Apariţia şi formarea relaţiilor sclavagiste în Dacia. Perioada Burebista-Decebal (secolul I î.Hr. – 106 d.Hr.)

Situaţia generală

Cele două secole următoare (secolele I î.Hr. şi I d.Hr.), constituind, din punct de vedere arheologic, perioadele a treia şi a patra din a doua epocă a fierului, se caracterizează, pe plan istoric, prin două mari schimbări ce se petrec în sânul societăţii geto-dace de pe teritoriul României. Prima schimbare e consecinţa unui proces intern, iar a doua e urmarea unui eveniment de ordin extern.

Procesul intern constă în continua şi tot mai accentuata diferenţiere din sânul societăţii geto-dace, datorită dezvoltării accelerate a forţelor de producţie. Dezvoltarea continuă a acestor forţe duce la lichidarea treptată a vechilor relaţii de producţie şi la crearea relaţiilor noi, bazate pe formarea a două mari clase antagoniste în cadrul societăţii geto-dace: a clasei exploatatorilor şi a clasei exploataţilor, fie că e vorba de bogaţi şi săraci (dependenţi de cei bogaţi) sau de oameni liberi şi sclavi.

Procesul acesta de dezvoltare internă împinge societatea geto-dacă la încercări spre o organizare social-politică superioară, aceea a statului, apărut pe baza antagonismului dintre clase, cu caracter sclavagist începător, încercările rămân, de obicei, neizbutite, cu excepţia aceleia din ţinutul intracarpatic al pământului dacic, din sud-vestul Transilvaniei.

Schimbarea de ordin politic extern se manifestă prin neîncetata şi viguroasa luptă a geto-dacilor împotriva tendinţelor de cotropire a teritoriului lor de către puternicul stat. sclavagist roman ce se găsea, în acel timp, în culmea ascensiunii sale. Lupta aceasta s-a terminat, după cum se ştie, prin cucerirea, în două etape, la distanţă de timp de circa 100 de ani, a celei mai mari părţi a pământului geto-dac, de către Roma, şi cu înglobarea acestor teritorii însemnate ale Daciei libere în imperiul roman: întâi teritoriul Dobrogei, pe la sfârşitul veacului I î.Hr. (făcând, mai târziu, parte integrantă din provincia Moesia), iar apoi, în primii ani ai secolului al II-lea d.Hr., cea mai mare parte a teritoriului Daciei nord-dunărene, transformat în provincie romană sub numele de Dacia.

Înainte de a intra în tratarea sistematică a acestor transformări suferite de poporul dac în cursul celor două veacuri, credem nimerit să aruncăm o scurtă privire asupra situaţiei în care se afla, pe la începutul şi în cursul veacului I î.Hr., lumea înconjurătoare mediteraneană - aşa-zisa lume clasică - din Europa, Africa şi Asia. Aceasta şi cu scopul de a înţelege mai uşor nu numai procesul de transformare internă a societăţii dacice, dar şi pe acela la care e supus din motive de ordin extern. Ieşind întărită pe plan extern şi intern din criza în case fusese aruncată prin războiul cu socii, Roma, stăpână peste o Italie unită (88 î.Hr.), se află în plină realizare a planurilor sale de cucerire.

În vest, ea stăpânea încă de pe la sfârşitul celui de-al doilea război punic partea de apus a Mării Mediterane (cu provinciile europene: a Spaniei, de la anul 206 î.Hr., a Galliei Narbonensis din sudul Galliei libere, de la 121 î.Hr., a Galliei Cisalpine din nordul peninsulei apenine de pe la 222 î.Hr., iar pe continentul african cu provincia Africa, moştenire de la statul cartaginez desfiinţat definitiv în 146 î.Hr.).

Expansiunea spre răsărit începuse şi ea destul de curând: ocuparea coastei de apus a Illiriei avu loc încă de pe la sfârşitul secolului III (229-228 î.Hr.). Ea fu lărgită şi continuată, apoi, prin cucerirea Macedoniei şi a Greciei (desăvârşită în 146 î.Hr.) şi prin presiunea pe care o exercita de pe atunci şi asupra teritoriilor încă libere, tracice şi daco-moesice, din estul şi nord-estul Peninsulei Balcanice, asupra regatului tracic, al odrizilor, în special.

Încă de prin a doua jumătate a veacului II (de pe la 130 î.Hr.), Roma îşi pusese piciorul şi pe continentul asiatic, în Asia Anterioară, odată cu transformarea unuia din statele elenistice, a regatului Pergamului, în o provincie, provincia Asia. Pergamului îi urmează nu prea târziu Bitinia, făcută provincie în 75 î.Hr. şi nu vor trece nici două decenii până ce întreaga Asie Anterioară cade pradă expansiunii romane, fie nemijlocit, în forma unor veritabile provincii (ca Iudaea, Siria, regatul Pontului - în anii 64-63), fie prin intermediul unor ţări clientelare sau dependente (ca acelea a Armeniei, Commagenei Ciliciei). De puternica sa rivală din interiorul Asiei Anterioare, de Parthia, Roma era despărţită de râul Eufrat.

Dinspre est, nord şi vest dacii se mărgineau, pe la începutul secolului I î.Hr., de popoare şi seminţii nesupuse Romei: de sarmaţii şi sciţii stepelor de la nordul Mării Negre, de sciţii din regatul Crimeei şi Bosporan, de bastarnii coborâţi de curând în regiunile pontice şi ale gurilor Dunării, vecini răsăriteni la care se adaugă şi oraşele greceşti de pe ţărmul nordic al Pontului Euxin ca şi cele de pe malul apusean, dobrogean, al acestei mări.

Relativ scurta dominaţie a regatului Pontului peste aceste ţinuturi durase numai până la căderea acestui regat sub stăpânire romană. Conflictul cu regatul Pontului avusese, în schimb, şi urmarea de a atrage încă de pe atunci privirea Romei asupra acestor teritorii pontice. La nord şi nord-vest, Dacia liberă se învecina cu triburile celtice, răsăritene (boiii, tauriscii, anarţii), cu numeroasele neamuri germane (suevii) şi, în nord-est, cu cele slave.

Înspre vest, dincolo de Dunăre, se întindea mulţimea triburilor iliro-panonice şi celtice, iar înspre sud-vest, în regiunea confluenţei Savei cu Dunărea, tribul războinic al scordiscilor celţi. Dintre toate aceste populaţii, numai sciţii din Crimeea şi cei bosporani, se aflau ca, de altfel, şi oraşele greceşti pontice, pe o treaptă superioară a dezvoltării social-politice (oraşe-state: coloniile greceşti, state-regate de tip sclavagist începător: sciţii crimeeni şi bosporani), toate celelalte populaţii nedepăşind încă, la acea vreme, stadiul democraţiei militare în formaţii de uniuni tribale mai mari sau mai mici.

În mijlocul acestor populaţii, Dacia fusese şi în trecut un pământ râvnit şi cotropit parţial de seminţiile vecine sau de cele venite din alte părţi în necontenitul flux al mişcărilor de triburi. Pentru perioada care ne interesează acum o primejdie destul de serioasă ameninţa dinspre nord-vest, prin presiunea triburilor celtice, în frunte cu boiii, iar dinspre răsărit, din partea bastarnilor şi a sarmaţilor iazigo-roxolani.

Dintre aceste primejdii una a fost definitiv înlăturată, aceea a celţilor. În răsărit, vestita „stepă getică” fu pierdută prin stabilirea aici a sarmaţilor şi bastarnilor, prin secolele II şi I î.Hr., iar Câmpia Tisei şi a Dunării, ca şi ţinutul Slovaciei de azi fură smulse stăpânirii dacice prin pătrunderea în aceste regiuni a sarmaţilor-iazigi (pe la anul 20 d.Hr. în Câmpia Tisei) şi a triburilor germane ale cvazilor şi marcomanilor (pe la începutul erei noastre, în teritoriul Slovaciei).

Dar cea mai puternică presiune cu urmări grave pentru poporul dac era expansiunea romană exercitată din sud, din Balcani, încă din secolul I î.Hr. şi din vest, dinspre Pannonia, de pe la sfârşitul aceluiaşi veac. Odată cu aşezarea iazigilor între Dunăre şi Tisa, începe şi permanenta ofensivă a acestora contra teritoriilor dacice de la răsărit de Tisa, fie din proprie iniţiativă, fie pusă la cale de Roma.

Check Also

Decebal şi cucerirea Daciei de către romani

Reunificarea triburilor dacice Ameninţarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru Dacia prezenţa Romei …

Dacia, Populaţie, Daco-romani

Originea poporului român şi a limbii române a constituit subiectul unor polemici istorice în centrul …

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …