente, care şi-au putut concentra pregătirile asupra îndeplinirii misiunii de forţă militară propriu-zisă, ceea ce a contribuit la reînchegarea, în ansamblu, a puterii militare a principatelor române.

Pornind de la principiul pregătirii militare a tuturor cetăţenilor capabili de luptă, forţele revoluţionare, elementele înaintate ale societăţii româneşti au militat să se creeze, pe lângă armata permanentă şi teritorială, formaţiuni de componenţă cetăţenească menite să sporească potenţialul militar naţional. Încă din 1838 „partida naţională” din Ţara Românească condusă de Ion Câmpineanu ceruse ca „deosebit de armia cea statornică” să se înfiinţeze o „gardă naţională” şi preconizase ca „tot românul în stare de-a purta arme” să fie „ostaş”.

Revoluţia română de la 1848-1849 a statuat, în documentele ei programatice, necesitatea unor efective de acest gen şi, totodată, a favorizat să se treacă la alcătuirea lor. În conexiune cu evenimentele care marcau închegarea organismului militar român modern şi printr-o conlucrare neîntreruptă a fruntaşilor mişcărilor progresiste dezvoltate de o parte şi de alta a Carpaţilor s-au cristalizat, în prima jumătate a secolului trecut, principii de bază ale doctrinei militare naţionale, care au sintetizat revendicările specifice ale programului paşoptist cu elemente ale vechii organizări ostăşeşti a românilor.

În acest cadru doctrinar militar pot fi distinse câteva trăsături şi ţeluri fundamentale. Mai întâi, menţinerea structurilor valabile de organizare a armatei permanente regulate existente, în cadrele căreia pătrunseseră masiv adepţi ai revoluţiei. În al doilea rând, înfiinţarea de formaţiuni înarmate populare, de felul gărzii naţionale sau al unităţilor de dorobanţi şi panduri voluntari, care trebuiau să se constituie într-o mare rezervă de efective. În sfârşit, mobilizarea, la nevoie, a tuturor mijloacelor umane şi materiale pentru susţinerea efortului militar în campanie şi în interior, până la zdrobirea invadatorului.

Doctrina militară paşoptistă avea aşadar ca fundament concepţia înarmării întregului popor şi a războiului popular care, aşa cum arătase experienţa luptei multiseculare împotriva agresiunii străine, putea să servească şi în noile condiţii, cu modificările şi adaptările de rigoare, cauzei unităţii şi independenţei românilor. Dezvoltarea armatei române, în genere structura sistemului de apărare naţională, a stat, în perioada următoare, sub înrâurirea puternică a ideilor revoluţionare paşoptiste.

În preajma actului istoric al unirii din 1859 armata română atinsese - trecându-se peste greutăţi şi oprelişti venite în special din afară - un notabil stadiu în procesul de creştere şi prefacere modernă. De pildă, interdicţia sporirii efectivelor şi alocaţiilor pentru armată fusese eludată an de an. Între 1834 şi 1857 potenţialul militar al principatelor şi fondurile bugetare destinate armatei au crescut în ansamblu de patru ori. Moldova, a cărei putere armată reprezenta iniţial doar o treime din aceea a Ţării Româneşti, şi-a sporit efectivele de cinci ori în aceeaşi perioadă şi de zece ori bugetul oştirii. Folosind cu pricepere cadrul juridic internaţional creat prin prevederile tratatului (1856) şi convenţiei (1858) de la Paris, Alexandru Ioan Cuza a păşit prudent, dar ferm, la renovarea întregului sistem naţional de apărare, acţiune în centrul căreia a aşezat unificarea şi modernizarea armatei.

Un şir de măsuri, printre care crearea Statului major general în 1859 (subordonat - în perioada de tranziţie a unificării - ministerelor de Război din Moldova şi Ţara Românească; i s-a atribuit sarcina de coordonare a procesului de instruire a trupelor şi de supraveghere a construcţiilor militare), emiterea legilor privind gradele militare (1860), recrutarea obligatorie pentru toţi cetăţenii (1860) şi instrucţia militară (1860), urmate de unificarea de fapt a ministerelor de război (prin preluarea ambelor portofolii de către aceeaşi persoană - generalul Ioan Emanoil Florescu), comasarea şcolilor militare de la Iaşi şi Bucureşti într-o singură instituţie de învăţământ militar, cu sediul la Bucureşti 17, au dus, într-o perioadă de timp relativ scurtă - 1859-1861 -, la constituirea unui singur corp militar naţional, cu o comandă unică, cu instruire şi dotare identice.

Odată realizată şi consolidată unificarea, s-a trecut succesiv la măsuri mai ample vizând modernizarea oştirii, parte componentă esenţială a puterii armate a ţării, care şi-a păstrat în continuare elemente de factură populară şi a avut o orientare pur de apărare naţională. Ca urmare, s-au dezvoltat substanţial infanteria, artileria, cavaleria şi flotila. Organica trupelor şi-a adăugat arma geniului (1859-1860) şi „trenul echipajelor” (1863). În cadrul infanteriei au luat fiinţă încă două batalioane de vânători, (prima unitate de acest gen fusese înfiinţată în 1858), iar fiecărui regiment i s-a afectat câte un detaşament de pionieri. A fost mărit numărul de baterii la regimentele de artilerie. O atenţie deosebită s-a acordat trupelor nepermanente, unităţilor de dorobanţi şi grăniceri. Conform prevederilor legii de organizare a armatei din 1864, trupele de dorobanţi şi grăniceri, unificate pe întreaga ţară, îşi păstrau în timp de pace atribuţiile administrative, dar în caz de război trebuiau să intre în compunerea armatei de campanie.

Crearea, în afara Statului major general, a unui Stat major domnesc, constituirea comandamentelor superioare, devenite ulterior divizii teritoriale (comandanţii acestor divizii aveau sub autoritate imediată toate trupele din raza comandamentului lor), decretarea întâiului Regulament asupra serviciului în campanie s-au înscris, de asemenea, printre măsurile de căpătâi luate în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Pe timpul guvernării lui Cuza a fost vădită orientarea (chiar dacă în unele domenii ea a rămas doar în sfera, intenţiilor) de a asigura înzestrarea armatei pe cât posibil şi prin mijloace şi pe căi proptii. Armamentul de infanterie şi artilerie degradat sau învechit a fost scos, treptat, din dotare şi înlocuit cu arme perfecţionate, de provenienţă franceză. S-a trecut la modernizarea şi extinderea stabilimentelor militare existente. În 1864 s-a avansat propunerea de a se înfiinţa o fonderie de tunuri lângă oraşul Târgovişte.

Dezvoltări şi perfecţionări remarcabile s-au realizat şi în domeniul învăţământului militar, al administraţiei şi contabilităţii armatei şi instruirii trupelor. Concentrările pentru manevre de instrucţie şi exerciţiu au devenit frecvente, ca şi trimiterile de ofiţeri la studii şi stagii în străinătate, pentru a asista la manevrele armatelor altor state etc. S-au întocmit primele instrucţiuni de mobilizare cunoscute în armata română. În spiritul concepţiei doctrinare paşoptiste, s-a acţionat pentru diversificarea şi amplificarea sarcinilor sociale ale armatei, care a participat la ajutorarea populaţiei civile afectate de diferite calamităţi naturale - inundaţii, incendii, epidemii etc. - şi, în anumite limite, chiar la diverse activităţi cu caracter economic.

La 7 februarie 1864 Adunarea legislativă a votat Legea pentru organizarea puterii armate a României. Conform prevederilor stipulate în articolul 1 al acestei legi, armatei permanente şi unităţilor nepermanente de grăniceri şi dorobanţi - deja existente - li se adăugau alte trei elemente complementare: garda orăşenească, ce urma să ia fiinţă „în toate oraşele României”, miliţia neactivă şi gloatele. Cele trei noi componente ale sistemului militar erau formaţiuni de rezervă alcătuite din bărbaţii în vârstă de la 17 până la 50 de ani, cu excepţia acelora care se aflau sub arme; ele aveau misiunea de a participa la apărarea ţării în cazul unei eventuale agresiuni din afară. Prin aceeaşi lege s-a introdus instruirea militară a absolvenţilor şcolilor primare.

Din principiile şi normele înscrise în legea organizării puterii armate din 7 februarie 1864 se degajă caracterul exclusiv de apărare al tuturor măsurilor preconizate. „Nu ne-am uitat la greutăţile din afară - declara Mihail Kogălniceanu, preşedintele Consiliului de Miniştri - [...] decât numai că voim să devenim îndestul de tari spre a ne putea împlini misiunea ce ne-a dat Europa, aceea de a ne apăra autonomia noastră [...]”. Cu toate acestea, dezbaterea şi votarea textului legii efectuate de Adunarea legislativă au suscitat opunerea vehementă a unor cercuri interne care, din raţiuni de clasă, erau împotriva unei înarmări generale a maselor.

Totodată au intervenit dure proteste şi presiuni ale imperiilor vecine, care pretextau că securitatea lor ar fi fost ameninţată; în realitate, ele erau îngrijorate de perspectiva dezvoltării luptei pentru independenţă şi unitate a poporului român, inclusiv în teritoriile româneşti aflate în vremea aceea sub stăpânirea lor. În aceste condiţii, domnitorul Cuza nu a mai sancţionat textul votat la 7 februarie. În noiembrie 1864 s-a promulgat o nouă versiune a legii puterii armate, care atenua unele din prevederile ce provocaseră obiecţii sau atrăseseră nemulţumirile şi ingerinţele marilor puteri. În textul definitiv a fost statuată existenţa armatei permanente, trupelor teritoriale şi miliţiilor.

În ansamblu, măsurile militare intense luate sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au adus un adaus esenţial bazelor unui complex organism militar românesc, care avea să înglobeze, într-un ansamblu omogen, alături de structuri moderne de apărare, elemente specifice vechii alcătuiri ostăşeşti autohtone. Caracteristica acestuia a reprezentat-o instituţionalizarea cadrului funcţional capabil să permită în timp de pace pregătirea unor largi efective, de la tinerii încorporaţi până la rezerviştii vârstnici, iar în caz de agresiune să dea posibilitatea mobilizării unor importante forţe umane instruite, tinzându-se, prin aceasta, ca în timp. de război să poată fi angajat întregul potenţial valid al ţării.

Însuşi domnitorul unirii apreciase, într-una din alocuţiunile sale ţinute înaintea ostaşilor concentraţi în tabăra de la Floreşti (1859), că armata putea contribui efectiv şi decisiv la înfăptuirea viitorului „renaşterii principatelor noastre”, adică la împlinirea celor două mari năzuinţe naţionale: neatârnarea şi desăvârşirea unităţii naţionale. De altfel, pe principiile ce au călăuzit legislaţia militară a anilor 1859-1866 şi pe impulsurile ce i s-au dat oştirii în acest răstimp s-au clădit ulterior toate structurile militare româneşti, fie că a fost vorba de armata permanentă sau trupele teritoriale, de miliţii sau garda orăşenească; tot în iniţiativele acestei perioade îşi găsesc obârşia şi principalele opţiuni ale doctrinei militare româneşti, urmate, verificate şi sancţionate în desfăşurarea războiului de independenţă.

Continuarea procesului de modernizare a armatei române în deceniul 1867-1876

Pe tărâm militar, ca şi în alte domenii, opera înfăptuită până atunci se cerea dezvoltată şi îmbogăţită. Mijloacele financiare reduse ale statului, orientările politice interne divergente şi, mai ales, atitudinea ostilă întâmpinată pe plan extern din partea unor guverne potrivnice propăşirii poporului nostru făcuseră ca multe măsuri cerute de consolidarea puterii armate a României să sufere amânări şi întârzieri sau să îşi găsească doar soluţii parţiale.

Ca urmare, politica militară promovată după 1866 a rămas ghidată de două comandamente majore: în primul rând, dezvoltarea unor forţe militare cât mai numeroase şi cât mai bine instruite şi înzestrate, fără a se consuma însă resurse peste puterile economice de care dispunea ţara; în al doilea rând, introducerea unor structuri şi forme care şi favorizeze pregătirea unor mase cât mai largi ale populaţiei dar, în schimb, să nu poată fi atacate în numele reglementărilor ce decurgeau din statutul internaţional impus României prin tratatul de la Paris. Ambele comandamente i-au călăuzit vizibil şi pe alcătuitorii proiectului noii legi pentru organizarea armatei votată, după destule controverse şi tergiversări (provocate, mai ales, de opoziţia conservatoare), la începutul anului 1868. Legea a stabilit ca sistemul militar să cuprindă: armata permanentă, cu rezervele ei; corpul dorobanţilor şi acela al grănicerilor; miliţiile; garda civică; gloatele M. Toţi bărbaţii cetăţeni români în vârstă de la 20 până la 50 de ani erau datori să facă parte dintr-una din aceste categorii.

Pe baza legii din 1868 şi a unor reglementări ulterioare care îi detaliau, concretizau sau modificau prevederile au fost operate substanţiale schimbări în structura organizatorică, efectivele şi ponderea tuturor componentelor forţelor armate. Fireşte, armata permanentă - elementul constitutiv fundamental al sistemului militar - s-a bucurat de o atenţie deosebită. Astfel, încă în cursul anului 1868 s-a înfiinţat un nou regiment de infanterie de linie 30 - al optulea -, efectivul total al regimentelor din această categorie ridicându-se la 14.536 de militari, din care 456 ofiţeri, 64 asimilaţi şi 14.016 ostaşi. De asemenea, s-a mărit numărul batalioanelor de vânători, ceea ce pare să indice, în epocă, o anumită preferinţă pentru dezvoltarea infanteriei uşoare care, datorită puterii de foc sporite, răspundea într-un grad mai ridicat noilor cerinţe ale câmpului de luptă.

Corpul dorobanţilor a înregistrat, poate, cea mai spectaculoasă dezvoltare. Dorobanţii se recrutau dintre cetăţenii care dispuneau de mijloacele necesare pentru a-şi procura şi întreţine pe cont propriu caii de serviciu. Ca şi la trupele de grăniceri, serviciul militar la dorobanţi avea o durată de şapte ani; instrucţia lor se realiza prin convocări periodice - câte o săptămână în fiecare lună -, restul timpului ei rămâneau pe la casele lor. Corpul grănicerilor era însărcinat cu paza frontierelor şi se compunea din batalioane pedestre a câte patru companii; acestea îşi recrutau efectivele din rândul tinerilor în vârstă de 20-27 ani care domiciliau în zona mărginaşă, pe o bandă de 30 km de-a lungul frontierei. Grănicerii puteau fi chemaţi în timp de război în armata permanentă. Pe baza unei noi legi de organizare a armatei, promulgată în 1872, corpul grănicerilor şi acela al dorobanţilor au fost transformate în armată teritorială, cu rezerva ei.

Cavaleria a reprezentat, în aceşti ani, a doua armă ca pondere în structura armatei române. În 1876 regimentele de călăraşi s-au constituit în patru brigăzi şi au intrat în organica diviziilor teritoriale (care primeau, astfel, prea multă cavalerie în raport cu nevoile lor). În preajma războiului cavaleria dispunea de opt escadroane de roşiori şi 32 de escadroane de călăraşi. Artileria era arma care exprima, sintetic, modernitatea armatei, ca urmare firească a creşterii continue a rolului focului pe câmpul de luptă. Cele două regimente de artilerie existente în 1868 erau organizate pe câte două divizioane, a trei baterii fiecare; în total existau 12 baterii, însumând 36 de piese. Din anul 1872 a început procesul de diferenţiere a artileriei, organizându-se la fiecare regiment o baterie de artilerie călăreaţă. Pe baza legii organizării armatei din 1874 a luat fiinţă artileria teritorială şi s-au creat 11 baterii independente încadrate cu pompieri din principalele oraşe. După un şir de reorganizări, în 1876 un regiment de artilerie avea 792 de militari (din care 40 de ofiţeri) şi 558 de cai.

Unităţile de artilerie au fost dotate treptat cu tunuri belgiene, franceze şi germane sistem Krupp (model 1870 şi 1875). Puţine armate primiseră în vremea aceea în dotare tunuri cu ţeava de oţel şi proiectile cu focosul percutant, cu funcţionare prin inerţie, la orice distanţă, şi focosul fuzant cu reglaj continuu fapt ce atestă, odată mai mult, preocupările factorilor de răspundere pentru modernizarea armatei române. Aceleaşi preocupări se degajă şi din măsurile luate în scopul dezvoltării trupelor de geniu. În anul 1868 existau două batalioane de geniu, formate din câte un pluton independent şi patru companii de săpători. Dificultăţile bugetare au impus în 1871 contopirea acestei arme într-un singur batalion, având după 1873 o companie de „minări” cu o secţie de telegrafie şi trei companii de săpători. În organica armatei române exista, de asemenea, o companie de pontonieri (la Regimentul 1 artilerie, de unde în 1876 avea să treacă la arma proprie).

În ajunul războiului de independenţă organizarea batalionului de geniu devenise complexă, cuprinzând un stat major, un pluton independent, o şcoală a trupei geniului, cinci companii (patru de săpători minări şi una de pontonieri). Fiecare companie de săpători minări cuprindea o secţie de telegrafie şi trei secţii de săpători minări şi lucrători de căi ferate. S-a asigurat fiecărei divizii câte o secţie de telegrafie. Legea din 1868 a prevăzut constituirea corpului flotilei, care avea un stat major şi o companie de marină. Şi serviciile armatei au cunoscut o evoluţie ascendentă. În structura lor intrau: corpul ofiţerilor de administraţie, escadroanele de echipaje de tren, companiile sanitare, compania de lucrători pentru îmbrăcăminte, echipament şi subzistente şi depozitul central de echipament.

În ansamblul sistemului militar românesc un loc distinct l-au ocupat miliţiile. Pentru statuarea activităţii lor s-a întocmit un „Regulament al serviciilor miliţiilor”, apărut în 1870. Începând din anul 1872 miliţiile au fost organizate pe batalioane şi escadroane „ataşate câte unul la fiecare batalion de dorobanţi şi escadron de călăraşi”. În anul următor a fost constituit corpul sanitar al miliţiilor. Însemnătatea acestei categorii de trupe este atestată pregnant de faptul că în timpul războiului din 1877-1878 au fost mobilizate peste 30 de batalioane de miliţie şi un regiment de cavalerie, însumând aproximativ 30.000 de luptători, adică o treime din efectivul total mobilizat, iar numeroşi ofiţeri din miliţie au trecut în cadrele active ale armatei.

În categoria gloatelor erau cuprinşi, după legea din 1868, toţi bărbaţii între 17 şi 50 de ani care nu făceau parte din nici o altă structură militară; în eventualitatea declanşării unui război ele puteau fi chemate şi organizate în corpuri mici pentru menţinerea ordinii în comunele lor. Schimbări importante au avut loc, în aceşti ani, şi în conducerea armatei. Legea din 1868 a stabilit ca Statul major al armatei să fie divizat în Statul major general şi Corpul de stat major.

În componenţa Statului major general intrau generalii de divizie şi de brigadă care erau destinaţi pentru comenzile marilor unităţi ale armatei, iar în aceea a Corpului de stat major, ofiţeri de la gradul de colonel până la gradul de căpitan inclusiv care posedau cunoştinţe speciale. În anul 1870 a fost promulgat „Regulamentul pentru serviciul ofiţerilor din Corpul de stat major” - primul regulament de acest gen din armata română care stabilea îndatoririle ofiţerilor ce aveau să lucreze în statele majore de mari unităţi (brigăzi şi divizii), a căror înfiinţare era prevăzută pentru caz de război.

În strânsă legătură cu problema formării şi pregătirii cadrelor s-au realizat unele progrese şi în domeniul învăţământului militar. Legea din 1868 prevedea că „instrucţiunea militară se face prin şcoli militare”, urmând să funcţioneze şcoli de două grade în cadrul corpurilor de trupă. Pentru ofiţerii care nu aveau pregătirea necesară funcţiilor respective a luat fiinţă, în anul 1871, „cursul pentru ofiţeri”, cu durata de un an. La 18 iulie 1872 s-a aprobat „înfiinţarea unei academii de război cu studiu de 3 ani”. Semnificativă ca preocupare pentru pregătirea superioară a cadrelor armatei române, măsura însă nu a putut fi aplicată decât mai târziu.

Prin legile şi măsurile adoptate în anii 1868-1872 s-a făcut un pas important înainte în ridicarea forţei combative a armatei permanente şi a celei teritoriale. Existenţa, alături de acestea, a unor structuri militare de tip popular - miliţiile, gloatele, garda orăşenească sau civică - sporea capacitatea de apărare a ţării în cazul în care ar fi devenit victima unei agresiuni. În octombrie 1876 armata permanentă însuma 37 de batalioane, 42 de escadroane şi 18 baterii, cu un efectiv de aproape 38.000 de militari şi 120 de tunuri. Existau, de asemenea, 10.610 luptători şi 60 de tunuri în cadrul trupelor teritoriale. În luna următoare s-a emis decretul de înfiinţare a încă 8 regimente de dorobanţi, iar în februarie 1877 a două noi regimente de artilerie.

Funcţionarea de ansamblu a organismului militar a fost concepută în raport direct cu felul în care urmau să acţioneze diversele arme ţinând seama de evoluţia mijloacelor de luptă, îndeosebi de creşterea rolului focului. Această concepţie poate fi reconstituită din unele reflecţii ale doctrinarilor vremii. „Infanteria - arăta Gr. Cantili - face forţa principală a armatelor moderne; nu numai pentru că infanteria compune masele armatelor şi prin urmare duce tot greul luptelor, dar pentru că efectul său material a crescut în proporţie cu perfecţionarea făcută armelor de foc [...] Sub raportul eficacităţii mai mari produse prin perfecţionarea armelor de foc, artileria singură a progresat deodată cu infanteria, dar în proporţii mai restrânse [...]. În raport cu extensiunea rolului celor două arme, acela al cavaleriei este mai restrâns şi momentul în care ea trebuie să ia parte la luptă este mai mult decât totdeauna subordonat la oarecare eventualităţi”.

În noile condiţii istorice se preconizau dispozitive de luptă constituite pentru a „păstra trupele sub mâna şefului, a reţine pe fiecare să păstreze rândul său, a-i aduce mai multă încredere şi, în fine, a-l dispune să treacă printr-o ploaie de mitralii angajându-l a nu se mai depărta”. În acest domeniu doctrina militară românească, ca de altfel în toate armatele vremii, inclusiv acelea ale marilor puteri, nu sesizase imediat noile cerinţe ale câmpului de bătălie. Astfel, chiar unii doctrinari care intuiau necesitatea modificării dispozitivelor de luptă - „Noul sistem de arme, sporind cu mult puterea infanteriei, este chemat a modifica tactica ei şi a da tiraliorilor cea mai mare importanţă” - se limitau la propuneri parţiale, care nu soluţionau fondul problemelor, şi anume recomandau doar să se treacă la dispozitivul (formaţia) de coloană pe companii cu tiraliori (ultimii ca element secundar).

Baza dispozitivului de luptă o constituia batalionul; modalităţile lui de acţiune fuseseră stabilite în perioada care a precedat războiul prin „Regulamentul asupra exerciţiilor şi manevrelor infanteriei” apărut în 1870. Dispozitivul de luptă al batalionului era conceput din trei eşaloane, în ordine crescândă ca valoare. Astfel, primul eşalon urma să fie format din tiraliori, care să acţioneze la o depărtare de 300 de paşi de forţele principale şi să aibă rolul de a acoperi frontul batalionului; ei trebuiau trimişi de cele două companii care formau eşalonul de susţinere, urmându-i la o distanţă de 150 de paşi şi spre aripi.

Forţele principale, desfăşurate în linie pe două rânduri, urmau să constituie eşalonul trei sau corpul de bătaie. Dezvoltarea frontală a fâşiei de ofensivă a batalionului de infanterie era preconizată a fi de 200 de metri, iar adâncimea dispozitivului de aproximativ 500 de metri. Se aprecia că acest dispozitiv asigura concentrarea eforturilor unui „număr impozant de baionete; companiile întâiului eşalon găseşte un reazim deajuns în cel de-al doilea şi frontul coloanei este destul de întins pentru a da o salvă omorâtoare, înainte de a lua pasul de atac”. În cazul în care eşalonul trei era alcătuit numai din trei companii se adopta „coloana de batalion pe companii unite sau coloană îndoită”.

În timpul ofensivei tiraliorii, urmaţi de trupele de susţinere şi de rezerve, trebuiau să înainteze fără a trage până în preajma liniei avanposturilor inamice, moment în care „se vor aşeza sau se vor culca şi lupta focului va începe”. Înaintând din loc în loc sau şerpuind, ei trebuiau să respingă prin foc elementele de siguranţă ale inamicului, în momentul în care se ajungea „la o bătaie de puşcă bună de linia inamică”, tiraliorii aveau să se oprească şi să aştepte apropierea eşalonului de susţinere şi a corpului de bătaie. Când coloana avea să ajungă la câţiva paşi de ei, unde trebuia să se oprească, tiraliorilor li se cerea să „demaşte” batalionul, strângându-se către flancuri, în această fază, eşalonul întâi sau compania întâi avea să tragă focuri de salvă.

Îndată ce inamicul ar fi fost dezorganizat, coloana, încurajată prin vocea şi exemplul comandantului, urma să reia înaintarea. Tiraliorii trebuiau să înainteze la nivelul primului eşalon şi să dubleze „iuţeala focului pentru a opri pe inamic de a se reforma”. Dacă atacul reuşea, se preconiza că „subîmpărţirea din capul coloanei va repezi salvele sale; la semnalul înainte, tiraliorii vor începe urmărirea, urmaţi la distanţă de batalionul în coloană”. Dacă atacul era respins, forţele principale ale batalionului urmau să se retragă sub protecţia tiraliorilor, care aveau misiunea să joace rolul de ariergardă pentru a „întârzia urmărirea, acoperind batalionul dacă este cu putinţă şi ameninţând flancurile inamicului”, în timp ce corpul de bătaie „va căuta a se reforma în vreo poziţie favorabilă”.

În defensivă dispozitivul de luptă al batalionului trebuia să se constituie în funcţie de situaţie. În cazul în care urma să se respingă atacul cavaleriei, se recomanda un dispozitiv sub formă de careu. Se prescria să se acţioneze prin foc la distanţă şi cu baioneta (în momentul în care cavaleria executa şarja). Regulamentul din 1870 preciza: „Când batalionul se formează în care, companiele de tiraliori vor lua o posiţie care să permită de a flanca cum se cuvine mai bine dispoziţia apărării: maiorul (comandantul batalionului) va putea asemenea ordona tiraliorilor de a se grupa în sectorii fără foc, şi reservelor de a îndoi pe dinafară una din feţele careului; în acest caz tiraliorii şi reserva vor fi în genunchi”.

Trupele aflate în defensivă trebuiau să fie protejate prin diverse lucrări genistice astfel executate încât să le dea totodată posibilitatea de a supune forţele inamice unui foc cât mai dens. Regulamentul stipula că în cazul în care „după preludiurile de luptă, inamicul va pronunţa mişcarea sa ofensivă, tiraliorii se vor retrage pe linia aleasă de trupele de susţinere, pe care se vor duce şi rezervele; această întâia linie, astfel întărită, va da focurile sale şi dacă inamicul urmează a înainta ele se vor apropia de batalion fără a înceta de a trage.

Ajungând la distanţă mică, plutoanele de tiraliori se vor duce repede pe la cele două aripi, aşezându-se înapoia acestora, ca rezervă”. Dacă terenul era favorabil, tiraliorii, care în faza iniţială aveau să ducă lupta la distanţă cu inamicul pentru a-i încetini înaintarea şi a-i provoca pierderi (jucând rolul conferit ulterior siguranţei de luptă sau detaşamentului înaintat în fâşia de asigurare), puteau fi dispuşi „chiar pe poziţia ce este de apărat; batalionul se va duce, în momentul decisiv, pentru a se uni cu tiraliorii şi a primi pe inamic”.

În cazul în care desfăşurarea luptei era în favoarea trupelor proprii, iar „inamicul va fi dezorganizat”, trupele din eşalonul întâi vor „lovi şi vor merge hotărât înainte”; urmărirea trebuia să se execute „prin salve trase de pe loc sau prin plutoanele de tiraliori ce le va repezi înainte”. Dacă, dimpotrivă, se impunea cedarea de teren, linia şi tiraliorii urmau să se retragă în acelaşi timp, iar la un semnal să se oprească în intervale şi să se desfăşoare către centru pentru a acoperi retragerea; unitatea trebuia apoi „a se reforma în vreo poziţie favorabilă”.

Indiferent însă de situaţie, în faţa inamicului subunitatea trebuia să „caute a lua ordinea cea mai proprie pentru a se garanta de efectele focului, fără a paraliza pe al său, păstrând cu toate acestea mobilitatea trebuincioasă pentru a manevra, a ataca sau a se apăra”; expuse mai mult timp „focului de artilerie, fără a găsi o apărare îndestulă în obstacolele terenului, ele vor putea a căuta a se retrage prin deplasări repezi, înainte şi înapoi, cu atât mai puţin însemnate, cu cât artileria va fi mai depărtată”.

Datorită nivelului tehnic al materialului existent în epocă, precum şi altor factori, majoritatea artileriei era dispusă în faţa dispozitivului infanteriei, de unde să execute pregătirea atacului timp de câteva zile, prin lovirea trupelor şi a lucrărilor întărite ale adversarului. În timpul atacului, însă, infanteria nu ar mai fi putut beneficia de sprijinul artileriei, pentru că natura materialului nu permisese încă să se ajungă la închegarea procesului tragerilor efectuate peste dispozitivul trupelor proprii sau al focului mutat pe linii succesive. Rolul artileriei era de a „proteja desfăşurarea infanteriei proprii, a combate în mod eficace focul artileriei inamice, a deturna acest foc după celelalte trupe şi a-l atrage asupra ei, toate acestea fără a putea fi atinsă de focul puştilor inamice”.

Mobilizarea parţială a armatei române din 1876

Agravarea situaţiei din Balcani, survenită în contextul înăspririi relaţiilor dintre marile puteri şi, îndeosebi, dintre imperiile rus şi otoman, lăsa, spre sfârşitul anului 1876, tot mai puţine speranţe de a se reglementa pe cale paşnică criza orientală. Ca urmare, guvernul român a intensificat măsurile care vizau întărirea capacităţii de apărare a ţării, pregătirea armatei pentru a face faţă oricărei eventualităţi. În septembrie 1876 s-a decretat „concentrarea trupelor permanente, cu rezervele lor, şi a trupelor teritoriale pentru instrucţie şi manevre”. S-au luat totodată măsuri pentru organizarea serviciilor auxiliare necesare unei armate puse pe picior de război. În realitate era vorba deci de o adevărată mobilizare a tuturor unităţilor combatante ale armatei române. De altfel, nu peste multă vreme, la 9/21 octombrie 1876, s-au stabilit ordinea de bătaie şi zonele de dislocare a celor patru divizii teritoriale.

Fiecare divizie era compusă din două brigăzi de infanterie, una de cavalerie, două baterii de artilerie, o coloană de muniţii, un detaşament de geniu (de valoarea unei companii) şi o ambulanţă divizionară. Dispunerea diviziilor era următoarea: Divizia 1 la Craiova şi împrejurimi; Divizia 2 la Bucureşti şi împrejurimi; Divizia 3 în zona Galaţi - Brăila; Divizia 4 la Focşani şi împrejurimi. Se urmărea aşadar realizarea unui dispozitiv elastic, astfel dispersat încât, în condiţiile incertitudinii politice ce domnea atunci, să permită trupelor de a interveni oportun în orice parte a ţării ar fi fost nevoie.

După cum se vede, în această situaţie preconflictuală începea o tranziţie a organicii armatei române spre mari unităţi de tip divizie ca entităţi operaţionale permanente. Efectivele concentrate s-au ridicat la 37.730 de militari, 120 de tunuri şi 7.046 de cai. Dorobanţii şi călăraşii cu schimbul, jandarmii, pompierii şi membrii gărzilor orăşeneşti asigurau paza frontierelor şi serviciile de garnizoană. Aceste forţe, mobilizate sub motivarea manevrelor anuale, primiseră ordin „a se ţine gata spre a putea răspunde oricărei chemări”, scop pentru care s-a executat o pregătire intensivă atât a trupelor ce urmau să fie folosite în primul eşalon strategic, cât şi a celor destinate să le sprijine.

În toamna aceluiaşi an a avut loc crearea diviziilor active cu efective de război, ceea ce a permis, pentru prima oară, să se execute exerciţii şi manevrări de trupe în condiţiile cerute de serviciul în campanie. Apărarea pe Dunăre şi controlul navigaţiei pe fluviu au fost întărite pentru a „respinge prin forţă actele de agresiune la care este expusă România din partea armatelor otomane”. Căpătând o vădită funcţionalitate antiotomană, pregătirile de război au cuprins fortificarea acelor sectoare care puteau fi uşor forţate de către vecinul sudic al României, anume cele de la Gruia, Bechet, Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila şi, în mod special, de la Bărboşi şi Calafat, în dreptul cărora şi otomanii concentraseră importante efective. Pregătirile militare ale României aveau să continue în ritm şi mai susţinut în primele luni ale anului 1877.

Check Also

Independenţa de stat a României şi unirea Dobrogei

După Pacea de la Adrianopol (1829), vasalitatea românilor faţă de turcise materializa în plata tributului …

Atitudinea puterilor garante faţă de proclamarea independenţei României

După proclamarea independenţei de către Adunare şi Senat, Mihail Kogălniceanu, printr-o notă circulară, însărcina pe …

Războiul ruso-turc din 1828-1829 şi pacea de la Adrianopole

Războiul dintre Rusia şi Turcia din 1828-1829 a fost efectul agravării „chestiunii orientale” în legătură …

Războiul pentru independenţa naţională a României

Cucerirea independenţei naţionale în anul 1877 este unul dintre cele mai de seamă evenimente din …

România sub semnul independenţei

Încă de la începutul domniei sale, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica …