Apariţia societăţii omeneşti şi începuturile organizării gentilice matriarhale. Epoca veche şi mijlocie pe teritoriul României

Paleoliticul sau vârsta veche a pietrei îşi poartă numele de la două cuvinte greceşti: palaios „vechi” şi lithos „piatră”; el îmbrăţişează „antichitatea primitivă”, prima şi cea mai lungă epocă din istoria omenirii, care începe odată cu apariţia omului, cuprinzând primele etape ale orânduirii comunei primitive. Din punct de vedere geologic, paleoliticul corespunde în general epocii glaciaţiunilor - pleistocenului - din cuprinsul perioadei cuaternare. În epoca veche a pietrei, spre deosebire de epoca nouă a pietrei, adică de neolitic, uneltele de muncă au fost lucrate numai din piatră cioplită, din lemn şi din os, fără a se cunoaşte şlefuirea şi găurirea pietrei, olăritul, creşterea animalelor şi cultivarea plantelor.

Cercetarea paleoliticului se întemeiază pe interpretarea obiectelor de piatră şi de os, păstrate în pământ pretutindeni pe unde au trăit şi muncit străvechii noştri înaintaşi. Astfel, uneltele de piatră descoperite în straturile geologice ale perioadei cuaternare, alături de oasele fosile ale marilor mamifere dispărute şi ale omului, au dovedit marea vechime a omului şi a culturii sale. Ţinându-se seama de schimbările climei, florei şi faunei şi de evoluţia înfăţişării fizice a omului însuşi, paleoliticul a fost împărţit în inferior, mijlociu şi superior. Ca timp, paleoliticul a început cu aproximativ 600.000 de ani în urmă şi a sfârşit acum vreo 10.000 de ani. Primele înjghebări ale societăţii omeneşti apar şi se dezvoltă treptat, odată cu desprinderea omului din lumea animală.

Teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin care a demonstrat că omul este rezultatul dezvoltării unei specii de maimuţă antropoidă, a fost confirmată deplin în ultimul deceniu al veacului trecut şi mai ales în secolul nostru, prin descoperirea unor oase fosile, care arată neîndoios procesul de transformare a unor antropoide în om. Charles Darwin a scos în evidenţă rolul schimbării mediului fizic şi al selecţiei naturale în acest proces.

Ele constituie doar premisele biologice ale antropogenezei. Procesul complex al antropogenezei poate fi pe deplin lămurit numai pe baza materialismului istoric. În lucrările lor, clasicii marxism-leninismului au demonstrat rolul hotărâtor pe care l-a avut munca în acest proces complex de transformare. A fost astfel înfrântă concepţia idealistă, pusă în slujba claselor exploatatoare, potrivit căreia omul ar fi o creaţie a divinităţii, concepţie care secole de-a rândul a împiedicat adevărul să iasă la lumină.

Cele dintâi mijiri ale vieţii pe pământ, simple organisme ca: algele, celenteratele şi moluştele, apar abia în a doua jumătate a erei arhaice sau proterozoice (era timpurie a vieţii). În era următoare, primară sau paleozoică (era veche a vieţii), apar primele vertebrate: peştii, batracienii şi reptilele, care la începutul erei secundare sau mezozoice (era mijlocie a vieţii) se dezvoltă până la forme uriaşe. Spre mijlocul erei secundare apar mamiferele, care domină cele două perioade următoare - terţiară şi cuaternară - ale ultimei ere, cea cainozoică (era nouă a vieţii), eră în care apar, se dezvoltă şi se răspândesc primatele.

Încă în partea de sfârşit a perioadei terţiare (pliocen) cunoaştem printre primate o maimuţă antropoidă - Oreopithecus - care reprezintă cea mai veche mărturie a unei direcţii evolutive a maimuţei către umanizare. Înălţimea de circa 1,30 m, ţinuta dreaptă, lipsa cozii, forma craniului cu regiunea frontală mai dezvoltată şi structura dinţilor, îmbină la oreopitec trăsăturile maimuţelor superioare, cu cele care se vor dezvolta mai târziu la om. Şi alte maimuţe terţiare ca Dryopithecus, Sivapithecus şi Bramapithecus sunt considerate ca rude îndepărtate ale omului şi ale maimuţelor antropomorfe actuale (gorila, cimpanzeul şi urangutanul).

Resturi fosile ale unor maimuţe, ca Macacus florentinus şi Dolichopithecus, sunt cunoscute şi la noi, în asociaţia faunistică pliocenă de la Măluşteni (lângă Iaşi). Prezenţa acestor maimuţe fosile pe un areal destul de vast, din centrul şi mai ales din sudul Europei, areal ce include şi România, semnalează posibilitatea existenţei şi aici a unor primate superioare de tipul oreopitecului (ca acel descoperit în vecinătatea noastră, Republica Moldova) şi al udabnopithecului din Gruzia.

Apariţia şi evoluţia propriu-zisă a omului se petrec în perioada cuaternară, caracterizată prin repetate şi profunde schimbări ale climei. Începând cam de acum 600.000 de ani, datorită scăderii temperaturii, care a dus la schimbarea climei atât în emisfera boreală cât şi în cea australă, s-au îngrămădit periodic straturi de zăpadă care s-au transformat în puternice învelişuri de gheaţă - calotele glaciare - de peste 2.000 m grosime, care - în ceea ce priveşte continentul european - înaintând dinspre înălţimile scandinave înspre sud, au acoperit o bună parte din Europa nordică. Prin schimbarea climei, s-au petrecut puternice prefaceri în mediul natural. Multe din speciile de climă caldă ale florei şi faunei terţiare au dispărut, altele s-au retras spre sud ori s-au adaptat noilor condiţii de viaţă. Au apărut apoi noi genuri de mamifere: Elephas „elefantul”, Equus „calul” şi Bos „boul”.

Transformările din lumea vieţuitoarelor au culminat cu apariţia genului Homo „omul”, fapt care îndreptăţeşte şi denumirea de perioadă antropozoică (perioada vieţii omului) pentru că odată cu cuaternarul, mersul transformărilor geologice ale pământului se împleteşte cu istoria genului uman. Prin cercetări făcute în munţii Alpi, s-a stabilit existenţa a patru mari faze glaciare: Gunz, Mindel, Riss şi Wurm despărţite între ele printre faze interglaciare, reprezentând oscilaţii climatice mai calde. La rândul lor, glaciaţiunile au fost împărţite în câte două şi chiar trei stadii glaciare separate, între ele prin interstadii. Glaciaţiunile cu stadiile lor corespund înaintării gheţarilor, iar interglaciaţiunile şi interstadiile corespund retragerii gheţarilor.

Datele în ani pentru cele patru glaciaţiuni, stabilite ipotetic cu ajutorul unor metode complicate astronomice, au o valoare aproximativă de orientare şi sunt (rotunjite) următoarele (de fiecare dată referindu-se la începutul glaciaţiunii respective şi reprezentând numărul de ani scurs de atunci până în zilele noastre): Gunz circa 600.000, Mindel circa 480.000, Riss circa 240.000, Wurm circa 120.000.

În straturile geologice de la începutul cuaternarului s-au descoperit în sudul şi estul Africii resturi fosile din scheletele unor antropoide numite Australopitecine (maimuţe sudice, latină australis „sudic” şi greacă pithecos „maimuţă”); una din aceste maimuţe (Zinjanthropus boisei) fiind mult mai apropiată de om decât oricare dintre celelalte maimuţe, fosile ori actuale, poate fi socotită astăzi prima verigă de legătură între maimuţe şi om. Mai apoi, ne sunt cunoscute unele forme mai evoluate decât cele ale australopitecinelor. Această etapă este reprezentată de o fiinţă care îmbină trăsăturile maimuţelor antropoide cu trăsăturile omului şi a fost numită de aceea Pithecanthropus (omul-maimuţă).

Primele unelte

Istoria propriu-zisă a omenirii începe din clipa în care maimuţele antropoide încep a-şi făuri unelte de muncă. „Munca este prima condiţie de bază a vieţii omeneşti în genere şi anume în asemenea măsură, încât, într-un anumit sens, trebuie să spunem că ea l-a creat pe om însuşi Folosind la început beţe, bolovani de aruncat sau pietre ascuţite, aşa cum le găseau în natură, antropoizii trec de la activitatea instinctivă la cea conştientă, care duce la făurirea voită a uneltelor şi prin aceasta realizează primii paşi spre eliberarea de sub forţele stăpânitoare ale naturii.

„Nici o mână de maimuţă - ne spune Engels - n-a făcut vreodată fie şi cel mai grosolan cuţit de piatră... Munca începe odată cu făurirea uneltelor”. De aceea, maimuţa care şi-a eliberat mai devreme mâinile, prin evoluţia de la mersul în patru labe la cel în două picioare, şi ale cărei mâini au început a munci cu adevărat, nu mai este maimuţă, ci om.

Pitecantropii sunt fiinţe umane în devenire. Primele oase din scheletele lor s-au descoperit în 1891-1892, la Trinil în Java. Alte forme de pitecantropi ca: Pithecanthropus robustus (omul-maimuţă robust), descoperit tot în Java, Sinanthropus pekinensis (omul-maimuţă de la Pekin) descoperit la Şu-Ku-Tian în China, Atlanthropus mauretanicus (omul atlantic mauretan) descoperit la Ternifine în Algeria şi o formă mai evoluată Homo Heidelbergensis (omul de la Heidelberg) descoperit în Germania, se deosebesc între ele numai prin unele detalii. Fruntea îngustă, teşită, cu arcadele supraorbitare dezvoltate, îi apropie pe pitecantropi de marile maimuţe.

Cu mersul drept, însuşire pentru care pitecantropului din Java i s-a dat numele de erectus (în latină erectus „drept”, „în picioare”) înalţi de 1,60-1,70 m şi având media capacităţii craniene între circa 900 şi 1050 cmc, pitecantropii reprezintă fiinţe care mai păstrează trăsături asemănătoare maimuţelor, dar la care apar şi caractere care îi apropie de formele umane: dentiţia, aspectul feţei, oasele nasului, dezvoltarea regiunii occipitale şi gradul de dezvoltare a diverşilor lobi cerebrali. Studiul creierului după mulajele endocraniene arată că pitecantropii foloseau un început de grai articulat. Prin aceasta ei se îndepărtează de antropoidele fosile şi se apropie mai mult de formele umane evoluate.

Miile de aşchii de piatră cioplită, descoperite la Şu-Ku-Tian şi aşchiile şi toporaşele de mână de la Ternifine au arătat că pitecantropii cunoşteau uneltele de muncă, iar păturile groase de cenuşă de la Şu-Ku-Tian dovedesc că ei foloseau şi focul. Cu ajutorul focului se îmbunătăţeşte simţitor şi hrana, care începe a fi consumată friptă sau coaptă. Prin foc omul îşi „procură noi mijloace de hrană, ca, de pildă, rădăcinile şi tuberculele făinoase, coapte în cenuşă fierbinte”. Dar trecerea de la hrana crudă la aceea pregătită cu ajutorul focului a avut şi un rol covârşitor în dezvoltarea biologică a omului.

Mai gustoasă, mai uşor de mistuit şi asimilat, carnea friptă a avut o puternică influenţă „asupra creierului care primea acum cantităţi mult mai mari de substanţe necesare pentru nutriţia şi dezvoltarea lui ca înainte, ceea ce i-a dat posibilitatea să se perfecţioneze din generaţie în generaţie mai rapid şi mai complet”. Oasele de animale vânate de sinantrop, găsite împreună cu lunetele şi celelalte resturi, confirmă teza lui Engels, după care: „omul nu a putut deveni om fără să consume carne”.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …