Apariţia relaţiilor sclavagiste şi a statului începător sclavagist dac

Desigur că înflorirea culturii materiale dacice din Transilvania în cursul secolelor I î.Hr. şi I d.Hr. trebuie să fi avut începuturi mai vechi şi numai lipsei unor cercetări mai intense pentru veacurile III şi II î.Hr. i se poate atribui necunoaşterea mai de aproape a procesului de dezvoltare care a dus la închegarea centrului politic, militar, economic şi religios din Munţii Orăştiei şi la formarea primului stat dacic cu acest nucleu central de puternică afirmare materială şi spirituală.

Cu drept cuvânt putem socoti că tot complexul aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei, cetăţile şi fortificaţiile grupate în jurul centrului de la Grădiştea Muncelului, construcţiile de tot felul de pe acest deal, executate în piatră de andezit şi calcar, tehnica superioară constatată la cetăţi, locuinţe, cisterne etc., - relevate prin săpăturile arheologice din ultimii 35 de ani - nu sunt decât expresia materială a nivelului înalt la care ajunsese prin secolul I î.Hr. şi secolul I d.Hr. societatea dacică. Ele indică baza materială pe care s-a ridicat suprastructura politică şi religioasă a acestei societăţi.

Se ştie că regiunea deluroasă-muntoasă a Carpaţilor meridionali, de la sud de Orăştie, cuprinzând un teritoriu de circa 150 kmp, adăposteşte o serie de aşezări dacice trădând o viaţă înfloritoare şi multilaterală în ultimele două secole care preced cucerirea romană. Regiunea se dovedeşte a fi fost centrul puterii dacice din timpul lui Burebista şi Decebal.

Puternice cetăţi şi castele, bastioane şi turnuri, durate din piatră ecuarisată şi cărămidă, cu ziduri de 3 m grosime, aninate pe vârfurile dealurilor (Piatra Roşie, Costeşti, Blidarul, Vârful lui Hulpe etc.), clădite cu o desăvârşită şi măiastră tehnică, fără pereche în istoria arhitecturii aşa-zise „barbare” a acestor timpuri, stau mărturie despre forţa militară şi socială a dacilor acestei perioade.

Construcţii de tot felul, din cărămidă arsă sau din lemn, aşezate în preajma cetăţilor, pe terasele dealurilor sau pe şesuri, case, ateliere, apeducte, cisterne, hambare pentru cereale, sute şi sute de scule şi unelte de fierari, lemnari, agricole şi de olărit, produse meşteşugăreşti şi de artă (bustul de bronz al unei divinităţi feminine, relieful de fier al unui scut etc.), vase simple (de toate categoriile: ceşti, străchini, chiupuri-dolia) şi de lux (ceramică pictată) dovedesc mult evoluatul nivel economic al acestei societăţi, ca şi depăşirea de către aceasta a stadiului de comună primitivă şi trecerea spre orânduirea de stat sclavagist-primitiv. Obiectele de import (vase de bronz şi de lut, statuete, sticlă colorată, coifuri de bronz şi unelte de fier) denotă un schimb viu cu sudul grecesc şi chiar cu sudul Italiei, prin intermediul acelor oraşe greceşti, sau pe calea directă iliro-macedoneană.

În aşezarea cea mare de pe Dealul Grădiştei, alături de o cetate de piatră de dimensiuni impunătoare (cetate de refugiu), alături de ateliere şi hambare, alături de numeroase locuinţe - aşezări civile - mai simple sau mai bogate (constituind un început de aşezare orăşenească) - se mai găsesc, pe două terase, sase sanctuare de piatră, rotunde sau patrulatere, mărturii evidente ale suprastructurii unei societăţi împărţite în clase antagonice şi cu o orânduire statală în formare. Sanctuarele constituie o categorie de monumente unice în istoria religiilor antice, fie prin dimensiunile lor, fie prin caracterul lor combinat de monumente religioase şi de calcule calendaristice.

Săpăturile au scos la iveală şi primele urme ale scrisului în societatea dacică a acestor vremuri (literele greceşti de pe blocurile de piatră ale zidului ce sprijinea una din terasele cu sanctuare, databile în secolul I î.Hr. şi stampila în limba dacică Decebalus per Scorilo de pe un vas de cult din argilă, de pe timpul ultimului rege dac). Descoperirile din această regiune constituie mărturia grăitoare despre înaltul nivel atins de societatea “dacică din acea perioadă atât în ce priveşte nivelul forţelor de producţie, cât şi cel al relaţiilor de producţie şi gradul de cultură materială şi spirituală (scrisul, tehnica construcţiei, arta olăritului şi a metalelor, agricultura, ştiinţa militară, religia etc.).

Data acestor construcţii uriaşe şi coordonate după un plan unitar e aceea pe care o indică mărturiile arheologice: ceramica, diferitele obiecte de import şi de factură locală, dar mai ales monedele datează acest complex de aşezări în secolele I î.Hr. şi I d.Hr., fapt ce se confirmă şi prin succesiunea faptelor şi a materialelor de construcţie. Grandioasa concepţie a fortificării unei regiuni întregi şi începutul executării acestui plan nu puteau porni decât de la o putere centrală stăpână pe vaste, resurse de oameni şi material. Atât ştirile istorice, cât şi datele arheologice îl indică pe Burebista, în prima jumătate a secolului I î.Hr. Motive pentru o asemenea retranşare erau destule.

Stăpânirea peste atâtea triburi şi ţinuturi cucerite, ţinerea în frâu a propriei populaţii, nevoia apărării contra duşmanilor, şi în primul rând împotriva Romei care se apropiase de Dunăre şi îşi proiecta intenţiile cotropitoare, cereau imperios consolidarea stăpânirii prin crearea unui centru politic şi religios straşnic întărit. Cetatea de la Costeşti, cea de la Piatra Roşie şi cetatea de la Blidarul datează sigur încă de pe timpul lui Burebista ca şi sanctuarele vechi, în piatră de calcar de la Grădiştea Muncelului.

Restul îl vor fi completat şi transformat urmaşii, îndeosebi ultimii dintre regii daci din secolul I d.Hr.: Scorilo, Duras-Diurpaneus şi Decebal. Sanctuarele de piatră de andezit, atelierele şi cetatea cea mare de pe dealul Grădiştei se leagă de cei doi din urmă. Sfârşitul aşezărilor e bine precizat: anul 106 d.Hr. când oştile romane trec toate aşezările - civile şi militare - prin sabie şi foc.

Cultura materială a aşezărilor din Munţii Orăştiei întruneşte toate caracteristicile aşa-zisei culturi Latene târzii, dezvoltate pe baze autohtone şi simţitor influenţate de civilizaţiile înconjurătoare. E o civilizaţie ce a ieşit din stadiul formei săteşti, îmbrăcând un caracter de cultură superioară, oppidană. Împrejurare care şi explică adoptarea şi asimilarea la fondul propriu autohton a împrumuturilor de forme şi tehnică venite dinafară, din sudul sclavagist grecesc (în secolul I î.Hr.) şi roman (în secolului I d.Hr.), ca şi de la popoarele vecine.

Examinând rezultatele arheologiei din punct de vedere al dezvoltării interne a societăţii acestei culturi materiale - adică pe plan economic, social şi politic - încheierile ce se desprind din această cumpănire pot fi formulate astfel: impozantele construcţii din piatră, cărămidă şi lemn, în număr peste aşteptări de mare, cu „şanţurile lor, în care se deschide mormântul orânduirii gentilice, şi cu turnurile ce ajung cu vârfurile până la civilizaţie” (cum atât de plastic caracterizează ajunul civilizaţiei şi al statului împilator Engels); calitatea muncii şi tehnica iscusită a lucrărilor, pe de o parte iar coordonata lor executare după o necesitate cumpănită, pe de altă parte, ne prezintă realitatea unei puternice organizaţii politico-militare, ce întrece cu mult nevoile şi posibilităţile unei grupări sociale cum ar fi tribul sau uniunea tribală.

Efortul necesar, ridicării unor asemenea fortificaţii şi castele întărite depăşeşte putinţele muncii solidarităţii tribale. Ele nu puteau fi executate în condiţiile de atunci nici în timp, nici în spaţiu, fără munca forţată a mii de oameni cu animale şi scule, fără munca unei clase de supuşi aserviţi stăpânilor.

Apariţia sporadică a robilor (sclavilor) e un fenomen social ce numără îndărătul său mai multe sute de ani. Înmulţirea lor şi, mai ales, o relativă importanţă economică a lor îndeosebi în slujba fruntaşilor societăţii, trebuie admisă pentru perioada cetăţilor dacice. Ştiri literare (Pliniu cel Tânăr, Dio Cassius şi alţii) confirmă existenţa lor în societatea dacă a acestor timpuri. La construirea vastului sistem de fortificaţii, cisterne, sanctuare etc. din Munţii Orăştiei au participat, desigur, alături de populaţia liberă şi de prizonierii de război, şi numeroşi sclavi.

Fără îndoială că forţa care a conceput, condus şi coordonat aceste lucrări n-a putut fi o căpetenie de trib sau a unei uniuni tribale, ci conducătorul unei organizări politice-sociale mai dezvoltate, al unui stat care va fi păstrat încă multe din trăsăturile orânduirii gentilice, dar întrunea condiţiile esenţiale ale unei orânduiri de stat specifice lumii „barbare” ne-clasice. Această forţă conducătoare dispunea de numeroase cetăţi, de armată permanentă aşezată în cetăţi peste care se aflau - după mărturia lui Criton - comandanţi (praefecti) aleşi din rândurile nobilimii cointeresate şi devotate regelui.

Că însăşi societatea dacică a oamenilor liberi nu mai era unitară pe vremea lui Burebista (dar desigur nici în secolele anterioare lui), o ştim. Un Herodot cunoaşte încă de pe vremea lui „fruntaşi” - la geţi. De familii cu mare vază vorbeşte, la geţi, pentru o epocă mai târzie un citat din Suidas. Autori ca Dio Crisostomul, Dio Cassius şi Iordanes vorbesc despre existenţa diviziunii societăţii dacice în nobili (tarabostes, pileati) şi oameni de rând (comati, capillati), ştiri confirmate şi de reprezentările de pe columna traiană.

Sub aceştia din urmă (comati, capillati, pletoşii, cei ce nu au voie să poarte cuşma care era semnul distinctiv rezervat exclusiv celor „de neam”), trebuie să înţelegem, nu pe ţăranii total liberi şi înstăriţi (aceştia fac mai curând parte din pileati), ci acea numeroasă clasă de ţărani lipsiţi de pământ, lucrători agricoli şi în mine, păstori, meşteşugari, ce se afla într-o situaţie de dependenţă, de aservire faţă de nobilimea militară, muncind, alături de sclavi, pe pământurile şi la curţile fruntaşilor. Situaţia nu e fără precedente şi analogii în lumea antică. O analogie ne oferă în lumea tracică, dardanii, după mărturia lui Athenaios. La boiii din nord-vestul Pannoniei superioare a existat, încă înainte de cucerirea romană, o relativ dezvoltată agricultură bazată pe munca sclavilor şi o acumulare de moşii.

Ca formă de tranziţie de la comuna gentilică la orânduirea sclavagistă trecerea ţăranilor liberi din obştiile gentilico-tribale în situaţia de ţărani juridiceşte liberi, dar de fapt dependenţi (ca dijmaşi, dijmaşi pe jumătate robi) pe moşiile nobililor e un fenomen binecunoscut. Comaţi (capillati) au constituit, după toate aparenţele, aceeaşi clasă la daci, pe care au constituit-o, în cele mai vechi timpuri, plebeii la Roma. Munca nu scuteşte însă pe aceştia de a suporta şi sarcinile războiului, alături de pileaţi şi sub comanda fruntaşilor războinici.

Nu numai hambarele de bucate - mari şi numeroase - descoperite în aşezări, dar şi o ştire fragmentară păstrată din Getica medicului Criton atestă desluşit existenţa în Dacia secolului I d.Hr. a unor dregători peste moşiile regelui şi, desigur, şi ale fruntaşilor. Despre ivirea unor negustori în sânul societăţii dace în ultimele două-trei secole ale Daciei libere nu avem nici o informaţie scrisă. Ei trebuie să se fi ivit, totuşi, izolat.

Operaţiile de schimb bazate pe monedă, şi, îndeosebi, pe moneda proprie (secolele III-II î.Hr.). ne indică un comerţ dezvoltat, care, la rândul său, cere şi existenţa negustorilor. De naşterea unei pături sociale de negustori, care să nu se mai îndeletnicească cu producţia, ci numai cu schimbul produselor, se poate vorbi însă sigur în secolul I î.Hr. Desele descoperiri de comori de bani, îngropate în special pe la mijlocul şi către sfârşitul acestui secol, ne silesc să admitem constituirea unei asemenea pături încă în acest secol.

Vorbind de apariţia relaţiilor sclavagiste şi a germenilor statului dac, trebuie precizat din capul locului că această apariţie a constituit un proces de lungă şi frământată durată. Constituirea statului dac cu centrul în sud-vestul Transilvaniei a fost precedată de multe alte încercări asemănătoare nu numai în exteriorul arcului carpatic, dar şi în interiorul acestui arc, în Transilvania: acei Rubobostes şi Oroles, de pe la începutul secolului II şi, mai ales, anonimul tată al lui Burebista, de la începutul secolului I î.Hr., sunt precursori ai şefilor de stat incipient care încep cu Burebista.

Pentru justa sesizare a acestei noi forme de organizare politică a societăţii bazate pe clase antagoniste, care e statul, trebuie să ţinem seama de totalitatea fenomenelor sociale, economice, politice şi religioase, judecind lucrurile în dezvoltarea lor istorică şi neuitând particularităţile locale ale acestei dezvoltări. Deşi condiţiile economico-sociale erau coapte pentru ca procesul de trecere la forma de stat să poată fi realizat, interese şi tendinţe contrarii de ordin social şi politic au putut frâna acest proces, dar nu l-au putut împiedica.

La cristalizarea şi consolidarea statului au contribuit în schimb, şi unele împrejurări externe favorabile. Oraşele greceşti de la Marea Neagră (care jucaseră un rol şi mai înainte în dezvoltarea societăţii geto-dace) supuse de Burebista, contribuie efectiv la acest proces. De un impuls spre constituirea unei puteri de stat nu au fost străine, însă, nici cuceririle de către Burebista a triburilor vecine dintre Dunărea de mijloc şi Carpaţii apuseni, a boiilor şi tauriscilor, ca şi cele de la răsărit de Carpaţi şi de la sud de Dunărea de jos.

„Domnia peste subjugaţi nu se poate împăca cu orânduirea gentilică” - spune cu dreptate Engels. Către organizarea de stat a împins, pe de altă parte, şi pericolul expansiunii romane la sud de Dunăre, în Balcani, primejdie iminentă acum, pe care Burebista o sesizează just căutând cu toate mijloacele să zădărnicească consolidarea stăpânirii acestui stat sclavagist în apropierea Dunării.

Dar nu putem neglija nici forţa ideologică internă care a contribuit şi ea în bună măsură la consolidarea tendinţelor centraliste de stat: e vorba de factorul religios, reprezentat prin ierarhia preoţească în frunte cu marele preot Deceneu, personaj cu autoritate şi putere reală în societatea geto-dacică, care, după cum se ştie, cunoştea, uneori şi îmbinarea puterii politice cu cea preoţească. „Rex et pontifex” fusese, de pildă, Comosicus.

Religia geto-dacilor, devenită o religie comună a numeroaselor triburi ce se aflau în procesul de unificare, prin organizarea ei ierarhică a constituit un puternic instrument în mâna unificatorilor de triburi. Ea s-a transformat, din ce în ce mai mult, într-o forţă de coeziune în societatea dacă şi într-o armă puternică în slujba clasei dominante şi a statului ce se înfiripează.

Strabon menţionează în chip deosebit măsurile de organizare şi consolidare a puterii centrale aplicate de Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu. Rolul lui Deceneu în reglementarea vieţii morale şi religioase a poporului dac e relatat şi de cunoscutul pasaj din Iordanes. Astfel, procesul odată în curs, cu toate piedicile ce mai întâmpina, n-a mai putut fi oprit.

Pornind de la teza marxistă că „statul apare acolo şi atunci când apare împărţirea societăţii în clase, când apar exploatatori şi exploataţi”, aceasta trebuia să apară în societatea dacică din această vreme, căci de la măreţele cetăţi ale puterii centrale regeşti, până la împărţirea societăţii în, acum bine conturate, clase antagoniste; de la sclavi până la negustori; de la bogaţii exploatatori până la săracii exploataţi; de la rege şi aristocraţia proprietară de moşii, păşuni şi mine, până la masele sărace ale celor ce roboteau, cei mai mulţi, în folosul unor puţini, pe ogoare, în ateliere, în ocne; de la comandanţii de oşti (pileati-tarabostes), până la oştenii pletoşi puşi şi în interesul apărării împotriva atacurilor dinafară, dar şi în slujba opresiunii şi a reprimării mişcărilor dinăuntru - toate contrazicerile şi interesele de clasă erau prezente în suficientă măsură pentru a nu mai putea fi obiectiv împăcate.

Acum apare deci acea organizaţie politică care este statul, produs - după cum spune V.I. Lenin - şi manifestare a caracterului de neîmpăcat al antagonismelor de clasă. E statul dac în germene pe care nu-l putem numi altfel decât stat sclavagist începător (şi precizăm: de tip militar), începător, pentru că nu poate fi vorba încă în acest stat de o generalizare a relaţiilor de producţie sclavagiste sau de transformarea muncii sclavilor în bază a producţiei sociale.

Îl numim aşa, deoarece, chiar dacă relaţiile sclavagiste erau încă puţin dezvoltate pe vremea lui Burebista şi a urmaşilor săi imediaţi, ele reprezentau elementul nou, capabil de dezvoltare şi aflat, de fapt, într-o continuă dezvoltare, acel element care-şi croia încet dar sigur drum, înlăturând treptat rămăşiţele orânduirii comunei primitive, elementul care trebuia să învingă în virtutea implacabilei legităţi a dezvoltării istorice. Acest element nou devine într-adevăr tot mai puternic în a doua jumătate a secolului I d.Hr., în statul ce se consolidează sub un Duras-Diurpaneus şi Decebal.

Centrul acestui stat, sclavagist începător era, după cum s-a spus, în Munţii. Orăştiei, în zona întărită prin cetăţi, fortificaţii şi turnuri aşezate pe culmile şi terasele înălţimilor. În una din cetăţi, în cea de la Costeşti, pare să fi fost cetatea de scaun permanentă a regelui, cetatea de pe Dealul Grădiştei, Sarmizegetusa Regia, servind doar ca o cetate de refugiu în timpuri grele.

Un izvor epigrafic - inscripţia lui Acornion de care ne vom ocupa mai jos - pomeneşte - e drept - de o reşedinţă a lui Burebista şi a tatălui său, la Argedava, nume sub care se ascundea, pe cât se pare, o aşezare de pe Argeş, în Muntenia (Popeşti, eventual) şi nu Vărădia din Banat. Dacă această localizare este justă, atunci înseamnă, fie că într-o fază mai veche a domniei lui, Burebista - ca şi tatăl său - avea o cetate de scaun în sudul Carpaţilor, fie că în tot timpul cât a stăpânit dispunea şi de o a doua reşedinţă, pe Argeş. Nu este exclus, fireşte, ca regii daci, în general, să fi. avut cetăţi de scaun în mai multe locuri.

În favoarea caracterului de stat şi a germinării lui chiar înainte de Burebista pledează noua lectură şi interpretare dată mai recent inscripţiei lui Acornion. Din această nouă lectură şi interpretare reies o serie de fapte concludente: întâi, acela că Burebista se servea de cetăţeanul Acornion din oraşul Dionysopolis - oraş supus protectoratului regelui - ca de un ambasador în toată legea pentru a trata cu Pompei, în jurul anului 48 î.Hr., iar în al doilea rând că, într-o calitate sau alta, acelaşi Acornion umblase şi la curtea tatălui lui Burebista la care fusese, de asemenea, în „cea dintâi şi cea mai mare cinste”.

Temeiurile acestei activităţi sunt multiple şi în situaţia de atunci foarte fireşti, dar nu putem să ne oprim asupra lor. Subliniem, doar, ceea ce se desprinde limpede din această activitate şi anume: politica pe plan mare ce se duce de tânărul stat dac în cadrul larg al ţinutului carpato-danubian, politică pe care o bănuim iniţiată încă de tatăl lui Burebista.

Această intensă activitate desfăşurată de statul dac, în speţă de reprezentantul cel mai de seamă al acestuia, de Burebista, justifică, îndeajuns lectura şi interpretarea inscripţiei lui Acornion în sensul funcţionării la centrul conducerii de stat, la curtea regelui, a unor dregătorii, după modelul regatelor elenistice din epoca aceea, regate cu care Burebista şi desigur şi tatăl său avuseseră atâtea legături.

O confirmare a acestor stări de lucruri o avem, însă, şi în cunoscutul fragment din Criton care atestă nişte dregători în fruntea agriculturii, alături de comandanţii puşi în diferite cetăţi, pe timpul lui Decebal, dar desigur nu numai sub el, ci şi mai înainte. Indicaţii pentru o organizare mai complexă a conducerii centrale se cuprind şi în câteva pasaje din Dio Cassius: Vezina „care ţinea al doilea loc după Decebal”; Diggis (un frate al lui Decebal, după Marţial), demnitar trimis pentru a trata cu Domiţian, şi din Iordanes: Deceneu, căruia Burebista îi acordase pene regiam potestatem - deci, un fel de vice-rege.

Concluzia pe care trebuie s-o tragem în urma celor expuse mai sus nu poate fi decât următoarea: germenii statului dac, de tipul statelor ne-clasice, „barbare”, dar cu toate elementele esenţiale ale statului şi de sclavagism începător, trebuie căutate încă pe la începutul secolului I î.Hr. sub primii ani de domnie ai lui Burebista, ba poate chiar în cursul domniei tatălui acestuia. După o stagnare temporară, sub urmaşii imediaţi ai lui Burebista, el se dezvoltă şi se consolidează în ultima jumătate a secolului I d.Hr. Înfruntând, până la prăbuşire, formidabilul atac al Romei.

Check Also

Formarea statului feudal Ţara Românească

Formarea statului feudal Ţara Românească este rezultatul firesc al dezvoltării societăţii dintre Carpaţi şi Dunăre …

Etapa târzie a destrămării comunei primitive. Începuturile îndepărtate ale sclavagismului. Comunităţile geto-dacice. Istoria şi cultura lor materială. Epoca a doua a fierului pe teritoriul României

În timp ce în oraşele de pe coasta dobrogeană a Pontului Euxin înflorea civilizaţia greacă …

Lupta antiotomană şi pentru centralizarea statului în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)

În aprilie 1457, tronul Moldovei a fost ocupat de fiul lui Bogdan al II-lea, Ştefan, …

Lupta lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului la sfârşitul secolului al XV-lea

Situaţia internă Ultima perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare cunoaşte şi ea o intensă …

Moldova în timpul dominaţiei tătare şi formarea statului feudal Moldova

Dominaţia tătarilor în Moldova s-a exercitat mai puternic decât la sud de Carpaţi şi în …